Stanislav Lacomchin:,,Iubire divină”

–basm–

Sub un deal, în valea lată,

La o margine de sat,

Au trăit cândva, odată,

Doi părinţi cu-al lor băiat.

.

În căsuţa cu zorele

Depănau viaţa în trei.

Zile bune dar şi rele

Cu necazurile ei.

.

Pe-o moşie dând la coasă,

Muncea tata ca argat;

Iară mama stând acasă

Avea grijă de băiat.

.

Ştefănel, copil cuminte,

Avea şase anişori.

Era ştirb şi fără dinte

Spunea floli în loc de flori.

.

O căpriţă dolofană,

Pestriţată fel de fel,

Ţinea locul de Joiană

Dând lăptic lui Ştefănel.

.

Măcăind cu disperare

O răţuşcă cu opt pui,

Se tot bălăcea la soare

În băltoaca puţului.

.

Moţăind în vârful şurei,

Cu lăbuţa atârnând,

Mustăcea motanul casei

Şoricimea tot visând.

.

Găinuşe ouătoare

C-un cocoş în urma lor

Tot scurmând ce iese-n cale

Ciuguleau iarba de zor.

.

Un butoi culcat pe-o parte

Se zăreşte sub un tei.

Ce să fie oare, frate?

E căsuţa lui Grivei.

.

Cu boticul pe lăbuţe,

Plictisit şi somnoros,

E cuprins de o tristeţe,

Tot tânjind după un os.

.

Mămicuţa lor cea dragă

Mulgea capra pe-nserat.

Ştefănel ziua întreagă

Era tare ocupat.

.

Avea grijă de răţuşte,

De găini şi de Grivei;

Schimba apa la surate,

Şi umplea troaca de mei.

.

Adunaţi pe prispa casei

Mulţumind Celui de Sus,

Ospătau puţinul mesei,

Neavând nimic de spus.

.

Şi aşa trăiau în pace,

Cu ce viaţa nu le-a dat;

Fără bani, fără  conace,

Dar cu sufletul curat.

.

Însă viaţa, bat-o vina,

Cu destinul încrustat,

A deschis uşor cortina,

Morţii ce s-a strecurat.

.

De o boală crunt lovită,

Într-o zi pe înserat,

Fără vlagă, istovită,

Mama a căzut la pat.

.

S-a dat sfoară-n şapte sate,

Cu descântece-n ghioc;

Plus trei vraci de sănătate

Şi toţi popii la un loc.

.

Fără strop de vindecare,

În pătuţul ei cel mic,

Mama – ca o lumânare -,

Se topea pic-pic, pic-pic.

.

Pân’ la urmă moşierul,

Om cucernic, enoriaş,

A trimis urgent docarul

Dup-un doctor din oraş.

.

Ştefănel, atent la toate,

Auzi tot ce-i mai rău.

Doctorul vorbea de moarte,

Arătând spre nuc mereu.

.

Copil mic şi fără minte

El nimic nu-nţelegea.

Oare doctorul nu minte,

Când de boala ei vorbea?

.

Ce-avea nucul din grădină

Şi cu mama ce bolea?

Ce şi cum, din ce pricină,

Mintea lui nu pricepea.

.

Nu pricepea că în curând,

Va rămâne singurel;

Şi nici că  moartea jubilând

L-a ales orfan pe el.

.

Veneau băbuţe din vecini

Încărcate cu de toate.

În cer îngeri, serafimi

O pregăteau de moarte.

.

Între timp vara trecuse;

Şi-au sosit vânturi şi ploi.

Toamna sumbră apăruse

Cu mult frig şi cu noroi.

.

Legănându-se alene,

Cădeau frunzele din nuc.

Ştefănel privea la ele,

Cum plutesc şi cum se duc.

.

Treceau zilele în goană,

Precum norii călători.

În curând a morţii doamnă,

Va lua o viaţă-n zori.

.

Într-o zi, venind acasă,

De la muncă obosit,

Tata pregăti pe masă,

Lumânări şi un chibrit.

.

-De ce tati, pe măsuţă,

Îl întreabă Ştefănel –

Ai pus lângă căndeluţă,

Lumânăli  şi-un chibliţel?

.

-Pentru că a ta mămică,

Va pleca în rai curând;

Iar o mică luminică

Îi va face somnul blând.

.

Ştefănel privea la tata,

Ce-avea ochii lăcrimaţi;

Cu mânuţa-i delicată,

Îi ştergea ochii udaţi.

.

-Tati dlagă, nu mai plânge.

Chial şi mâine de-o polni,

Mami-n lai de va ajunge,

Tot acasă va veni.

.

Era mic ca să-nţeleagă

Ce o moartea când te ia.

Ce ştia o lume-ntreagă,

El de moarte nu ştia.

.

Dar ştia de nucul curţii,

Ce încet se tot golea.

Şuierând Crăiasa Morţii,

Frunzele le tot smulgea.

.

Într-o zi, cam după masă,

Ştefănel a dispărut.

Nici în curte, nici în casă,

Nimeni nu l-a mai văzut.

.

Ce să fie, ce să fie?

Gândea tata supărat.

Îl găsi pe la chindie,

Pe o cracă cocoţat.

.

-Copil mic şi fără minte,

De ce stai atât în nuc?

Te ştiam băiat cuminte,

Nicidecum vreun baistruc.

.

Pe o cracă de la poale,

Ştefănel ceva făcea;

Şi la ramurile goale

Tot întruna meşterea.

.

-Gata, tati! Doal o clipă!

Mintenaş!…Am telminat!

Flunzişoalele în plipă,

Eu pe toate le-am legat.

.

Sprinten ca o veveriţă,

Coborî din nuc uşor.

Cu sfori multe în mânuţă

Îl îmbrăţişă cu dor.

.

Chicotind de bucurie

Ţopăia  în jurul lui;

Şi cuprins de veselie,

Pupa trunchiul nucului.

.

-Acu’ mami nu mai pleacă,

Ial bolile se tot duc.

Călălind din cleacă-n cleacă,

Legai flunzele de nuc.

.

-Măi, copile, ce-i cu tine?

Oare ce te-a apucat?

Ce-are moartea care vine,

Cu frunzele ce le-ai legat?

.

-Ale, tati. Dacă ţii minte,

Când fu doctolul la noi,

A spus câteva cuvinte

Desple flunze, desple ploi.

.

-După cât mi-aduc aminte,

Doctorul de nuc vorbea;

Pomenea de frunze moarte,

Dar nu ştiu ce mai spunea.

.

-Păi, să-ţi spun: când nucul nostlu,

Fălă flunze a lămas,

Mami-n dlum la Tatăl Nostlu

Va şopti un bun lămas.

.

-Cum adică?…Ştefănele!!!

Frunzele ce n-au căzut,

Le-ai legat cu sforicele?…

E ceva de necrezut!!…

.

-De acum, mămica dlagă,

Va lămâne întle noi;

Şi toţi tlei, o viaţă-ntleagă,

Vom tlăi fălă nevoi.

Doamne Doamne văzând toate

A rămas plăcut surprins.

Pentru-atâta bunătate,

Lacrima i-a dat în plâns.

.

Văzând ce-a făcut micuţul,

Pentru chipul său iubit,

Doamne Doamne cel Prea Sfântul,

S-a gândit şi-a dăruit.

.

Într-o noapte dintre zile,

Toamna când era în toi,

O lumină în spirale

Lumină copacii goi.

.

Găinuşele speriate

Tot mereu cotcodăceau;

Raţele înspăimântate

Toate-n cor tot măcăiau.

.

Iar Grivei speriat de moarte,

De atâta tărăboi,

Urla cât putea în noapte,

Ascunzându-se-n butoi.

.

Dimineaţa o zarvă mare,

L-a trezit pe tata-n pat.

Suspinând şi plângând tare,

Ştefănel e  disperat.

.

-De ce plângi aşa într-una?

Spune-mi tot ce s-a-ntâmplat.

-Mămiţica noastlă bună,

Ne-a lăsat şi a plecat.

.

Doamne Sfinte! Cum se poate?

Oare chiar o fi murit?

Doară ieri vorbea de toate

Când bunica a venit.

.

-N-a mulit, dal  nu mai este,

A plecat în dlumul său.

-Fugi de-aici, asta-i poveste,

Născocită-n capul tău.

.

La fereastră-au dat năvală,

Privind curtea prin perdea.

Cu un pui de raţă-n poală,

Mămiţica îl hrănea.

.

-Doamne Sfinte!… Ce minune!!!…

Cum se poate-aşa ceva?

Ba se poate. Nu-i minune

E voinţa a Cuiva.

.

Un miracol –  dimineaţă,

Dumnezeu l-a dăruit.

A lăsat mămica-n viaţă,

Pentru fiul ei iubit.

.

Peste ani, altă mămică,

Bebeluşu-a botezat.

Iar mămica e bunică.

Ştefănel e însurat.

.

Sub un deal, între vâlcele,

Pe o uliţă din sat,

În căsuţa cu zorele,

O minune s-a-ntâmplat.

……………….

09.09.2009

STANISLAV LACOMCHIN