►Stanislav Lacomchin,,Fetiţa de sub felinar”

FETIŢA DE SUB FELINAR

-basm versificat-

Moto:

Basmul: petalele copilăriei,

mângâiate de zefirul nostalgiei.

Undeva, cândva, odată,

într-un târguşor uitat,

într-o noapte înstelată

şi omătul îngheţat

Pe o uliţă pustie

sub un felinar răzleţ

o fetiţă pirpirie

şi-un căţel cu părul creţ

stau şi tremură într-una,

îngheţaţi şi zgribuliţi;

printre nori priveşte luna

la sărmanii oropsiţi.

E micuţa orfelină

şi Lăbuş al ei cel drag;

vinovaţi fără de vină,

c-au păşit al vieţii prag.

Copiliţă-mbrobodită

într-un şal vechi, destrămat;

c-o rochiţă zdrenţuită

şi-un bocanc la vârf căscat.

Era Oana a Zoiţei,

cea-necată într-un lac.

De-atunci toţi îi zic fetiţei,

vânzătoarea de dovleac.

Se căznea cu disperare,

să câştige-n gologan,

tot strigând în gura mare:

-Ia seminţe de bostan!

Nimeni n-o lua în seamă,

nimeni n-o-ntreba de trai;

privea trist la toţi cu teamă;

suferinţă fără grai.

Câte-un boţ de mămăligă

mai primea din când în când;

Iar setea ca s-o stingă

lacrima sorbea plângând.

Suspinând şi istovită

de atâta plâns amar,

cu Lăbuş, fiinţa-iubită,

adormea sub felinar.

„Unde eşti, vară bronzată,

când mergeam pe la scăldat?

Unde eşti, toamnă bogată,

cu gutui de căpătat?!

Cam aşa gândea fetiţa

tot suflând în pumnişori;

gerul îi muşca rochiţa

şi-o-nroşea la obrăjori.

Peste târg, bătrâna iarnă

încărcată de nămeţi

a-nceput din cer să cearnă,

miliarde pufuleţi.

Sub a mantiei zăpadă

târgul doarme lin visând;

câte-un câine prin ogradă,

se trezeşte hămăind.

E trecut de miezul nopţii;

începu să ningă iar.

printre fulgi crăiasa morţii

coborî sub felinar.

Sub o glugă de zăpadă

un năsuc a răsărit;

lângă glugă dând din coadă

un căţel stătea chircit.

-Ce-i, Lăbuş, – rosteşte gluga;

vino-aici, c-ai îngheţat.

Căţeluşu-aude ruga

şi dispare la iernat.

Stă Crăiasa şi-i uimită

că zăpada a vorbit;

o minune-ntroienită

ea nicicând n-a pomenit.

Fluturând a ei hlamidă

cu o trenă de cinci coţi

curioasă şi hapsână

spulberă troienii toţi.

O făptură ghemuită

apăru de sub noian;

o fetiţă zgribulită

şi un căţeluş bălan.

-Ce-a fost asta? şopti fata.

măi Lăbuş, cred că mă duc;

iarna asta m-a dat gata;

vara nu o mai apuc.

Auzind aşa osândă,

ce un ţânc şi-a prevestit,

moartea deveni mai blândă;

viscolul s-a domolit.

-A stat vântul, e mai bine;

şi ninsoarea parcă-a a stat.

De apuc ziua de mâine,

ne mutăm sub podul lat.

Căţeluşul o priveşte,

neînţelegând nimic

Oana gingaş îi zâmbeşte

sărutându-l pe botic.

-Măi Lăbuş, căţel cuminte,

ghindoc mic şi fără glas

dacă mor eu înainte,

oare cui o să te las?

-De-am avut sau nu mâncare

tot, cu tine-am împărţit;

şi cerând la fiecare,

împreună-am vieţuit.

Dar deodată Oana tace;

ochii parcă s-au închis;

obosită doarme-n pace,

cufundată într-un vis.

Nostim, genele clipeşte

într-un basm cu mulţi eroi.

Însă gerul o trezeşte

îngheţată toată, sloi.

-Vai, Lăbuş! Ce de mâncare,

am visat c-am ospătat!

Tu rodeai un ciolan mare,

eu, în vis, m-am săturat.;

-Nu-i nimic, poate mâine

o să am puţin noroc

vând seminţe, cumpăr pâine,

căci e zi de iarmaroc.

Socoteala de acasă

n-a brodit cu cea din târg,

căci Crăiasa nemiloasă,

rupe fructul dat în pârg.

Nasul fetei se albeşte

de atâta ger cumplit;

limba i se-mpleticeşte,

trupul pare împietrit.

-Măi Lăbuş, ce-o fi cu mine?

oare vara a venit?

Simt căldură şi mi-e bine,

şi-aş dormi la nesfârşit.

-Vino-aici, şopteşte fata –

să te strâng…să te-ncălzesc;

să dormim…ca altă dată…

pân’ cocoşii ne trezesc.

Somnul morţii o cuprinse,

cu un zâmbet de copil

şi cu genele deschise,

părea floare de aprilie.

Tot zburlindu-şi a sa blană,

latră-n noapte-un căţeluş.

Parc-ar vrea să spună: Oană!

De ce taci? Sunt eu, Lăbuş!

Dimineaţa, târgoveţii

ce plecau la iarmaroc,

sacagiii şi drumeţii

se opreau cu toţi în loc.

Cuşmele ţinând în mână,

muţi priveau sub felinar;

e gingaşa orfelină

ce-a plecat în cer hoinar.

Sub linţoliul de zăpadă,

doarme-n veci, somnul cel lin,

copilaş crescut pe stradă;

puritatea unui crin.

Cu mânuţa-ncremenită,

pe panerul răsturnat,

parcă vrea într-o clipită

să ia tot ce-a-mprăştiat.

Privind oameni şi căruţe,

stă căţelul părăsit,

şi tot linge-a ei mânuţe,

ce în viaţă l-au hrănit.

Undeva, cândva, odată,

într-un târguşor uitat

sub un felinar, o fată

într-o noapte-a degerat.

Galaţi, 2008

STANISLAV LACOMCHIN


%d blogeri au apreciat asta: