► Năstase Marin:,,Stejarul cu poveşti neterminate”

Într-o curte de pe strada „Pădurea străveche”, la numărul enşpe, creşte mândru, un stejar multisecular, cu fruntea în soare, sus, mult mai sus decât toate clădirile şi blocurile cufundate în mâzga poluantă din urbea noastră.

Deşi are multe crengi rupte, ciuntite, bătrânul stejar se ţine falnic în bătaia vânturilor şi a vremurilor nemiloase care îl lovesc cu ură în splendoarea sa şi vor să-l culce la pământ.

Tot în acea curte sunt mulţi copii, veseli şi gălăgioşi care se joacă numai sub bolta lui. Deseori, copiii se ţin de mână şi încearcă să-i cuprindă enorma tulpină cu braţele întinse. Blajinul stejar le zâmbeşte înţelegător şi se simte mulţumit când copiii, cu mânuţele lor delicate, îi mângâie vigurosul trunchi.

Dar în acea curte mai locuiesc şi doi bătrâni uitaţi de vreme şi de stimata doamnă „M”, de parcă nici n-a auzit de ei. Probabil că cineva, posibil chiar şolticarul Destin, să fi făcut o glumă proastă cu meticuloasa doamnă şi să fi şters din interminabilul ei catastif, numele şi adresa celor doi. De aceea dumneaei nu-i mai vizitează.

Nimeni nu se-ntreabă de ce mai trăiesc respectabilii şi nici măcar nu vrea să ştie cum îi cheamă. Doar copiii îi bagă-n seamă şi-i alintă, aşa cum se bucură de existenţa lor, vreo trei căţei şi cinci pisici. Şi copiii şi căţeii şi pisicile îi consideră proprietatea lor. Ba, copiii le-au dat nişte nume ciudate.

De pildă, pe cel mărunţel şi şoldiu, veşnic cu un balonzaid soios, o şapcă de blană cu cozoroc scofâlcit şi cu o sacoşă goală în mână, l-au botezat „Moşu Cocoşoşu”. Pentru că, atunci când bate vântul pe stradă şi-i flutură sacoşa goală, îl ia pe sus şi-l face cocoloş.

-Vântul Şturlubaticul, spun copiii, iar l-a făcut cocoloş pe moşu’ nostru.

-L-a aruncat hăăăt! departe, zice un băiat, tocmai pe o bancă-n parc.

-Cololoşuleeee! îl strigă o fetiţă de cinci ani. Ţi-a mai spus Stu-ştiu-liu…baticu’ vleo poveste?

-Ai? Ce veste?

-Nu, măăăă! O poveste de la Vântu’ Ştiu…stu…liu…lu…baticu…

-Aaaa, sălbaticul?

-Uffff! Eşti suld? Am zis stiu…stu…lu…liu…baticu!

-Păi, da! Asta spun şi eu: sălbaticu’!

Cam aşa se înţeleg copiii cu Moşu Cocoloşu.

Celuilalt, rotofei şi cu mustaţa căzută pe oală, cu pufoaică şi pataloni de doc, copiii i-au zis: „Bunicu’ Uitucu’”. Şi când îl întâlnesc, se ţin scai de el:

-Spune o poveste, bunicule!

-Ai? Ce poveste?

-Una pe care o ştii, ţipă copiii la urechea lui acoperită de o vechitură de căciulă rusească.

-Una? Hă! Câte poveşti ştiu eu de la Vântu’ Şturlubaticu’.

-Foarte bine! Spune una!

-Numai una? Hă! Câte ştiu eu… Păi… Să v-o spun p-aia… ăăă…nu, aialaltă…ăăă… am uitat-o.

-Of! se enervează copiii. Zi-i Bunicu’ Uitucu şi fă-i vânt la Şturlubaticul!

De regulă, când cei doi se întâlnesc în curte, se iau la harţă din te miri ce şi mai nimic. (Las’ că şi copiii îi ajută în trebuşoara asta!)

-Bunicule, îl zgândără un copil. Cocoloşu’ zice că ştie mai multe poveşti decât tine.

-Ai? Cineee?

-Moşu’ Cocoloşu’! ţipă băieţelul la urechea cea acoperită de căciulă.

-Haaa, păcătosu’! E un păcătos! Păcătos! Că i-am dat bani să cumpere o pâine şi nu-mi aduc aminte să mi-o fi dat.

-Auzi, Cocoloşule, că nu i-ai dat pâinea! ţipă băieţelul la celălalt moş.

-Ai? Mâine? Nu plec nicăieri cu el… mâine. Nu vezi că e…urecheat?

-Cum? A mâncat? se înfurie Bunicu’ Uitucu’. Mi-a mâncat pâinea va să zică! Ţi-am spus că e păcătos? Ba nu, eşti ticălos! N-am să mai dau nici un ban!

-Ai? Mă face golan? De ce mă faci, mă, golan?

Sigur că intervin toţi copiii să stingă conflictul. Vă închipuiţi cum decurg ostilităţile…. Nu fiţi îngrijoraţi pentru că cei doi cocoşi doar se burzuluiesc, ameninţă cu pumnul şi… atât. Apoi îşi întorc spatele şi pleacă fiecare-n treaba lui, uitând conflictul.

Când se mai întâlnesc, Bunicu’ Uitucu’ din nou îi dă bani Cocoloşului să-i cumpere ceva de la piaţă. Pentru că onorabilul Cocoloş este considerat un expert în cumpărături. Degeaba flutură dumnealui pe stradă veşnica sacoşă goală? Bineînţeles că a doua zi, Bunicu’ Uitucu’ a uitat că i-a dat bani. Iar Cocoloşu’ se uită candid: vrea şi el ceva de la piaţă? Păi… să-mi spună!

Oricum, dacă se-ntâlnesc, nu-şi mai aduc aminte de bani. Discută despre orice, fac politică şi înjură mereu pe „ăştia” care nu vor să le mărească pensiile.

Dăunăzi, Bunicu’ Uitucu’ ducea un băţ pe umăr, când l-a întrebat pe Cocoloş care se întorcea de la piaţă cu sacoşa goală.

-De unde vii? De la piaţă?

-Ce dimineaţă? E soarele la prânz. Tu, unde te duci? La peşte?

-Nuu! La peşte!

-Aaa, credeam că… la peşte.

Şi fiecare pleacă-n drumul lui. Care drum? Teleleu, pe stradă, în orice direcţie, încurcând oamenii grăbiţi care au treabă. De aceea, Vântu’ Şturlubaticul, când îi întâlneşte se înfurie şi suflă ca turbatul.

-Iar mi-aţi ieşit în cale, teleleilor? Şi-i umflă-n vârtej: vââjj! Vââjj!! purtându-i prin slăvi până-n Ţara Poveştilor. Prin ce peripeţii trec ei şi câte mai află şugubeţii moşnegi prin coclaurile poveştilor!… Dar, dacă Şturlubaticul îi ameţeşte cu învârteala aia, bineînţeles că uită poveştile până îi azvârle prin parc sau sub stejar.

Apoi, acolo, sub stejar, spun copiilor poveşti încurcate şi neterminate. De pildă, Cocoloşu’ încurcă prinţesa cu vrăjitoarea, zmeul cu Făt-Frumos şi nu mai ştie dacă flăcăul s-a bătut cu zmeul ca să-şi salveze Cosânzeana din ghearele lui. Nedumeriţi, copiii îl întreabă:

-Bine, Cocoloşule, de ce nu mai vrea Făt-Frumos să se bată cu zmeul?

-Ai? De ce să se bată?

-Ca s-o salveze pe Cosânzeană.

-Ai? De ce s-o salveze? La zmeu acasă, Cosânzeana se simte mare cucoană.

-Parcă spuneai că îl iubeşte pe Făt-Frumos şi îl urăşte pe zmeu.

-Ai? Îl iubeşte pe Făt-Frumos? Aş! I-a făcut zmeul niste cadouri… Şi acum îl iubeşte pe zmeu… He, he, he! Te poţi aştepta la orice de la Cosânzenele astea.

Apoi, în scurt timp, Moşu’ Cocoloşu’ adoarme pe scăunel, acolo, sub stejar şi începe să sforăie. Copiii se enervează.

-Scoală, Cocoloşule şi continuă povestea!

-Ai? se trezeşte Cocoloşu’, nu aţi adormit?

-Ba, tu ai adormit! Spun copiii furioşi.

-Da, eu am adormit! mormăie Cocoloşu’.

-Hai, spune mai departe! îi îndeamnă copiii.

-Ai? Aaaa…da!…De unde?

Bietul Cocoloş bălmăjeşte din nou povestea, însă în scurt timp iar adoarme, moţăie cu capul plecat, până cade de pe scăunel. De data asta copiii îl lasă să doarmă şi continuă ei povestea, fiecare în felul lui, adică de tipul: „ba da, ba da, ba nu, ba nu! Ca să nu se ia la bătaie, stejarul îi mângâie şi le şopteşte, tremurându-şi frunzele:

-Nu vă mai certaţi, dragii mei! Dacă vreţi să ştiţi poveştile, fiţi atenţi la şuierul Şturlubaticului prin crengile mele, la răpăitul picurilor de ploaie prelinse printre frunzele mele şi pe trunchiul meu şi la vuietul pământului unde vibrează în adâncuri, rădăcinile mele. Fiţi atenţi când mă urgisesc vânturile rele şi vremurile grele, cum trosnesc şi se rup crăcile mele sub furia lor şi atunci veţi afla toate poveştile uitate de bieţii voştri moşnegi. Nu vă mai supăraţi pe ei că nu mai reuşesc să vi le spună. Şi nu mai alergaţi numai după poveşti străine înfăşurate în ambalaje strălucitoare. Dacă poveştile voastre din fibrele rădăcinilor şi trunchiului meu sunt neterminate, aplecaţi-vă urechea şi ascultaţi vibraţiile ascunse de ele. Atunci veţi şti să continuaţi voi poveştile mele neterminate. Că poveştile astea trebuie să fie spuse mereu sub bolta crengilor mele.

Auzind spusele stejarului, copiii nu se mai supără pe moşnegii lor, le ascultă poveştile încurcate, apoi le spun ei mai departe, după cum arde flacăra imaginaţiei fiecăruia.

Astfel, fiecare copil duce povestea în barca viselor sale pe care o poartă prin cele mai neînchipuite locuri, iar eroii respectivei poveşti, înfăptuiesc cele mai minunate întâmplări.

Nu-i aşa că şi voi, dragii mei, aţi dori să mergeţi sub stejarul cel falnic de pe strada „Pădurea străveche” ca să ascultaţi poveşti neterminate, spuse de Moşu’ Cocoloşu’ şi Bunicu’

Uitucu’? Să vă amuzaţi când Cocoloşu cade de pe scăunel sforăind amarnic sau când Bunicu’ Uitucu’ începe să să bâlbâie: ăăă…. Îîîî… păi…. Am uitat.

Ce poveşti frumoase spun ei! De la Moşu’ Cocoloşu’ am aflat basmul „Lina Cristalina”, iar de la Bunicu’ Uitucu’ , povestea „Cea mai frumoasă pasăre”. Dar ştiţi voi, poveştile simpaticilor moşnegi sunt neterminate.

Tot de la ei am aflat şi alte poveşti frumoase precum „Zmeul Îngheaţă Suflet”; „Floarea de Piatră”; „Copacul dorinţelor”; „Toiagul fermecat”; „Năucilă”.

Bineînţeles toate aceste poveşti sunt neterminate.

Dacă aveţi răbdare să le termin eu, poate am să vi le spun vreodată… ca niciodată…. Dacă nu, rugaţi-i pe cei doi moşnegi de sub stejar să vi le spună ei.

Atunci să vă încărcaţi corabia viselor cu ele şi să plutiţi pe marea imaginaţiei voastre, spre cele mai neştiute tărâmuri cu întâmplările cele mai neîntâmplate.

Galaţi, mai 2008

Năstase Marin


%d blogeri au apreciat asta: