Stanislav Lacomchin:,,Minunea din sătuc”

Dragi copii,

Fetiţe dragi şi băieţei poznaşi. Staţi cuminţei şi ascultaţi o poveste frumoasă despre un copilaş ca şi voi.

Un băieţel cuminte care-i iubea foarte mult pe tăticul şi pe mămica lui. Locuiau împreună la marginea unui sătuc, într-o căsuţă de chirpici. În curticica lor cea mică, aveau o fântână şi o magazie veche şi dărăpănată. Lângă casă era un nuc mare şi bătrân. La umbra lui, mai multe găinuşe, doi cocoşei şi un cârd de răţuşte se foiau de colo-acolo, tot ciugulind prin iarbă. Lângă magazie, priponită de un par, o căpriţă bălţată moţăia la soare. Cam asta era gospodăria celor din poveste. Tatăl lui Dorel muncea ca argat pe moşia unui boier din sat.

Aaaa! Am uitat să vă spun. Dar cred că v-aţi dat seama. Pe băieţelul cel cuminte îl chema Dorel. Cu toate că avea vreo şase anişori, o ajuta pe mămica în gospodărie. Făcea curat prin curte şi avea grijă de găinuşe şi de răţuşte. Le umplea troacele cu apă proaspătă, iar dimineaţa şi seara le dădea tainul zilnic: grăunţe şi iarbă tocată. De asemenea, avea grijă să adune ouşoarele de la găinuşe şi răţuşte.

Ei, dar acu’ e acu’. La rădăcina bătrânului nuc era un butoi vechi, răsturnat, fără capac. Înăuntru, se vedea ceva mişcându-se.

Oare ce era? Voi ştiţi?…Aţi ghicit!…Nu?…

Atunci vă spun eu. Era căsuţa lui Grivei, stăpânul curţii. Somnoros, cu boticul pe lăbuţe, privea plictisit la orătăniile ce ciuguleau.

Ei, acu’ aţi ghicit? Cred că da! Era căţelul lor drag, paznicul gospodăriei. Un căţel jucăuş, plin de viaţă, năstruşnic, ce se juca împreună cu Dorel, alergându-se prin curte unul după altul. O dată pe zi, mămica mulgea căpriţa pentru ca Dorel să aibă lăptic proaspăt.

Şi aşa trăiau în pace, de la o zi la alta, mulţumindu-se cu puţinul pe care-l aveau.

Dar iată că într-o zi, mămica lui Dorel s-a îmbolnăvit. După câteva zile, a căzut la pat.

Disperat, tăticul a dat sfară în ţară. Au venit din sat mai multe bătrânele, încercând s-o lecuiască pe femeie, cu leacuri băbeşti. Degeaba. Mămica se simţea tot mai rău. Au venit şi din alte sate, tot felul de vraci. Nici un rezultat. Mămica lui Dorel se topea încet-încet, ca o lumânare.

Atunci, la rugăminţile tăticului, boierul a trimis un doctor. După ce a consultat-o pe mămica, doctorul a ieşit cu tăticul în curte. În timp ce vorbeau, doctorul îi arăta cu mâna nucul. Fiind prin curte, în apropiere, Dorel a văzut şi a auzit toată discuţia dintre doctor şi tăticul său. De atunci, se tot uita în fiecare zi la nuc.

Oare de ce?

Ce i-o fi spus nenea doctorul când a arătat cu mâna nucul?

Aveţi niţică răbdare şi o să aflaţi.

Trecuse vara şi se făcuse toamnă, cu ploile ei mărunte şi reci. Tot păşind pe covorul de frunze, Dorel privea la frunzele ce cădeau, plutind, din nuc. Şi devenea din ce în ce mai gânditor. Cât de curând vor rămâne singuri. Atât el cât şi tăticul lui. Mămicuţa lui dragă era pe moarte. Lângă patul în care zăcea, tăticul a adus un taburet pe care a aşezat o cutie de chibrituri şi o lumânare.

Curios, Dorel îl întrebă:

-Tăticule, de ce ai pus lângă capul mămichii chibriturile şi o lumânărică?

Cu lacrimile şiroind, tăticul îl luă în braţe.

-Aşa trebuie, puişorul tatii. Când mămica se va înălţa la cer, acolo, are nevoie de o luminiţă.

Dorel nu înţelegea ce-i spune tăticul. Privindu-l, îi ştergea cu mânuţa lacrimile de pe obraji.

-Tăticule, te rog frumos, nu mai plânge. Dacă mămica pleacă în cer cu treburi, o vom aştepta să se întoarcă. Nu-i aşa?

Izbucnind în plâns, tăticul îl strânse la piept, neştiind ce să răspundă.

-Puiul meu drag, eşti prea micuţ ca să înţelegi ce se întâmplă cu mămica ta. Fiind tare bolnăvioară, mămica ta va pleca dintre noi şi va rămâne în ceruri pentru totdeauna.

Dorel, cu ochişorii în lacrimi izbucni:

-Cum se poate aşa ceva? De ce să rămână acolo? Atunci, cine va mulge căpriţa? Cine îmi va da lăptic? Cine?…

Tăticul n-a mai spus nimic. Strângându-l în braţe, plângea în hohote. Dorel nu ştia cu înseamnă cuvântul moarte. Era prea mic.

Mai trecură câteva zile. Cum se trezea, Dorel se ducea la nuc. Încet, încet, vântul şi ploile goliră nucul de frunze. Ici şi acolo, pe la poale, se mai vedeau frunze răzleţe tremurând pe crengi.

Atunci s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Într-o după amiază, venind acasă de la muncă, tăticul nu-l mai găsi pe Dorel. Nu era nicăieri.

Nici la căpătâiul mamei ce abia mai respira şi nici în curte.

Unde putea fi? Voi ştiţi?…

Îl căută şi în magazie. Nu erau decât găinuşele şi răţuştele. Îl căută până şi-n cuşca lui Grivei. Nimic. Dorel – nicăieri. Tot privind şi căutând, la un moment dat auzi un foşnet ce venea parcă de sus. Ridică privirea. Rămase mut.

Nu-i venea să creadă ce vedea. Scara pe care dormeau găinuşele în magazie, ajunsese rezemată de trunchiul nucului. În nuc ce să vezi? Dorel!!! Cocoţat pe-o creangă groasă de la poale, meşterea ceva.

Îngrozit că ar putea să cadă, tatăl se duse repede sub creangă, cu privirea la copil.

-Dorel, pentru Dumnezeu, ce cauţi acolo?

De sus, Dorel îl privea vesel.

-Gata, tăticule, aproape am terminat.

Tatăl nu înţelegea nimic.

-Ce ai terminat? Ce năstruşnicii ţi-au mai trecut prin cap? Coboară imediat.

-Cobor, tăticule, cobor. Imediat. Numai o ţâră. Gata! Am reuşit!!!

Dorel începu să coboare scara. Tăticul îl privea mirat.

-Ce ai reuşit?

Cu nişte sforicele în mânuţe, Dorel ţopăia vesel în jurul tăticului.

-Am reuşit, tăticule! Am reuşit! Mămica nu mai pleacă nicăieri. Ce bine-mi pare!!!

Tăticul îl privea din ce în ce mai uimit.

-Dorel, te rog, linişteşte-te. Spune-i lui tăticu’ ce ai făcut. De ce eşti aşa de vesel?

-Sunt, tăticule, sunt. Cum să nu fiu vesel? Am reuşit să leg frunzele ce-au mai rămas.

-Să legi frunzele?…Nu înţeleg! Dorel, ce vrei să spui?

-Îţi spun, tăticule, îţi spun. Am auzit ce-a spus nenea doctoru’ când a fost la noi.

-Doctorul?

-Da, tăticule, nenea doctoru’. A spus că mămica va pleca dintre noi când va cădea ultima frunză din nuc.

Tăticul îl privea din ce în ce mai mirat.

-Şi? Ce legătură are mămica ta cu frunzele din nuc?

-Are, tăticule! Are! Legând cu sforicele frunzele ce-au mai rămas, înseamnă că mămica mea nu mai pleacă nicăieri. Rămâne cu noi. Nu-i aşa?

Spune, tăticule!

Dându-şi seama la ce s-a gândit Dorel cu mintea lui de copil, tăticul, emoţionat, îl luă în braţe, strângându-l la piept cu toată dragostea:

-Dragul meu băieţel! Cum ţi-a putut trece prin cap aşa ceva? Să legi frunzişoarele rămase ca să nu plece mămica… O, Doamne! Ce copilaş mi-ai dăruit!!!

Dragi copii, atunci s-a produs minunea cea mare. În noaptea aceea s-a întâmplat ceva.

Doamne Doamne, care vede şi ştie tot, emoţionat de ceea ce făcuse Dorel pentru ca mămica lui cea dragă să nu mai plece, s-a gândit la ceva.

S-a gândit şi a făcut. În noaptea aceea s-a produs minunea. Găinuşele din magazie cotcodăceau, iar Grivei, cu blăniţa zburlită, lătra mereu speriat.

Dimineaţa, când tăticul s-a dus la mămica în cameră, patul era gol.

Nu-i venea să creadă. Val-vârtej ieşi în curte. Rămase încremenit. Ca şi când nimic nu s-a întâmplat, mămica lui Dorel mulgea căpriţa.

Da, copilaşi dragi.

Doamne Doamne s-a îndurat şi, de dragul lui Dorel, a lăsat-o pe mămica lui scumpă, în viaţă, făcând-o sănătoasă.

Cam asta a fost povestioara din seara asta. Toate s-au terminat cu bine, iar tăticul, Dorel şi mămica lui cea minunată, poate mai trăiesc şi azi.

Dar ce văd? Mi se pare mie, sau Moş Ene vine pe la gene? Hai, fuguţa la culcare! Să vă fie somnul lin! Dormiţi în pace! Noapte bună, îngeraşii mei. Noapte bună!…

1 octombrie 2008

Stanislav Lacomchin

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: