►,,Mestecenii albaştri”

AU FOST ODATĂ DOI OAMENI care aveau o casă plină de copii. Şi ar fi trăit ei cum ar fi trăit, dacă n-ar fi fost în apropiere un deal mare şi fără astâmpăr. Nu ştiu cum se întâmpla, că mereu se pomeneau cu dealul peste ei. Oamenii îşi luau copiii şi casa şi se mutau mai departe. Dar, nu trecea mult, şi dealul iar o pornea din loc.

Bărbatul se supăra, se mânia, pe urmă se aşternea pe lucru şi iar se umplea de voie bună. Nevasta însă, trudită pesemne şi de zburdălnicia pruncilor, se usca şi se întuneca tot mai mult.

Într-o seară, după ce copiii se culcaseră, bărbatul zise cu năduf:

-Mă tot gândesc la maică-ta! Care i-o fi taina? E bătrână ca luna, dar sufletul i-a rămas plin de soare şi acuma.

-A dus o viaţă tihnită şi fără de necazuri, răspunse femeia obidită. Asta-i singura ei taină.

Copila cea mare nu adormise încă şi, pentru că dorea tare mult să-i semene bunicii cu suflet de soare, se hotărî ca, în zori, să dea o fugă până la ea să afle adevărul.

Bunica fusese nevastă de pândar şi acum locuia singură, în casa de lemn din marginea pădurii de mesteacăn. Se îndeletnicea cu stupii de albine.

-Draga mea, cum de-ai venit doar tu, fără fraţi, fără surori? se miră bunica.

-Doresc să-mi dezlegi o taină, şopti fetiţa şi-i povesti cele auzite în ajun.

Bătrâna o ascultă zâmbind, apoi îi dădu o bucată de plăcintă.

-Haidem oleacă prin pădure şi am să-ţi povestesc! Vezi tu, fetiţa mea, aşa sunt unii oameni: parcă le cântă mereu câte ceva. Cu mine aşa s-a întâmplat: iarba mi-a cântat, izvorul mi-a cântat, pădurea mi-a cântat. Dar viaţa nimănui nu se trece fără necazuri şi mâhniri. Mama ta nu-şi mai aminteşte că înainte s-o am pe ea, am pierdut trei feciori, nici că gospodăria noastră ne-a ars odată până-n temelii. Ea nu înţelege ce dor mi-e de bunicul, de când am rămas fără el. Dar tatăl tău s-a priceput să desluşească: este la mijloc şi o taină.

-Spune-mi-o, bunico, se rugă fetiţa.

-Am să încerc. De mult, când mi-a pierit feciorul cel dintâi, am intrat fără nădejde în desişul pădurii. În jurul meu păsările tăceau, frunzele tăceau, izvorul tăcea; doar plânsul meu răsuna pe sub mesteceni. Tot rătăcind aşa, am ajuns într-o dumbravă îndepărtată. Într-o margine, o căprioară,cu blana stropită cu stele de aur gemea. Avea glezna prinsă într-o capcană. Mi s-a făcut milă de ea, i-am desfăcut laţul şi, ce să vezi? Căprioara s-a prefăcut într-o fecioară frumoasă, cu plete ruginii. „Eu sunt crăiasa pădurii”, mi-a zis. „Şi pentru că mi-ai scăpat viaţa, am să-ţi fac şi eu un bine. De câte ori se va întâmpla să-ţi plângi amarul în dumbrava asta, din lacrimile tale va creşte un mesteacăn cu trunchiul şi cu frunzele albastre, iar tu te vei întoarce acasă cu sufletul împăcat.”

S-au scurs mulţi ani de atunci. Poate că în ceasul acela buimac doar mi s-a năzărit că văd în locul căprioarei o crăiasă. Poate că de fapt viaţa mi-a fost ocolită de dureri adevărate.

Bunica tăcu şi chipul i se făcuse parcă de lumină.

Tot umblând amândouă mai departe în tăcere, ajunseră în nişte locuri prin care fetiţa nu mai trecuse niciodată.

În faţa lor, în vale, foşnea nălucitoare, o pădure de mesteceni albaştri!

***

COMENTARII

O poveste scurtă dar foarte densă. Aflăm în ea despre doi oameni şi o casă de copii. Şi despre un deal care o lua mereu la vale şi gospodarii trebuiau să se mute mereu din loc în loc şi să-şi construiască altă locuinţă. De aceea erau supăraţi.

Apoi aflăm despre o bătrână ca luna, dar cu sufletul precum soarele. Bătrâna era stupăriţă. Acestei femei i s-a întâmplat următorul fapt: „iarba i-a cântat, izvorul mi-a cântat, pădurea mi-a cântat”. Dar, de la o vreme, ajungând-o necazul şi greutăţile, toate au tăcut în jurul ei şi în ea. Doar plânsul ei se auzea.

O căprioară-crăiasă, prinsă în capcană şi scăpată de această femeie, o învaţă ce să facă să scape de tristeţe. Şi de atunci, lacrimile ei se prefăceau în mesteceni cu trunchiul şi frunzele albastre.

Bunica îi arată nepoatei pădurea cu mesteceni albaştri şi o învaţă cum să depăşească tristeţile pentru ca sufletul şi chipul să-i rămână parcă de lumină.

Galaţi, 16 decembrie 2008 Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: