►,,Meşterul fără învăţăcei”

A FOST ODATĂ UN COFETAR pe care-l chema Moş Iordan.

Era un moşuleţ care făcea fel de fel de bunătăţi: păpuşi de cozonac cu bucle de zahăr şi ochi alungiţi de migdală, turtă dulce cu obraji de clovni şi urechi clăpăuge de susan şi mai cu seamă gogoşi, cu aripi din aluat ca nişte pui aurii de găină.

Toţi copiii din târg alergau după şcoală la cofetar. Atunci ieşeau din cuptor minunăţiile pufoase şi peste uliţi şi grădini adia miros de zahăr ars şi de stafide, de cocă rumenă şi caldă.

Adeseori se întâmpla să vină şi câte-un sărman, care n-avea în traistă nici un gologan. Moşul nu se lăcomea să-şi vândă toată marfa. Uita dinadins câţiva covrigi gustoşi ca să-i împartă de pomană.

Era om bun şi iubit Moş Iordan, dar un păcat avea şi el. Nu-i plăcea să lucreze decât de unul singur şi n-a îngăduit nicicând vreun învăţăcel în preajma lui.

Venise la el ba un vecin, ba un străin, ţinându-l de mână pe Ionuţ sau pe Petruţ şi rugându-l să-l înveţe meserie.

Moş Iordan le dăruia plăcinte sau puişori de cozonac, dar le spunea mereu aceleaşi vorbe:

-Nu-mi trebuie învăţăcei. N-am ce să fac cu ei.

În zadar încercaseră unii să-i fure meşteşugul, să-l pândească prin ochiul ferestrei sau, de pe acoperiş, prin hornul casei sale. Moş Iordan ştia să se ferească, iar de la o vreme începuse să lucreze mai degrabă seara, după ce târgoveţii adormeau.

Într-o zi, s-a oprit în faţa curţii o cupea frumoasă de lac negru. Dinăuntru a coborât o femeie înaltă şi uscată, îmbrăcată cu zorzoane şi panglici.

Avea panglici la pantofi şi la mâneci, avea mijlocul strâns într-o fundă, iar alta îi înconjura pălăria cu margini largi, de culoare liliachie.

Moş Iordan a ieşit în pragul prăvăliei.

-Bună ziua, îi spuse Duduia Lambrina.

-Poftiţi, vă rog, înăuntru. Cozonacii sunt gata.

Duduia Lambrina scoase dintr-o pungă, lucrată din panglici împletite, trei monede rotunde: una de aramă, una de argint şi una de aur.

Moş Iordan începu să-i dea colaci şi covrigi, pui, clovni şi păpuşi. Duduia Lambrina lua aluaturile rumene cu o mână şi le arunca drept în gură.

Când isprăvi de mâncat, îi spuse moşului, ghiftuită:

-Moş Iordane, peste drum de mine locuieşte o biată văduvă. Are un băiat slăbuţ şi cuminte. N-ai vrea să faci din el un cofetar? Ţi-aş da, pentru învăţătura lui, trei bani de aur, doi de argint şi unul de aramă.

-N-am nevoie nici de bani şi nici de băieţandru. Nu-mi trebuie învăţăcei. N-am ce să fac cu ei.

Duduia Lambrina se făcu stacojie.

-Moş Iordane, se zice că ai un suflet bun şi darnic. Eu însă cred că eşti un hapsân şi un zgârcit.

Şi a ieşit ca o furtună, cu toate panglicile fâlfâind. S-a urcat în cupea şi caii au pornit.

În urma ei, moşul a rămas năuc în ogradă, dar n-a zăbovit mult. A intrat în casă, la treburile sale.

Îşi pregătise mai dinainte făină, lapte şi zahăr, un coş de ouă şi un castron de nuci, migdale, alune şi un ibric plin cu mac şi cu stafide.

Copăile curate de lemn dormeau sub ştergare. Dar iată, dintr-o dată, Moş Iordan se uită la ele, sfios şi împiedicat. Aproape de un veac ştia cum se fac prăjiturile mari şi mici, lungi sau rotunde, uscate sau crescute. Dar, după ce-a plecat Lambrina, nu s-a mai priceput pe ce să pună mâna şi cum să le înceapă.

Avusese odinioară şi un catastif, în care-şi însemnase toate tainele meseriei, însă, de frică să nu pună vreun străin mâna pe el, îl învelise în pânză ceruită şi îl ascunsese în fântâna secată din spatele casei, doar el să-l găsească, de va avea vreodată nevoie.

După ce s-au stins toate luminile târgului, Moş Iordan, cu un fir de opaiţ şi cu o undiţă lungă, a mers la fântână.

Lăsat firul undiţei înăuntru, cu băgare de seamă. Cârligul s-a prins în ceva. Numai că nu erau hârţoagele căutate, ci o gheată veche, ponosită. A mai coborât o dată undiţa, fără să poată agăţa nimic.

-Pesemne, îşi zise moşul, când mi-am pitit însemnările, m-a văzut careva şi mi le-a şterpelit!

Numai că Moş Iordan se înşela. Catastiful rămăsese în fântână, dar, în noaptea aceea, se odihnea pe el o broască ţestoasă, pe a cărei spinare lucioasă cârligul undiţei luneca încoace şi încolo.

Cofetarul s-a întors acasă amărât. Ar fi vrut să se apuce de treabă, dar nu se mai simţea în stare. Uitase totul.

Oare câte ouă şi cât lapte, cât zahăr şi cât susan intrau într-un clovn? Cum se împletea aluatul pentru coptul puişorilor de cozonac? Cum trebuia aruncată coca în văzduh, prinsă şi iar frământată? Moş Iordan îşi privi degetele. Parcă se făcuseră de iască.

-Ce mi s-a întâmplat? Nu pot să înţeleg.

Pe un raft, într-o parte, rămăsese stingher un covrig. Văzându-l, îşi aduse aminte că nu mâncase nimic toată ziua.

-Poate din pricina asta m-a apucat slăbiciunea!

Covrigul semăna cu un Vasilache, cu gura mare, deschisă.

-Măi Vasilache, de ce oare s-o fi supărat atât de straşnic Duduia Lambrina? De ce mă socoteşte rău şi hapsân?

-De ţii să afli cu tot dinadinsul, grăi pe neaşteptate clovnul, cu glas obraznic, pot să-ţi răspund eu!

Auzind covrigul vorbitor, Moş Iordan fu cât pe ce să-l scape din mână, dar, privindu-l cu luare-aminte, nu se mai simţi singur de tot şi părăsit.

-Hai spune, te ascult!

-Asculţi, asculţi, dar ţin să-mi şi răspunzi! Aş vrea să ştiu: ai dăruit cuiva vreodată ceva de folos?

Bătrânul se înveseli.

-Măi Vaslache, se vede că ai capul găurit! Nici un copil n-aplecat de la casa mea plângând. Cu toţii, mic şi mare, au mâncat aici pe săturate.

-Şi, când n-ai să mai fii prin părţile noastre, cine crezi că îi va bucura pe copii şi pe bătrâni cu zaharicale şi cofeturi?

Moş Iordan rămase pe gânduri.

-Te-ai fălit mereu că numai tu eşti meşter adevărat. Însă din cât de multe ştii, din toată iscusinţa ta, n-ai dăruit nimic. Tu cum te socoteşti: darnic sau zgârcit? Ţi-a dospit obrazul ca un cozonac.

-Măi Vasilache, nu mai fi neobrăzat, că te înghit pe loc!

-Ba nu, să mă păstrezi!

-Aşa e, ai dreptate. Mai bine flămânzesc. Eşti ultimul covrig pe care m-am priceput să-l împletesc…

Covrigul adăugă înduioşat:

-Moş Iordane, vei fi tu zgârcit, dar eşti om de treabă. Să-ţi dau un sfat. Culcă-te, dormi lin şi, mâine, te vei scula tămăduit.

Moşul, ce să facă? L-a ascultat. Şi, dimineaţa, s-a trezit din nou, ca de obicei, teafăr şi voios.

Când să se apuce de lucru, i-a căzut privirea pe covrigul Vasilache. Parcă voia să-i mai spună ceva cu gura lui mare-deschisă. Cofetarul a lăsat locului toate şi a plecat în târg.

S-a oprit mai întâi peste drum de Duduia Lambrina şi l-a chemat la sine pe băiatul văduvei sărmane, apoi a mai strâns din alte case vreo trei sau patru copii.

I-a pus pe toţi să se spele cu apă multă-multă şi i-a îmbrăcat frumos, cu şorţ scrobit şi scufă înaltă, albă, aşa cum se dichisea şi el când intra în bucătărie. Pe urmă a început să-i înveţe cum să aprindă şi să domolească focul, cum să rumenească zahărul şi s-l amestece cu gălbenuşul, şi mai ales, cum să alcătuiască şi să frământe bine aluatul, împrumutându-i fel de fel de chipuri.

Văzându-i robotind pe lângă el, Moş Iordan simţea o bucurie tainică şi nouă. Dar se ferea să le-o arate ucenicilor. Doar uneori, pe ascuns, îşi flutura degetele pline de făină, făcându-i câte un semn lui Vasilache.

***

(Poveste apărută în volumul: „Marta Cozmin, Poveşti Poveşti, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000. Editor: Ioana Călina Marcu. Ilustraţii: Gyorgy Mihail.)

COMENTARII

La ce bun să cunoşti un meşteşug sau o artă şi să nu le împărtăşeşti nimănui?

Degeaba ştii la perfecţie să faci un lucru, dacă nu-i înveţi şi pe ceilalţi cum să-l facă.

Vechii faraoni se îngropau în Egipt, în piramidele lor, cu toate bogăţiile şi cu aurul lor. Ba şi cu soţiile şi slujitorii, cu toate animalele de pe lângă împărăţie.

În vechime, meşterii clopotari sau ziditori de biserici, nu-şi împărtăşeau secretele meseriei lor, decât în ceasul morţii – şi – unei singure calfe. Uneori, nici atunci. Şi taina turnării clopotului de aramă, cu sunet unic şi rezonant, era înmormântată o dată cu ei.

În povestea noastră, Moş Iordan, meşter cofetar, care ştia să gătească o sumedenie de bunătăţi, şi nici măcar nu era zgârcit, ci împărţea şi sărmanilor covrigi şi clauni din turtă dulce, avea o meteahnă şi el: nu voia să-şi împărtăşească tainele meseriei. Se ferea de ochii străini ca să nu-i fure meseria.

Şi, într-o zi, poposeşte la el în prăvălie o fiinţă ciudată, îmbrăcată cât se poate de fistichiu. Se poate să fi fost Zâna Turtei Dulci, ori Zâna Vatei de Zahăr, ori a prăjiturelelor cu fistic, cine ştie? Cert e că se îmbrăca foarte colorat şi arăta precum un tort cu fondante.

Şi o mai chema şi Duduia Lambrina.

Şi după ce îi cere cofetarului duzini întregi de dulciuri pe care le înfulecă pe nemestecate, cât ai zice peşte, Duduia Lambrina îi cere meşterului cofetar un serviciu: să-l înveţe pe un copil vecin, meşteşugul lui.

La refuzul acestuia, Duduia pleacă supărată. Dar, o dată plecarea ei, Moş Iordan îşi pierde harul său special, de a prepara cofeturi nemaipomenite, pentru care era atât de vestit. Nici reţetele, dosite într-o fântână secată, într-un catastif, nu le mai află.

Răspunsul la uimirea şi supărarea lui, în mod surprinzător, i-l dă ultimul covrig în formă de claun, numit de el, Vasilache.

-Fiindcă n-ai dăruit nimic din iscusinţa ta, urmaşilor, de asta ţi s-a luat darul….,i-a spus covrigul cu voce tare, spre uimirea bătrânului.

Vasilache îl sfătuieşte ce să facă pentru a fi tămăduit de egoism.

A doua zi, cofetarul merge la târg şi-l aduce pe fiul văduvei sărmane, precum şi pe alţi 3-4 copii sărmani şi îi ia calfe pentru a le împărtăşi toate tainele, pe care brusc, şi le adusese din nou aminte, fără a mai avea nevoie de reţete scrise.

Autoarea ne povăţuieşte în această poveste să fim generoşi şi să împărtăşim din ştiinţa şi priceperea noastră, celor din jur, în chip deosebit, celor mai puţin înzestraţi ca noi, ajutându-i să ajungă şi ei desăvârşiţi.

Astfel, roadele vor spori şi vor face, la rândul lor, alte roade vrednice…

Galaţi, 13 noiembrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: