►,,Oamenii fără durere”

DE MULT TARE, SĂ FIE DE ATUNCI UN AN, o mie şi vreo câteva zile, locuia dincolo de pădure un neam de oameni care nu cunoşteau durerea.

Nu se ştie din ce pricină, poate cineva i-a binecuvântat ori poate că i-a blestemat cândva, oamenii aceia nu simţeau nici gerul, nici flacăra, nici tăişul sabiei.

Trupurile lor mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu erau fiinţe fără moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.

Copiii se zgâriau, se juleau, se răneau, fără să bage măcar de seamă şi numai seara, când se întorceau acasă, mamele obişnuiau să le numere mâinile şi picioarele, ca să vadă ce a mai rămas dintr-înşii.

Oamenii aceia nu simţeau în trupuri sfredelul durerii, iar sufletele le erau mai aspre. Cu toate acestea cunoşteau dragostea, pizma, dorinţa de putere.

Din neamul lor se trăgeau mulţi stăpânitori de robi şi de palate, războinici neînfricaţi şi corăbieri destoinici. Însă mai mult le pria să-şi ducă traiul între ei.

Femeile nu plecau niciodată din sat şi nu-şi lăsau bucuroase să li se îndepărteze fiii, ştiind că, adeseori, ademeniţi de drumuri, ei nu se mai întorceau la vatra părintească.

Mama lui Pimen îşi îndrăgea cu osebire odraslele, chiar dacă nu se arăta prea grijulie, după cum erau şi celelalte mame de prin partea locului.

Astfel ea nu băga de seamă dacă apa din scăldătoare era clocotită sau de gheaţă, nici dacă presăra piper în prăjitură, în loc de nucă.

În schimb, ţipetele lor de joacă nu o supărau niciodată şi nici trântitul porţilor sau bocănitul pe podea.

Ea le încuviinţa orice faptă, în afară de una singură. Li se îngăduia să se zbenguie în lung şi în lat, dar numai în sat; nu aveau voie să intre în pădure.

Pimen s-a dovedit de mic un băiat năstruşnic şi fără astâmpăr. Ba se căţăra pe-un vârf de acoperiş, să stea ca barza într-un picior, ba se ghemuia şi tăcea mâlc în ceaun, în vreme ce fraţii îl căutau prin vecini, ori se vâra ca un sobol pe sub pământ, ori se azvârlea, fără hăţuri şi fără şa, pe câte un cal nărăvaş.

Poate doar gândul cel bun al mamei l-a păstrat întreg, nevătămat, până ce a ajuns Pimen fecior făţos şi înalt. Numai că rămăsese la fel de neastâmpărat.

Tot ce ştia, tot ce a învăţat, tot ce văzuse între ai săi nu-i ajungea şi nu-i încăpea. Îl mistuia un dor năprasnic de călătorie şi, mai cu seamă, voia să afle ce e de cealaltă parte a pădurii. Dar, fiindcă o iubea tare mult pe mama lui, ca să nu o supere şi să nu-i facă griji, de hotărî să colinde într-ascuns şi numai noaptea.

Pleca, după ce toţi se cufundau în somn, pe drumuri tainice, argintate de lună. Dincolo de pădure se întindea alt sat, cu case şi porţi frumoase de lemn, înflorite cu crestături.

Când a nimerit pentru întâia dată acolo, era noapte târziu. Pimen a trecut nestingherit de pe o uliţă pe alta şi s-a minunat că nu vede nici o poartă sfărâmată, nici o uşă cu clanţa smulsă, nici un gard povârnit ori cu ulucele sparte de jocurile copiilor. Însă cel mai adânc l-a uluit o grădină tocmai la capătul satului.

Era grădină mare, cu cărări şi cu straturi, în care se legănau flori necunoscute. Semănau şi oamenii din neamul celor fără durere flori, numai că grădinile lor arătau altminteri: încâlcite, sufoase, cu ţepi, cu mărăcini, iar printre aceştia câteva flori vânjoase, care n-aveau voie de o îngrijire prea aleasă.

Florile din grădina minunată îl îndemnau pe călător să intre. Pătrunse înăuntru.

Într-o margine, se afla o casă albă, cu prispa de lemn vopsită în albastru. Pimen ar fi dorit să-i întâlnească pe stăpânii casei; dar nu era vremea potrivită să bată la uşă. Opaiţele erau stinse.

Începu să umble pe potecile grădinii. Parfumul florilor şi fiinţele lor firav-strălucitoare îl încântau peste măsură. Deodată stelele păliră şi Pimen îşi aminti că trebuie să plece.

Dar în nopţile următoare se întoarse. De fiecare dată când ajungea el, satul era cufundat în somn, nu întâlnea pe nimeni şi din nou se pomenea în aceeaşi grădină. Apoi pleca, în zori, cu inima plină de o dulceaţă neînţeleasă.

O dată, Pimen s-a furişat lângă casă şi a privit înăuntru. La lumina lunii se desluşea un pat cu tăblia pictată. În el se odihnea un bătrân cu barbă lungă şi căruntă.

Feciorul trecu de-a lungul prispei şi se apropie de altă fereastră. În odaie pe un pat de nea, dormea o fată bălaie, cu părul revărsat pe pernă. Copila râse prin somn şi Pimen se ascunse.

Însă, când feciorul veni în noaptea următoare, perdele moi de borangic abureau ferestrele. Nu se zărea nimic înăuntru, totul şi ştersese, de parcă ar fi fost o nălucire.

El însă a colindat mai departe, noapte de noapte, pe cărările tăcute ale grădinii, iar ziua, acasă, dormea de-a-n picioarele.

Trecu astfel întreaga vară şi, iată, se stârni întâia furtună de toamnă. Din cer se năpustiră puhoaie de apă amestecate cu bucăţi de gheaţă, dar către seară văzduhul se limpezi şi se ivi, tremurătoare, luna.

Fără să mai aştepte, Pimen porni spre satul celălalt.

Pădurea şiroia udă de ploaie şi drumul era acoperit de crengi pe care le smulsese vântul; totuşi feciorul nu se opri şi nu se întoarse.

Ajunse iarăşi dincolo. Satul dormea şi mai ostenit ca de obicei. Îl străbătu alergând până la grădină.

Bătuse şi ploaia şi gheaţa. Însă mai era ceva: un sunet neştiut, un hohot de plâns şi vorbe şoptite. Pien se feri lângă o tufă deasă de liliac să vadă ce se întâmplă.

Prin grădina jefuită, fecioara bălaie, pe care o zărise cândva dormind, umbla din floare în floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi lunecau lin două izvoare.

-Ce ai, copilă dragă? grăi Pimen, ieşind la iveală. De ce îţi curg din ochi două izvoare?

-Plâng de mila florilor, răspunse fata, fără să se sperie de străin şi fără să se mire. Le-a lovit furtuna şi le doare.

Pimen nu-i înţelegea prea bine vorbele, dar începu să umble alături de ea, să înalţe florile căzute, să lege crengile rupte.

Când s-au ivit pe neaşteptate zorile, fără să-şi mai ia rămas bun, a rupt-o la fugă spre casă şi, ajungând tocmai când fraţii începeau să se trezească, şi-a aruncat hainele de pe el şi s-a ascuns în pat degrabă.

Fraţii şi surorile n-au băgat nimic de seamă, mama însă s-a împiedicat în veşmintele lui, erau ude şi înnoroiate, şi a priceput că băiatul vine de departe.

-Pimene, Pimene, grăi mâhnită, privindu-l drept în luminile ochilor, spune-mi adevărul: de ce nu m-ai ascultat?

Băiatul, ce să facă? I-a povestit ce s-a întâmplat.

-Mamă, dincolo de pădure, se află un sat cu case întregi şi sănătoase, cu grădini de flori necunoscute pe la noi. Într-una din ele locuieşte o fată bălaie, cu ochii ca două izvoare. Îngăduie-mi să mă însor cu ea şi s-o aduc aici.

Mama clătină din cap, îngândurată.

-Pimene, Pimene, de ce nu m-ai ascultat? Din pricina ta, copila bălaie se află într-o mare primejdie. Dacă ţi-e dragă ţie, am s-o îndrăgesc şi eu. Dar, ia aminte, de câte ori s-a însurat un pământean de-al nostru cu o străină şi a adus-o în sat, în puţină vreme nevasta s-a ofilit şi a pierit. Uită mai bine de dragostea ta şi lasă copila să trăiască!

Pimen tăcu, dar în noaptea următoare, se aşternu din nou, în taină, drumului.

De data asta, fata era trează. Stătea lângă tufa de liliac şi părea că-l aşteaptă.

-Uite, îi spuse ea zâmbind, florile s-au înzdrăvenit, s-au înălţat şi mai frumoase!

Atunci zări grădina toată, legănându-se ca un val, şi desluşi freamăt de mulţumire.

Pimen şi copila s-au preumblat printre flori şi au vorbit noaptea întreagă dar în zori, ca şi altădată, el porni spre casă.

Mergea prin pădure cu gândul la fată. Era atât de blândă şi de luminoasă, încât îi trecu prin minte s-o răpească, fără să mai ceară încuviinţarea grădinarului bătrân, care pesemne îi era părinte. Dar îşi aminti cu teamă de spusele maicii sale: nu se îndoia că sunt adevărate.

Şi cum se întorcea el singur din pădurea încă adormită, păţi ceea ce nu păţise niciodată: rătăci drumul şi se încurcă printre desişuri. Deodată auzi un geamăt în apropiere. Într-un hăţiş se prinsese o ciută albă şi nu mai putea să se desfacă.

Pimen nu-i înţelegea tânguirea, dar copila din grădină îi povestise ceva despre durere şi despre leacul acesteia, mila. Se îndreptă spre ciuta albă, plivind cu palmele din cale mărăcinii. Apoi îi smulse, unul câte unul, ghimpii din blană şi o scoase din hăţiş.

De cum se simţi slobodă, dintr-un salt, ciuta să făcu nevăzută. Încercând s-o apuce pe urmele ei, Pimen ajunse la un copac înalt, de care atârna un leagăn împletit din crengi.

În leagăn se dădea o făptură nemaiîntâlnită. Avea capa şi trup de fată, rochie lungă ţesută din frunze de iederă sălbatică şi coadă pestriţă de şopârlă.

-Tu cine eşti? grăi Pimen, uimit. De atâtea or am trecut pe-aici şi nu te-am zărit niciodată.

-Pentru că nu sosise încă vremea, râse fata-şopârlă, alunecând din leagăn pe pământul jilav. Eu sunt stăpâna ierburilor de pădure. De ce eşti posomorât?

-Şi cum să nu fiu? Mi-e dragă o fată care înţelege durerea şi lacrimile.

-Şi tu nu le înţelegi? zâmbi stăpâna ierburilor, săltându-şi coada jucăuşă. Dar adineauri, când ai ajutat ciuta rănită, nu ţi-a fost milă de ea?

-Nu, mărturisi flăcăul, îmbujorându-se. Am făcut-o doar cu gândul la copila din grădină. Aş dori atât de mult să-i semăn, dar nu e cu putinţă. Eu m-am născut din neamul celor fără durere. Priveşte, mâinile mele sunt însângerate, spinii mi le-au sfâşiat, dar nu-mi pasă.

-Drept să-ţi spun, lipsa durerii mi se pare a fi un noroc!

-Aş vrea s-ajung şi eu ca oamenii de rând.

-Ai îngădui să-ţi pătrundă în carne sfredelul durerii, numai de dragul unei fete muritoare?

-Aş îndura orice să fiu aidoma cu ea.

-Cunosc un leac pentru aceasta, dar cumpăneşte bine dacă doreşti cu adevărat să-l dobândeşti!

-Ajută-mă, doar eşti stăpâna ierburilor de pădure!

-Urmează-mă, şopti fata-şopârlă, strecurându-se, mlădioasă, printre copaci.

Au ajuns împreună la apele unui pârâu. Pe ţărm creştea o iarbă zmeurie. Făptura şopârlă culese câteva fire şi le aruncă în unde.

Apa limpede-albăstrie se învolbură, căpătă culoarea pietrei de rubin şi din ea începură să se înalţe aburi fierbinţi.

-Totul e pregătit. Intră în pârâu şi scaldă-te, îi porunci stăpâna ierburilor de pădure, făcându-se nevăzută.

Fără şovăire, Pimen îşi lepădă veşmintele şi coborî în apă. Deodată începu să simtă cum braţele şi palmele rănite îl ustură şi-l ard şi, de atâta bucurie, îi dădură lacrimile.

Ieşind din unde pe mal, s-a îmbrăcat şi s-a întors în satul lui să-şi ia rămas bun de la ai săi.

Surorile şi fraţii l-au îmbrăţişat de erau să-i sfarme oasele, apoi şi-au văzut de lucrul şi grijile lor.

Mama l-a petrecut până la marginea pădurii şi i-a spus:

-Pimene, Pimene, de-acum înainte să ai mai multă grijă de tine. Aminteşte-ţi, câteodată, şi de mine, dar nu te mai întoarce înapoi. Du-te de-a dreptul la casa cu prispă albastră şi cere copila de nevastă. Eu voi şti mereu tot ce ţi se întâmplă, fără ca să-mi dai de veste.

Pimen a privit adânc în ochii mamei sale: erau limpezi, frumoşi, dar fără sclipire de lacrimi. El, în schimb, simţea că se îneacă de jalea despărţirii şi a pornit cu paşi grăbiţi la drum.

Şi a nuntit şi a trăit mulţi ani cu fata cea bălaie, lucrând grădina, crescându-şi copiii, râzând şi plângând, ca orice om de pe pământ.

***

COMENTARIU

Un autor clasic al literaturii române spunea: „Durerea însăşi e necesară, ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”.

Încă de la naştere, durerea este înscrisă în firea omenească. Alături de celelalte stări, de bucurie, fericire, întristare, ea îl însoţeşte pe om în toată viaţa sa, sub diferitele ei aspecte: fizice, psihice, sufleteşti. Şi poate avea atâtea nuanţe, poate îmbrăca atâtea chipuri, câţi oameni există.

Dar iată că autoarea ne povesteşte în această seară despre oamenii care nu cunoşteau durerea. Însă sufletele lor erau aspre. Să fie doar o închipuire?

Nu, oamenii aceia nu cunoşteau „sfredelul durerii”, dar, atenţie! sufletele lor erau mai aspre. De ce? Pentru că durerea te face mai uman, mai compătimitor cu cei din jur.

Eroul poveştii, Pimen, era aidoma celor din ţinutul acela, adică nu cunoştea pic de durere, nici milă, nici compasiune, nici alt simţământ asemănător. Se poate spune că el nu era întreg, adică îi lipsea ceva esenţial, ca tuturor confraţilor săi.

Durerea este aşadar o componentă a fiinţei. Şi doar mila o poate ostoi.

Pimen, deşi se asemăna fraţilor săi, avea ceva neobişnuit: dorul şi setea de cunoaştere. Acestea îl fac să plece se acasă şi să colinde până dincolo de marginea pădurii, în alt sat, unde oamenii trăiau precum ei de rând. Acolo o întâlneşte pe aleasa inimii sale şi este în stare pentru ea, să lase să-i pătrundă în carne „sfredelul durerii” să îndure orice ca să fie aidoma ei.

Află astfel, leacul durerii, care este mila. O împrejurare îi scoate în cale o ciută albă prinsă în mărăcinişuri şi el se trudeşte s-o scoată de acolo. Apoi, întâlnind-o pe stăpâna ierburilor de pădure, îşi mărturiseşte iubirea pentru fata grădinarului bătrân şi de asemenea, hotărârea de a face orice ca să-i semene acesteia, adică să cunoască mila omenească. Ajutat de stăpâna ierburilor se scaldă într-un pârâu şi simte pentru prima oară în viaţă, fiorii durerii.

Dar aceasta nu e totul: el cunoaşte în acelaşi timp bucuria lacrimilor izbăvitoare, atât de omeneşti şi prin aceasta, se asemuieşte cu frumoasa bălaie care, de mila florilor, plângea cu izvoare de lacrimi.

Pimen este eroul care, pentru sentimentul pe care-l simte, este în stare să lase orice, să-şi părăsească satul, părinţii, casa, obiceiul, firea şi să îmbrăţişeze noua viaţă alături de fiinţa iubită.

Câţi oameni pot face acest lucru?

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: