►,,Pisica şi macaraua”

A FOST ODATĂ UN CĂŢELUŞ ALB, PE CARE TOATĂ LUMEA ÎL IUBEA şi toţi îi ştiau numele. Stăpânii lui cei mari îl iubeau, stăpânii lui cei mici îl iubeau, trecătorii îl iubeau şi mai cu seamă copiii din împrejurimi nu mai puteau de dragul lui.

Când ieşea la plimbare, fiecare îl răsfăţa, fiecare îl alinta şi toţi îi ştiau numele. Pentru că pe căţeluşul alb îl chema chiar Căţeluşul Alb.

Din pricina aceasta şi din toate pricinile celelalte, căţeluşul era tare fericit. Şi totuşi, de o singură fiinţă din lume se temea. De pisica Salpetra, care locuia în vecini.

Neagră şi urâtă, îi aţinea adeseori calea şi căuta să-l aţâţe.

De cum îl zărea, fie că-i scotea limba, fie că scuipa ca o haimana, fie că sâsâia ca un şarpe ori îi arăta ghearele. Iar noaptea, când el dormea pe pernă de puf într-un coş, lângă fereastră, Salpetra se căţăra pe burlanul casei şi mieuna să-l trezească.

Copiii îl iubeau pe Căţeluşul Alb şi sar fi dorit din suflet cu toţii să aibă şi ei unul la fel. Iastă însă că doi zburdalnici, care aflaseră din auzite despre faima lui, au pus la cale chiar pe Căţeluşul Alb.

Şi, într-o după amiază caldă de toamnă, după ce a ieşit ca de obicei la joacă şi plimbare, căţeluşul nu s-a mai întors acasă.

Stăpânii lui cei mari s-au mâniat, stăpânii cei mici au plâns şi toţi copiii de pe stradă au plecat să-l caute.

Şi au umblat, au scotocit, au iscodit, au întrebat. În cele din urmă s-au întors flămânzi şi osteniţi la casele lor.

Dar unde era Căţeluşul Alb?

După ce s-au jucat cu el pe un maidan îndepărtat, la marginea lacului, cei doi zburdalnici, temându-se de dojana părinţilor, au hotărât să-l lase pe căţel să doarmă acolo, pe câmp, într-o gaură săpată de ei printre ierburi.

Căţeluşul Alb a încercat să se ia după noii săi prieteni, dar aceştia au pornit să-l ameninţe, să arunce în el cu bulgări de pământ şi l-au întors din drum.

Apoi a căzut noaptea.

Salpetra, care dormise toată ziua şi nu ştia nimic despre cele petrecute, s-a căţărat repede pe burlan, a mieunat din răsputeri şi a privit în bătaie de joc spre coşul unde obişnuia să doarmă răzgâiatul căţel. Spre mirarea ei, perna era goală, iar la geam plângea o fetiţă cu ochi verzui.

-Unde-i Căţeluşul Alb? întrebă pisica, apropiindu-se mieroasă de partea cealaltă a ferestrei.

-Cum, nu ştii? Se miră fetiţa. A fost furat.

Salpetra rămase la început mută de uimire, apoi zise:

-Şi n-aţi aflat nimic? Nu bănuiţi pe nimeni?

Fetiţa cu ochii verzui suspină:

-N-am aflat nimic şi-i bănuim pe toţi.

-Aha! mârâi Salpetra şi, sărind de pe burlan într-o tufă de crizanteme, plecă la drum.

Până la miezul nopţii nu rămase nici o casă necercetată. De-a lungul burlanelor, pe streşini, prin hornuri, pretutindeni, Salpetra şi-a strecurat mersul umbros şi privirile sfredelitoare, doar-doar îl va zări pe Căţeluşul Alb dar, hotărât lucru, acesta nu era nicăieri. Atunci a pornit să-l caute pe afară. A scormonit tufele cele mai încâlcite, s-a urcat în pomii cei mai înalţi, nimic. În cele din urmă, Salpetra a sosit la locul şantierului.

În mijloc se înălţa o macara uriaşă. De care nu se apropiase încă niciodată. Macaraua stătea nemişcată, părea că doarme.

Pisica îşi struni glasul, făcându-l cât mai învăluitor cu putinţă:

-Macara, frumoasă macara, eşti cea mai minunată macara pe care am văzut-o vreodată.

-Sunt, scârţâi morocănoasă macaraua. Şi ce doreşti?

„Am trezit-o din somn” – îşi zise Salpetra, şi urmă:

-Macara, înaltă macara, eşti cu mult mai sus decât toate streşinile din jur!

-Sunt, scârţâi scurt macaraua. Şi se doreşti?

-Macara, înţeleaptă macara, ai auzit cumva de Căţeluşul Alb?

-Auzit, scârţâi plictisită macaraua. Şi ce doreşti?

-A fost furat azi după masă şi poate că zace părăsit pe undeva. De acolo, de sus, tu cuprinzi cu ochii lumea toată. Oare nu l-ai putea zări şi pe Căţeluşul Alb?

Macaraua tăcu o vreme apoi mărturisi:

-Eu nu prea văd pe întuneric.

-Eu văd, spuse Salpetra, dar acoperişul caselor e prea scund. Dacă aş fi înaltă ca tine, aş zări departe, până la maidanul de pe marginea lacului.

-Ştii ce? Zise macaraua. Dacă nu ţi-e frică suie-te pe mine până în vârf.

Pisica azvârli o privire în susul macaralei, înghiţi un nod şi, mieunând războinic, începu să urce.

Când ajunse în vârf, privi înspre maidan. Se desluşea totul limpede, ca-n palmă.

Şi iată, chiar la marginea lacului, îl văzu pe Căţeluşul Alb.

Dar el nu era singur. În jurul său, cinci guzgani urâcioşi ţopăiau ameninţători, iar căţeluşul tremura, scheuna şi lătra întruna.

Salpetra coborî ca un vârtej.

-Ai căzut? întrebă macaraua din înaltul ei.

-Am coborât, lămuri pisica, şi-ţi mulţumesc.

Apoi se făcu nevăzută în beznă.

Când au auzit mieunatul fioros al pisicii, guzganii au ţâşnit drept în fundul lacului, iar Căţeluşul Alb, înfricoşat şi el, nu ştia încotro s-o apuce. Dar Salpetra i-a spus, torcând, că a venit să-l însoţească până acasă.

Drumul de întoarcere era lung şi trecea prin apropierea şantierului.

Macaraua adormise, dar s-a trezit, auzindu-i pe cei doi.

-Hei, pisico, tu eşti? îi strigă macaraua Salpetrei. L-ai găsit pe Căţeluşul Alb?

-Găsit, răspunse scurt Salpetra.

-Ascultă, pisico, adăugă macaraua, puteai să-ţi frângi gâtul când te-ai urcat în vârful meu ca să iscodeşti depărtările! Trebuie să tare-ţi este drag Căţeluşul tău cel Alb.

Copila cu ochii verzui îi aştepta la fereastră.

-Am ajuns, rosti pisica şi dădu să plece.

Dar Căţeluşul Alb întrebă şovăitor:

-Spune-mi te rog, Salpetra, ţi-s drag de-adevăratelea? Oare n-a minţit macaraua?

-Ei, mârâi pisica sărind pe un gard şi zbârlindu-şi mustăţile, ce nu-mi place mie la macaraua asta e că prea ţine să spună lucrurilor pe nume!

****

COMENTARII

Şi cum să nu iubeşti un căţeluş alb pe care-l îndrăgeşte şi-l răsfaţă toată lumea?

De obicei, pisicuţele sunt răsfăţate şi dorm pe perne moi sau în coşuleţe cu danteluţe, la căldurică, spre deosebire de bieţii căţeluşi care-s nevoiţi să stea afară, în cuşcă, în ploaie şi zloată.

De data aceasta, pisica Salpetra este cea urgisită. Şi, pe bună dreptate, când îl vede pe răsfăţatul Căţeluş Alb, lasă manierele elegante la o parte şi-l scuipă, mârâie, scoate limba la el şi îi arată ghearele. Cu alte cuvinte îşi arată antipatia.

Dar într-o zi, exact ca-n 101 Dalmaţieni, doi „zburdalnici” pun la cale răpirea căţeluşului.

Reuşesc să-l fure, îl duc departe pe maidanul din preajma unui lac şi după ce se plictisesc să se joace cu el, îl abandonează într-o groapă astupată cu mărăcinişuri.

Acolo mişunau guzgani fioroşi şi alte animale.

Căţeluşul era ca vai de el şi începuse să scheaune şi să tremure de frică.

Mai ales că se apropia noaptea şi el era învăţat să doarmă în pătucul lui, la căldurică. Şi nici nu mâncase de dimineaţă, nimic.

Toată lumea este tristă. Stăpânii mari, stăpânii mici, copiii de pe stradă.

Dar, cine credeţi că pleacă în căutarea Căţeluşului?

Tocmai Salpetra, duşmanca lui aparentă.

Pentru că, de fapt, în secret, Salpetra nu era o pisică rea, ci doar nefericită.

Când află de nenorocirea Căţeluşului, face tot posibilul să-l găsească: se caţără pe burlane se agaţă de pomi, pătrunde în case, în curţi, aleargă, se străduieşte. Ajungând pe un şantier şi văzând macaraua înaltă, lasă ruşinea la o parte şi o roagă să-i dea voie să se caţere pe ea, să vadă împrejur, poate îl zăreşte pe amicul ei.

Deşi morocănoasă fiindcă fusese trezită din somn, macaraua acceptă. Şi astfel, pisica Salpetra îl zăreşte pe Căţeluşul Alb care se afla în primejdie.

Aleargă să-l scape de şobolanii cei lacomi şi-l însoţeşte acasă.

Este mai mult decât o dovadă de prietenie. Este o dovadă de eroism, căci, pisica îşi primejduieşte viaţa, urcând pe macaraua înaltă. Dar nici o clipă n-a şovăit, pentru că, de fapt, era vorba de Căţeluşul Alb pe care-l preţuia foarte mult dar nu voia să recunoască.

Şi macaraua, intuind această prietenie unică, dezvăluie adevărul: de atunci pisica Salpetra şi Căţeluşul Alb nu s-au mai certat niciodată. Adevărata prietenie se probează doar la caz de primejdie.

Autoarea ne arată aici valoarea prieteniei, a jertfei pentru celălalt, a iubirii dintre fiinţe, chiar dacă nu sunt deloc asemănătoare. Şi mai ales, că nu contează frumuseţea sau urâţenia, într-o prietenie adevărată.

Galaţi, 10 decembrie 2008 Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: