►,,Şagolea din fântână”

A fost odată o bunică. Avea unsprezece nepoţi şi o fântână. Bunica le-a zis nepoţilor:

-Aveţi voie să vă jucaţi pretutindeni: în casă, în grădină, în hambar şi în pod. Într-un singur loc vă cer să nu mergeţi, la fântâna părăsită de lângă dud. În ea locuieşte Şagolea. El este gata să vă tragă înăuntru şi acolo nimeni nu poate să v-ajute. Nici eu nu mă încumet să intru. Dacă nu rostiţi un şir anume de cuvinte fermecate, pe care trebuie să le aflaţi singuri, acolo rămâneţi pentru totdeauna.

Zece dintre nepoţi erau parcă mai cuminţi, dar nepoata cea mare era foarte zburdalnică şi neascultătoare. Mereu vorbea despre Şagolea.

-Oare cum o fi arătând? Poate că bunica vrea doar să ne sperie. Destul ne-am jucat în casă şi în pod, în hambar şi în grădină. A mai rămas un singur loc necercetat: fântâna seacă de lângă dud.

Dar fraţii se făceau că n-o aud.

Într-un noapte, după ce bunica stinsese lumina şi cei zece nepoţi, oricum mai cuminţi, dormeau, fetiţa cea mare s-a sculat din pat, s-a încălţat şi apoi, tiptil-tiptil, n-au simţit-o nici şoarecii, nici pisica, a ieşit afară, în grădină.

-Am să mă uit numai o dată în fântână şi am să fug repede înapoi.

Piatra fântânii era îmbrăcată de jur împrejur cu muşchi iar dinăuntru răzbăteau icneli şi mormăieli.

Fetiţa se aplecă uşor peste colacul de piatră. În fund de tot domnea un licăr ciudat şi se zărea o făptură cu blană cafenie-roşcată.

-Şagolea! Murmură fetiţa.

Auzindu-şi numele, Şagolea îşi înălţă nasul şi privi în sus. Era un fel de hârciog, dar purta ochelari grozav de mari cu margini groase şi avea ochii atât de bulbucaţi încât fetiţa ameţi.

Se trezi, fără să ştie cum, înăuntrul fântânii, jos, pe un maldăr de fire felurit colorate şi încurcate de lână.

-Ei, mormâi hârciogul, fără să pară deloc mirat că o vede, mare plictis şi cu lâneturile astea! Le-am tot adunat de vreo trei sute de ani. A sosit vremea să le folosim. Tu o să-mi strângi toate capetele de lână în ghemuri şi o să-mi ţeşi din ele un singur covor.

Fetiţa ar fi vrut să spună ceva, dar hârciogul avea ochii atât de bulbucaţi şi ochelarii peste măsură de mari, iar, când se încrunta, capul, din cafeniu-roşcat i se făcea violet. Era dolofan şi pântecos, cum sunt de obicei hârciogii; dar purta un surtuc ponosit şi pantaloni de postav peteciţi.

Din fântână porneau numeroase galerii şi intrânduri. Şi pretutindeni se înălţau mormane de lână.

Şagolea se aşeză tihnit într-un jilţ şi îşi aprinse pipa.

-Ei, ce stai, fetiţo? Apucă-te de treabă! Să ştii că nu glumesc. De astăzi înainte eşti în slujba mea!

Copila ar fi vrut să strige, să cheme, dar auzi în gând cuvintele bunicii: „Şagolea este gata să vă tragă înăuntru şi acolo nimeni nu poate să v-ajute. Nici eu nu mă încumet să intru.” Ce le spunea după aceea, nu izbutea să-şi aducă aminte.

Începu să adune, plângând, capetele de lână. N-a fost prea greu, dar firele erau încâlcite, se rupeau întruna; şi-apoi miroseau, stătut, a mucegai.

Făcu mai întâi un ghem cât o roată. Pe urmă se aşeză la război şi începu să ţeasă: o zi, două, nouă. În fântână nu se desluşea ziua de noapte. Lumina era palid albăstrie, de parcă ar fi fost aprinsă, fără încetare, luna.


Într-un târziu, Şagolea îşi înăbuşi focul din pipă şi se ridică.

-Gata covorul?

-Gata, suspină copila.

Ţesuse un covor lung care ajungea pentru toate galeriile.

-E vremea să mâncăm!

Zicând aceasta, hârciogul atinse cu o lăbuţă peretele fântânii. O piatră se răsuci într-o parte, dând la iveală un dulap plin de dulciuri şi alune. Şagolea scoase un borcan de fructe zaharisite şi un coş împletit din nuiele.

Luă din coşuleţ un pumn de alune şi-l dădu fetiţei, iar el îşi pune pe un taler de argint o pară şi o prună zaharisită. Le tăie tacticos felii-felii cu un cuţitaş şi începu să mestece pe îndelete.

Din timp în timp se uita la fetiţă şi se încrunta. Avea ochelarii peste măsură de mari şi ochii tare bulbucaţi.

Îndată ce isprăvi de mestecat puse alunele şi borcanul la loc, în dulap, şi în aceeaşi clipă, galeriile şi intrândurile fântânii se umplură cu grămezi de haine vechi şi rupte.

-Poftim aţă şi ac. Acum că ai mâncat pe săturate, poţi să te apuci de lucru. Nu mi-am cârpit scutecele de vreo trei sute de ani.

Fetiţei i se umplură ochii de lacrimi, dar ce era să facă? Ştia că de acolo nu o scoate nimeni.

Începu să plângă, să coasă şi să cârpească.

Şagolea se aşeză în jilţ şi îşi aprinse pipa. După o vreme aţipi. De dormit dormea, dar de pufăit din pipă pufăia întruna. Fetiţa lucră de zor o zi, două, nouă, fără să bage de seamă că într-un colţ al fântânii îşi urzea pânza o păienjeniţă.

Aceasta îi şopti:

-Îmi place mult de tine, copilă harnică! Mâinile tale tare sunt îndemânatice şi la războiul de ţesut şi la lucrul cu aţa şi acul.

Fetiţa oftă necăjită:

La ce-mi foloseşte hărnicia şi îndemânarea? De aici tot nu mai scap niciodată. Stăpânul meu e Şagolea şi gata.

-Ai uitat ce ţi-a grăit bunica? Nimeni nu te poate ajuta, în afară de tine însăţi! Dacă rosteşti un şir anume de cuvinte fermecate, vei izbuti să scapi din fântână. Încearcă să le găseşti!

-Ai dreptate, aşa mi-a spus. Dar cum să aflu singură cuvintele acelea minunate?

Şagolea se deşteptă, mormăind:

-Surtucele s-au isprăvit?

-Isprăvit! suspină fetiţa.

-Atunci, haidem la masă!

Hârciogul îi dădu fetei o alună, iar el îşi aşeză în taler o portocală zaharisită şi o căpşună. Le tăie tacticos felii-felii cu un cuţitaş de argint şi le înghiţi mestecând încet.

-Acum, după ce ai mâncat pe săturate, zise Şagolea, privind-o cu ochii bulbucaţi prin ochelarii săi grozav de mari cu margini groase, am să-ţi dau o veste bună. Trebuie să faci degrabă curat în fântână, că ne sosesc îndată musafirii.

Fetiţa se pomeni în mâini cu mătură şi cu făraş. În timp ce deretica prin galerii şi prin intrânduri se întreba, plângând, care vor fi cuvintele fermecate ce trebuie să le rostească pentru ca să-şi vadă iarăşi fraţii şi bunica.

Începură să sosească musafirii. Toţi semănau cu Şagolea. Unii din ei erau mai rotofei, alţii mai dolofani. S-au adunat vreo douăzeci de hârciogi cu ochelari, rupţi în coate şi cam murdari.

Douăzeci de Şagolea erau chiar mai urâţi decât unul singur. Fiecare îşi adusese de acasă un borcan de dulceaţă şi o linguriţă. După ce au mâncat, pe îndelete, în tăcere, au început să se uite miraţi la fetiţă. Unii o măsurau în lungime cu linguriţa, alţii îi luau tiparul piciorului.

-Să ştiţi că e bună de muncă, zise Şagolea dintâiul, însă roade cam multe alune şi-mi udă podelele cu lacrimi. Mi-e nu-mi dă mâna s-o mai ţin. Luaţi-o unul dintre voi, care doreşte!

Atunci fetiţa nu se mai stăpâni şi grăi cu năduf:

-Uf! De ce n-am ascultat-o pe bunic?

Pe clipă, pe dată, se pomeni sus, în grădină. Era încă noapte deplină. Alergă repede în casă. Într-un ungher al odăii torcea păienjeniţa. Cum de ajunsese aicea?

I se păru că o aude şoptind:

-Ai rostit tocmai cuvintele fermecate.

Ce bine era în patul moale şi cald, aşternut de bunica!

***

COMENTARII.

Orice s-ar spune, o bunică rămâne întotdeauna o bunică. Dar aceasta era una specială. Avea, nu mai puţin de unsprezece nepoţi. Asta da, bunică. Şi mai avea ceva în plus: o fântână.

Din unsprezece nepoţi, sigur că unul trebuie să fie neapărat mai curios şi mai neastâmpărat. De altfel, în copilărie, curiozitatea întrec teama şi orice prevedere. Cu toate că fuseseră preveniţi de bunica să nu se ducă la fântâna părăsită de lângă dud, fetiţa cea curioasă, a încercat această aventură.

Şi…imprevizibilul s-a produs. S-a trezit înăuntrul fântânii al cărei stăpân era un hârciog bătrân, cu ochelari imenşi şi cu ochii bulbucaţi, care, nici una, nici două o puse la treabă: să descâlcească firele de lână şi să ţeasă la război covoare, apoi să cârpească surtuce.

Între timp, hapsânul îi dădea de mâncare doar câte o alună. Apoi, din nou la treabă.

Şi fetiţa neascultătoare, care n-a luat în seamă cuvintele bunicii, a trebuit să muncească din greu, pentru te miri ce mâncare. Însă ea era tare vrednică şi mânuţele ei tare dibace.

Hărnicia ei atrage atenţia păienjeniţei care îi aminteşte ce a spus bunica: „Nimeni nu te poate ajuta decât tu însăţi!”

Când vin oaspeţii, vreo douăzeci de hârciogi zgârciţi în surtuce rupte, fetiţa izbucneşte în lacrimi şi spune cu năduf: „De ce n-am ascultat-o pe bunica?”

Acestea sunt cuvinte fermecate şi sfaturi de înţelepciune care au darul de a o scăpa pe fetiţă de capcana fântânii şi de Şagolea cel zgârcit, trezindu-se imediat în grădina casei.

Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Dar, ne spune autoarea, e bine să ascultăm de cei mari, fiindcă ascultarea e ruptă din rai. Şi n-o să păţim nimic dacă luăm aminte la spusele părinţilor sau ale bunicilor. Iar neascultarea, întotdeauna costă muncă şi lacrimi.

Galaţi, 22 noiembrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: