►,,Melc codobelc şi prietenul său”

A FOST ODATĂ UN MELC. Era bun prieten cu un băieţel de când se ştia el.

Ziua întreagă petreceau împreună pe afară, iar seara, când intrau în casă, melcul se suia pe policioară, băieţelul în pat şi, până ce-i cuprindea somnul, îşi tot treceau unul altuia, câte un petic de poveste.

Cu ei locuia şi bunicul. Acesta avea o grădină de flori şi tare le plăcea melcului şi prietenului său, băiatul, să se îngrijească de ea.

Melcul o plivea, băiatul o stropea. Melcul gonea omizile,băieţelul certa gâzele. Iar după ce isprăveau, dădeau o raită până la baltă, ca să se scalde, şi apoi, când îi răzbea osteneala, se întorceau la umbra dulce a stânjeneilor.

Numai că, de la o vreme, de ce, de nece, florile au început să tânjească. Azi se moleşea una, mâine alta, frunzele se încârligau, lujerele se povârneau. Zadarnic îşi purta bunicul papucii de la o tufă la alta, degeaba ciupea melcul ierburile rele, degeaba golea băiatul căldăruşa cu apă. Florile se întristau şi mai tare.

Erau grozav de necăjiţi cu toţii.

-Melc-Codobelc, ce-o fi cu grădina noastră? a întrebat târziu, într-o seară, băiatul.

Bunicul adormise împovărat şi obidit.

-Parcă o usucă un dor de nu ştiu ce, spuse iarăşi copilul.

Pe policioară, melcul stătea îngândurat.

-Melc-Codobelc, ce-i cu tine? De ce taci?

Melcul îşi drese glasul şi-i răspunse răguşit:

Or fi tânjind după Izvorul Florilor.

-Izvorul Florilor? Unde curge şi ce putere are?

-Inima lui bate în miezul unei păduri îndepărtate. Florile, stropite cu apă din undele sale, cresc fără seamăn de frumoase, iar cele bolnave se tămăduiesc.

-Dacă-i pe-aşa, se învioră băiatul, sărind din aşternut, hai să luăm căldăruşa şi s-o umplem de-acolo.

-Bine, bine, mormăi melcul, numai că drumul e lung şi plin de primejdii. Şi-apoi ce-o să zică bunicul?

-Îl luăm cu noi! Hai să-l trezim!

-Sărmanul! Uite-l ce trudit e şi cum doarme de adânc.

-Atunci să plecăm numai noi doi. Până dimineaţă venim înapoi!

Băiatul a fost într-o clipă gata, melcul a coborât de pe policioară şi au purces.

Noaptea era luminată de stele. Melcul păşea înainte, că ştia drumul. Băiatul cu căldăruşa, după el.

Au umblat ei aşa, din seară până-n zori, peste dealuri, peste munţi, pe lângă prăpăstii adânci.

Când primele raze de soare au mângâiat obrazul cerului, au ajuns la un şes pustiu, pe care se vedeau din loc în loc nişte pietroaie cenuşii, înalte, şi nişte rădăcini ieşite din pământ, arse şi răşchirate.

-Melc-Codobelc, grăi băiatul. Tare-s ostenit! Hai să facem un popas.

-Dacă ne oprim, aici amorţim! răspunse melcul. Că pe tărâmul acesta hălăduieşte Greul Pământului.

-Da’ cine-i Greul Pământului, că n-am auzit de el?

-O pocitanie cu miezul de foc. Dacă nu-i intri în voie, te pârjoleşte pe loc. Mai bine să-i tragem o fugă, să scăpăm de pe meleagurile sale!

Dar băiatul tot stăruia:

-Greul Pământului e mare, e mic? E cât un prunc ori cât un voinic?

-Vrei să mă cunoşti? rosti în clipa aceea un glas subţiratic şi batjocoritor.

Şi, dintr-o dată, chiar lângă băiat, nisipul se clătină, se învolbură, un abur fierbinte şi rotitor se clătină din adânc, iar în mijlocul său, se ivi o mogâldeaţă cu privirea cruntă şi trupul ca o ghiulea.

-Iacătă-mă-s! Aşa-i că sunt frumos? Hai, repede, alege: în ce să te preschimb? În stană de piatră sau în rădăcină uscată?

-Dacă mă întrebi dinadins şi mă pui să aleg, află că doresc să rămân băieţel şi să-mi caut de drumul meu. Dacă eşti împotrivă, vino să ne luptăm.

Greul Pământului începu să râdă. De câte ori hohotea, plesneau în preajma lui bulgări mari de ţărână.

-Vitejia ta îmi place, grăi, oprindu-se din hohotit, dar n-are să-ţi folosească. Cum să te măsori tu cu mine, un băieţel prizărit şi fără nici un ajutor?

-Ba nu sunt singur. Îl am pe prietenul meu.

Greul Pământului se uită de jur împrejur.

-Nu văd pe nimeni.

-Priveşte mai bine! E chiar lângă tine şi are două coarne boureşti. E Melc-Codobelc.

-Eşti prieten cu un melc? se miră Greul Pământului. Atunci haideţi la baltă, să beţi apă caldă!

-Hai! zise melcul, cu un zâmbet ascuns. Şi au pornit toţi trei până nu departe. Că-ntr-o margine a tărâmului mustea o baltă mare.

-Dacă sar în ea, seacă dintr-o dată! Atâta-s de fierbinte, se lăudă Greul Pământului.

-Aşa să fie? grăi răguşit, Melc-Codobelc.

Greul Pământului se făcu stacojiu de ciudă.

-Cum? Te îndoieşti? Pot s-o dovedesc.

-Hai! îl îndemnă Melc-Codobelc, frecându-şi corniţele.

Greul Pământului, mânios, şi-a luat avânt şi s-a aruncat drept în mijlocul bălţii.

Undele începură să sfârâie, opărite, şi se prefăcură în aburi, dar toţi prietenii lui Melc-Codobelc care vieţuiau în mâl, şerpii de apă şi lipitoarele, racii şi peştişorii se agăţară de Greul Pământului, pe ochi, pe buze, pe urechi, şi-l ţintuiră locului, până ce băiatul şi melcul au izbutit să fugă dincolo de tărâmul pocitaniei.

Peste un deal şi o vale au dat de o mândreţe de pădure, al cărei frunziş strălucitor înverzea până şi cerul de deasupra.

În miezul pădurii, într-o poiană, susura Izvorul Florilor. Lângă el, făcea tumbe prin iarbă o veveriţă neobişnuit de semeaţă.

-Bine aţi venit, dragii mei, le zise veveriţa, scuturându-şi blana ca o flacără. Eu sunt stăpâna izvorului şi ştiu ce necaz vă frământă. De acum încolo aţi scăpat de primejdii. Staţi o vreme la mine, să povestim şi să ne ospătăm.

De cum rosti cuvintele acestea, din crengile copacilor şi din tufişuri, se ivi un alai de veveriţe mărunte cu coşuri de alune de fragi şi de mure.

-E tare bine aici! grăi băiatul, în timp ce ospătau şi se odihneau. Numai că florile noastre se usucă şi bunicul trebuie că s-a trezit de mult.

Stăpâna izvorului îşi înălţă voioasă coada:

-Mai întâi să tragem o joacă împreună, că drumul la întors e scurt şi lesnicios. De îndată ce veţi umple căldăruşa, veţi poposi din nou acasă. Însă, băgaţi de seamă, izvorul are ape fermecate. Grădina voastră se va vindeca, dar nu numai florile vor creşte înalte şi frumoase. Băieţelul se va ridica şi el curând-curând, copil de şcoală şi-apoi flăcău de oaste.

Auzindu-i cuvintele pe copil îl cuprinse bucuria, dar Melc-Codobelc, mai înţelept, îşi lăsă mâhnit corniţele în jos. Iar, în timp ce băiatul îşi încărca ulciorul doldora cu apă, melcul se apropie de veveriţă şi-i şopti ceva la ureche. Aceasta îl ascultă şi-i răspunse încet, zâmbind cu bunătate, apoi, la despărţire, îi sărută pe amândoi uşurel pe creştet.

Pe dată, în chiar aceeaşi clipă, prietenii se pomeniră în grădina de-acasă.

Băiatul a început repede să ude florile, melcul să plivească buruienele şi, când a sosit bunicul, grădina strălucea de sănătate.

-Ce noroc, spuse bătrânul, frecându-şi ochii de uimire. Peste noapte florile au scăpat de boală, iar, tu, copile, te-ai făcut dintr-o dată mare. De mâine am să te trimit la şcoală.

-Va merge şi Melc-Codobelc cu mine! grăi cu hotărâre băiatul.

-Asta nu se cuvine, dragul meu. Melcul va rămâne acasă. Şi-apoi e timpul să-ţi mai faci şi alţi prieteni.

Băiatul nu răspunse nimic, dar seara, aşezându-şi melcul pe policioară, i-a şoptit supărat:

-Fără tine nu mă duc. Te iau în ghiozdan.

-Nu-i nevoie, zise melcul. Veveriţa izvorului mi-a făgăduit ajutor. Ultimul strop din căldăruşă eu l-am sorbit. Tu pleacă mâine singur de acasă, apoi am să cobor şi eu de pe policioară şi ne vom întâlni din nou.

A doua zi băiatul a plecat la şcoală îngândurat ca vai de el. S-a aşezat într-o bancă şi a stat o vreme singurel. Dar, nu mult după aceea, iată că a sosit un copil cu capul ţuguiat şi părul învârtejit ca o cochilie de melc. Zâmbea tainic şi vorbea răguşit.

De atunci cei doi prietenei au rămas nedespărţiţi, şi la carte şi la oaste şi de-acolo mai departe.

Dar numai ei doi ştiau!

***

(Poveste apărută în volumul: „Poveşti, poveşti”, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000, Ilustraţii: Gyorgy Mihail)

COMENTARII

Cine n-a avut în copilărie drept prieten un melc? Să-l poarte în ghiozdan, în buzunarul de la şorţuleţ, în penar? Să-i descânte, să-l roage, să-l implore, să-l vrăjească şi să-l determine să iasă din căsuţa lui zăvorâtă cu var? Şi melcul, ademenit, să-şi scoată corniţele pentru a porni la plimbare printre frunze de liliac, lăsând în urmă o dâră lucioasă (pentru a şti pe unde să se întoarcă?)

Dacă nu, întrebaţi-l pe poetul Ion Barbu, plecat mai demult „După melci”, şi el o să vă povestească despre melcuşorul lui căruia i-a dedicat un poem, cât o poveste!

Cu toţii am avut, fireşte melcul nostru. Melcul este simbolul omului gospodar, vrednic, truditor, cel care-şi duce căsuţa cu greu în spinare, dar care, are un adăpost pentru zile grele.

Ce-a fi un melcuşor fără casă? O fărâmă de carne umedă, târâtoare, lipicioasă, aproape o lipitoare! Dar casa? Ei da, casa aceea spiralată, cu scară, cu odăiţe întortocheate, unde el intră perfect, este podoaba lui, castelul lui de marmură roz, alb şi gri, cu fel de fel de modele încrustate în ziduri.

Şi mai ales, casa este simbolul care-l face unic în ochii miraţi ai copilului, ai omului matur, şi chiar ai bătrânului. Toţi se minunează de creaţia dumnezeiască, în atâtea miliarde de chipuri şi forme, care mai de care mai curioase şi mai năstruşnice.

Minunile naturii ne vorbesc despre Dumnezeu.

Mărturisesc că şi eu, până mai anul trecut, am avut melcul meu, venit nu se ştie de unde, (din vreun buchet de flori?) în havuzul în care trăieşte bătrânul trandafir japonez, atât de bătrân, încât s-a încovoiat şi şi-a unduit crengile spre lumina ferestrei. Noroc că lângă el îi stau de strajă doi pui de-ai săi, care l-au ajuns în înălţime, dar sunt viguroşi şi capabili încă să-mi dăruiască flori roşii, bătute, de mărimea unui pumn, care mă înveselesc nespus şi-mi fac zilele foarte plăcute, doar cât le privesc.

Şi melcul meu sălăşluia în pământul bogat în săruri de la rădăcina trandafirului. Se suia pe tulpina bătrână (nu-i prea plăcea!) şi ajungea la frunzele verzi, cărnoase, lucioase, proaspete, numai bune de străbătut. Şi mă jucam cu el de-a ascunselea. Îl căutam zilnic să văd ce mai face, cât a mai crescut, vorbeam cu el. Era prietenul meu. Mulţi ani ne-am întreţinut aşa şi el mi-a ţinut de urât. Nici măcar nu mai trebuia să-i cânt cântecul ştiut, şi el, scotea corniţele să mă întâmpine. Mi-era foarte drag.

Dar vai! Într-o zi, nu l-am mai aflat şi după îndelungi căutări, am găsit pe covorul persan, cochilia goală, uscată, părăsită.

Ce se întâmplase? Nici astăzi nu ştiu. Poate a fost curios să colinde noi ţinuturi şi se rătăcise? L-am plâns şi i-am îngropat căsuţa la rădăcina trandafirului. De câte ori privesc de atunci trandafirul, nu pot să nu-mi amintesc de melcuşorul meu, mai mic decât o nucă, pe care l-am botezat Nicuţă (la fel ca pe marele povestitor pentru copii – Nicuţă Tănase, ale cărui poveşti mă delectează şi azi!).

Melc-Codobelcul Martei Cozmin este unul de-a dreptul năzdrăvan. El locuieşte pe policioară, vorbeşte răguşit, ştie o mulţime de poveşti şi mai ales ştie secrete şi taine.

O să vedeţi, copii, melcul acesta e foarte harnic: pliveşte plantele din grădina bunicului, goneşte omizile şi cei doi sunt nedespărţiţi.

Şi tot împreună vor să afle de ce florile bunicului se ofilesc. Da, florile tânjeau după Izvorul Florilor. Tot Melc-Codobelc ştie drumul spre Izvor şi călătoria pe care cei doi o întreprind noaptea, e una plină de peripeţii. Îl au de înfruntat pe Greul Pământului, o pocitanie cu miez de foc. Dar scapă din această încercare şi ajung la Izvorul Florilor, stăpânit de veveriţa năzdrăvană care le destăinuie un secret: ei vor creşte şi vor rămâne nedespărţiţi. Ceea ce se şi întâmplă. Dar, cum au salvat florile de la vestejire şi cum au mers amândoi la şcoală şi s-au aşezat în aceeaşi bancă, veţi afla dacă veţi citi cu atenţie povestea.

Şi multe învăţăminte veţi mai trage din ea.

Mie nu-mi rămâne decât să vă spun: Lectură plăcută! Pa!

Galaţi, 25 octombrie 2008 Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: