►,,Prinţul mofturos”

A FOST ODATĂ UN PRINŢ care creştea într-o zi cât alţii într-o lună. Când s-a făcut mare, ai săi s-au gândit să-l însoare.

Numai că prinţul era tare mofturos. Nici o prinţesă nu-i plăcea. Degeaba se necăjeau tata, mama şi doica lui. Timpul trecea şi ei se temeau că va veni o zi când prinţul va rămâne cu pustiul în casă şi nu va avea pe nimeni să-i deretice şi să-i coasă.

Încă de la naşterea băiatului, doica îşi însemnase numele fiecărei prinţese de care auzea. În odaia sa din turn le avea pe toate înscrise pe un perete; cu ţări şi palate, hambare şi bucate, cu grădini şi livezi, turme de capre şi iezi.

Dar prinţul n-avea chef să pornească în lumea largă să le cunoască. Aşa că doica, neavând ce face, arunca o mână de boabe de mei pe perete, peste numele fetei şi aceasta, cu întregul ei palat, cu mamă şi tată, bunică şi frate, se strămuta pe o pajişte, peste drum de curţile domneşti. Părinţii prinţului pregăteau degrabă o serbare frumoasă şi-i pofteau pe noii veniţi la masă. Muzicile cântau, pocalele de vin se umpleau.

Prinţul nu era urât din cale-afară. De fiecare dată fata se învoia, dar băiatul ba. Iar doica, supărată, muta palatul înapoi, cu fată, crai şi alai. Şi din nou azvârlea un pumn de mei şi aducea altă prinţesă. Numai că prinţul îi găsea cusurul pe dată. Sau avea nasul prea lung, ori prea mic şi scurt. Ba nu era destul de mlădioasă, ba se legăna ca ramurile unei sălcii pletoase. Ba nu ştia să facă nici o prăjitură, ba se pricepea doar la ce-i de pus în gură. Aşa că, într-o bună zi, n-a mai rămas scris pe peretele din turn decât numele frumoasei Miramira, prinţesa desăvârşită.

-Dacă nu se hotărăşte nici de data asta, rămâne sigur fără nevastă! îşi zise doica, oftând, şi aruncă ultimele boabe de mei pe care le mai avea.

Într-o clipită, pe pajiştea din faţă, se ivi un castel de o mândreţe fără pereche. Zidurile – spumă albă de piatră, crenelurile – cunună de aur, iar vitraliile – alungite ca nişte scuturi – erau tăiate în safir curat.

Doica alergă gâfâind să-i poftească pe noii sosiţi la masă.

Miramira semăna cu o trestie şi cu un trandafir, iar cuvintele pe care le rostea erau pline şi de înţelepciune şi de voie bună. Cât timp ţinu ospăţul, prinţul încercă zadarnic să-i găsească vreun cusur.

-Îţi place prinţesa? întrebară părinţii, luându-l deoparte.

-Îmi place, dar nu mă însor cu ea. Prea e desăvârşită, prea are purtări alese.

-Ăsta nu-i un cusur.

-E un cusur să nu ai nici un cusur! Poate că nu-i o fiinţă adevărată, ci numai alcătuire însufleţită de un vrăjitor care vrea să râdă de noi.

Părinţii, căzând pe gânduri, începură să-i dea dreptate. Prinţul era mofturos, dar nu şi din cale afară de prost. Doica însă auzise totul.

-Serbările ţin trei zile. Dacă-n acest răstimp prinţesa se poartă măcar o dată ca o fată adevărată, cu toane şi slăbiciuni, te legi s-o iei de nevastă?

-Mă leg, grăi prinţul, dar nu cred.

În seara dintâi când Miramira sosi la bal, doica, ajutându-i să-şi scoată pelerina, îi strecură în roche o frunză de urzică.

În timp ce dansa cu prinţul, buruiana o chinuia amarnic, dar, pentru că era atât de desăvârşită, izbuti să se stăpânească.

Spre supărarea doicii, fata plecă în zori, senină şi zâmbitoare, fără să fi făcut o singură mişcare nepotrivită.

În seara a doua, se aduse pe masă o caleaşcă meşteşugită de ciocolată, trasă de opt cai albi de bezea. Vizitiul, un ursuleţ de zahăr, avea o pălărie de căpşuni şi de frişcă.

Doica puse pălăria în farfuria prinţesei, dar înăuntru, sub învelişul dulce şi gustos, ascunsese un ardei iute. Dar Miramira mâncă prăjitura fără nici o strâmbătură.

În seara a treia, lipiţi de coloanele de marmură ale palatului, părinţii băiatului lăcrimau amarnic şi oftau. Doica nu-şi pierdea vremea.

Înainte să înceapă balul, îi chemă la ea pe toţi pajii, doisprezece fii de domni şi de împăraţi, şi le porunci ca, ori de câte ori prinţul va dori să se odihnească, unul dintre ei să o poftească pe Miramira la dans, astfel ca întreaga noapte să nu apuce să stea o clipă jos.

În zori, istovită, dar însă surâzătoare, Miramira ieşi din sala de bal, căutând un loc să se aşeze. Însă, cum pătrundea într-o încăpere, intra şi doica pe furiş după ea, desena iute în văzduh un cerc cu arătătorul şi toate jeţurile şi sofalele se făceau nevăzute.

Colindând astfel prin alatul deşert, prinţesa ajunse la odaia din turn. Dar şi aici, sub ochii ei se topiră ultimele scaune şi patul moale ale doicii.

-Sălile de oaspeţi sunt departe, îşi spuse Miramira, ca capătul puterilor. Nimeni nu va încerca să urce până aici. Am să mă odihnesc o clipă pe podea!

Se aşeză pe jos, în încăperea goală, cu spatele sprijinit de perete, dar fu cuprinsă îndată de un somn adânc.

Doica aduse scaunele şi patul la loc, apoi fugi şi-l chemă pe prinţ.

-Iată cum se culcă prinţesa fără cusur, mormăi ea, arătându-i fecioara, care dormea pe podea cu rochia mototolită.

-Ce purtări, vai ce purtări îngrozitoare! gemură prefăcut părinţii băiatului, care veniseră şi ei alergând.

Atunci prinţul mofturos, mulţumit că Miramira nu era chiar atât de desăvârşită, zise împăcat:

-Ce să mă fac? Aveţi dreptate! Nu-mi rămâne decât să mă însor!

(Poveste apărută în volumul: „Poveşti poveşti”, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000. Ilustraţii: Gyorgy Mihail. Editor: Ioana Călina Marcu).

COMENTARII

Iată că avem de-a face aici, nu cu o prinţesă mofturoasă care-şi refuză peţitorii, aşa cum ne-am obişnuit, ci cu un prinţ, la fel de mofturos, căruia nu-i cădea cu tronc nici o prinţesă.

Lucru cât se poate de curios, acest prinţ autohton, avea nevoie, după sfatul părinţilor – reflex al unei educaţii desăvârşite – de o soţie gospodină, care „să-i deretice şi să-i coasă”. Concepţii cât se poate de sănătoase şi de temeinice pentru întemeierea unei căsătorii durabile, după tradiţia din strămoşi, la orice nivel s-ar afla eroii.

Cu o măiestrie fără egal, autoarea aduce în poveste faptele şi lucrurile fireşti care alcătuiesc viaţa omului, prea cinstind munca, vrednicia, cinstea, onoarea şi cumpătarea, virtuţi fără de care omul nu e cu adevărat om.

Un rol însemnat în poveste îl are Doica, – personaj nelipsit la toate evenimentele, naştere, botez, copilărie, căsătorie, etc. la bine şi la rău, fiind un sfătuitor cu trup şi suflet dedicat spre binele copilului.

Astfel, „încă de la naşterea băiatului, doica îşi însemnase numele fiecărei prinţese de care auzea. În odaia sa din turn le avea pe toate înscrise pe un perete: cu ţări şi palate, hambare şi bucate, cu grădini şi livezi turme de capre şi iezi” – spune autoarea.

Se ştie că Doica este cea mai apropiată fiinţă de copil, pentru că ea stă tot timpul cu micuţul, ştiindu-i toate gusturile dar şi năravurile. Educaţia, tot de la doică o primeşte şi, tot ea este primul tovarăş de joacă al copilului.

Iată, s-ar putea spune că Doica ţinea un adevărat jurnal intim al copilului aflat în grija sa, aproape maternă. Ea nota cu luare aminte tot ce se întâmpla. Astăzi, în epoca Internetului, ar părea bizar şi cel puţin hazos, faptul de a nota ceva pe un perete. Dar, în poveste, jurnalul scris şi desenat în acest mod, are valoare de document. Şi, de altfel, câte inscripţii importante nu s-au găsit pe ziduri? Informaţii preţioase de la care au pornit descoperirile arheologice.

Şi, peretele acesta pictata cu palate, grădini şi livezi, ar putea fi strămoşul cinematografului de azi, ori cel puţin al istoriei fotografiei.

Dar iată că prinţul, ca să-i zădărnicească planul Doicii, găseşte o stratagemă pentru a le refuza pe toate: aruncă o mână de boabe de miei pe zid, peste numele fetei şi aceasta, cu întregul ei palat, se strămuta pe o pajişte, peste drum de curţile domneşti. De aici, urmau încercările la care erau supuse prinţesele.

Asta da, scamatorie, mai ceva decât cele făcute de micul vrăjitor Harry Potter!

Ceremonia peţitului, cu mese îmbelşugate şi muzici încântătoare, sărbătoare care ţine, ca în orice poveste, trei zile, este se asemenea, descrisă cu măiestrie de autoare.

Însă nu e de mirare că, tocmai ultimul nume înscris pe peretele din turn, avea să fie cel al prinţesei desăvârşite, care, ca orice prinţesă desăvârşită, nu ocupă primul lor, ci se aşează, cuminte, frumuşel, la urmă cu graţie şi modestie. Şi, de asemenea, nu e de mirare că numele ei, Miramira, conţine numele păcii: Mir.

Tot Doica e cea care propune încercările prin care trebuie să treacă prinţesa, pentru a se dovedi vrednică de prinţul mofturos. Pentru că ea, trebuie să se comporte, ca o fată adevărată, „cu toane şi slăbiciuni” – după spusele Doicii.

În sfârşit, trebuie să remarcăm humorul sănătos şi înviorător al Martei Cozmin şi spiritul ei ludic, nelipsit în orice poveste, care dau farmec oricărei scriituri.

Poveştile Martei Cozmin au un har special, de a te introduce imediat şi definitiv în atmosfera feerică. Astfel, participi şi tu, cu întreaga fiinţă la întâmplare, laolaltă cu eroii, ba chiar eşti tu eroul, ceea ce e cu totul remarcabil, pentru că acesta este rostul poveştii.

Dacă vreţi cu adevărat să luaţi parte, nu numai ca invitaţi, dar, ca şi protagonişti la curtea Prinţului Mofturos, poftiţi şi citiţi această poveste minunată!

Mai mult nu vă povestesc, fiindcă obosesc. Şi, fiindcă am primit o invitaţie specială, mă grăbesc să iau parte la eveniment şi eu.

Pe cuvântul meu!

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: