►,,Făt-Frumos-Pui-de-Leu”

A FOST ODATĂ O LEOAICĂ şi tare-şi mai dorea un pui. Toate leoaicele aveau câte doi-trei, numai dânsa nu avea nici unul.

Într-o seară şi-a zis:

-Mâine în zori, pornesc la drum. Şi cea dintâi făptură pe care am s-o-ntâlnesc, fie ea pasăre sau broască, o iau şi-o cresc ca pe odrasla mea!

Plecând a doua zi pe cărările încă pline de umbră şi numai de ea ştiute ale pădurii, a auzit într-un hăţiş scâncet de prunc. Era un băieţel.

Cu inima tresărind de bucurie, leoaica l-a luat cu grijă şi l-a dus în vizuină. Celelalte leoaice au grăit supărate:

-Bagă de seamă, vecino, asta-i sămânţă de om. Ţi-ai adus cu laba ta duşman în casă.

-Ba nu, răspunse leoaica. Începând de azi, e băieţelul meu şi am să-l răsfăţ cu numele de Calomfir!

Cât creşteau puii de leu într-o zi, creştea Calomfir într-o lună, dar cu vremea s-a mai înălţat şi el.

Maică-sa, leoaica, a început să-l scoată cu ea la vânătoare şi să-l înveţe în fiecare zi câte ceva ca să ajungă şi el în rând cu ceilalţi.

Calomfir era neînfricat şi-ascultător şi, dacă firea nu îl înzestrase cu colţi şi gheare straşnice, în schimb, îşi făuri chiar el altfel de arme, o ghioagă şi un arc, şi ajunse bun ţintaş.

Într-o zi, leoaica l-a luat deoparte şi i-a spus:

-Calomfire-băiete, de acum te-ai făcut mare. Poţi merge singur la vânătoare. Iar dacă te va întreba careva cine eşti, să nu-ţi pierzi cumpătul şi să-i răspunzi: „Sunt Făt-frumos-pui-de-leu!”

Calomfir a pornit bucuros prin hăţiş şi, pândind şi gonind, fără să-şi dea seama cum, s-a pomenit la marginea pădurii.

Dincolo de pragul ei nu trecuse niciodată şi acum îl încerca o dorinţă fără seamăn să ştie ce fel de fiare vor fi hălăduind şi prin locurile acelea. Alergând de la un copac la altul, sărind dintr-un desiş în altul, s-a apropiat de un drum bătătorit. Tocmai trecea pe acolo alaiul lui Împărat-Împărat.

În timp ce Calomfir se uita dintr-un ascunziş la el, nu se ştie de unde, s-a ivit un mistreţ fioros, care s-a repezit la călători.

Oştenii şi curtenii, în frunte cu Împărat-Împărat, au rupt-o la fugă dar, în mijlocul drumului, a rămas numai fata împăratului, care încremenise de spaimă.

Văzând primejdia, Făt-frumos-pui-de-leu a ţâşnit din tufiş drept în spinarea mistreţului şi, prinzându-l cu braţele şi înfigându-i călcâiele în coaste, l-a silit să se domolească şi să îngenunche, îmblânzit, în faţa fetei.

Slugile au legat mistreţul şi l-au luat să-l ducă în ţarcurile stăpânului.

-Cine eşti tu, voinice? L-a întrebat pe Calomfir Împărat-Împărat.

-Eu sunt Făt-frumos-pui-de-leu, a răspuns băiatul, amintindu-şi de vorbele mamei sale.

Apoi, dintr-un salt, fugi înapoi în pădure. Leoaicei însă nu i-a povestit nimic din cele petrecute.

După o vreme, aducându-şi aminte de lumea rânduită dincolo de marginea pădurii, l-a cuprins mirarea şi a pornit din nou la drum. Ajungând la malul unei ape mari, iar a dat cu ochii de alaiul împărătesc.

Oştenii şi curtenii alergau dintr-o parte într-alta, strigând:

-A căzut în apă fata lui Împărat-Împărat. Râul năvalnic o poartă spre cascadă. Cine ajunge acolo, nu mai scapă.

Dar nimeni nu se grăbea să-i sară în ajutor.

Atunci Calomfir s-a aruncat în râu, a prins-o pe copilă, tocmai lângă cascadă, şi a adus-o la mal, e drept, cam speriată şi înmuiată, dar încolo, teafără, nevătămată.

-Cine eşti tu, voinice? întrebă Împărat-Împărat, care îmbătrânise şi era cam uituc.

-Sunt Făt-frumos-pui-de-leu, răspunse Calomfir şi îndată o luă la goană spre pădure.

Şi a mai trecut o vreme. Într-o zi,, lui Calomfir i s-a făcut dor de fata lui Împărat-Împărat şi a pornit să o caute. Dar n-a găsit-o nici pe drum, nici în apă. Alaiul rămăsese acasă, deoarece Împărat-Împărat ţinea sfat mare.

Voia să-şi mărite grabnic fata şi să-i treacă ginerelui domnia. Numai că fata bocea într-un colţ şi nu voia să ştie de nimeni.

Cum se certau cu toţii şi era larmă, iată Greul Pământului, duşmanul împăratului, cu care se mai sfădise şi altădată, a venit pe ascuns şi a aruncat în palat pe fereastră, o mână aprinsă de jeratic. Apoi, mulţumit şi nevăzut de străji, a plecat în drumurile sale.

Calomfir, umblând de acolo până colo, a nimerit la palat tocmai când se încinsese vâlvătaia. Curtenii fugeau care-ncotro să-şi scape caftanele, dar feciorul a sărit în foc, a risipit jăraticul cu ghioaga şi l-a stins.

Tremurând de spaimă şi uimire, Împărat-Împărat l-a întrebat din nou:

-Cine eşti tu, voinice?

-Sunt Făt-frumos-pui-de-leu, răspunse Calomfir liniştit. Mi se făcuse dor de chipul fetei tale şi am venit s-o văd.

-Fata mea? N-ai decât să te uiţi la ea. Plânge acolo într-un colţ şi suspină că nu vrea să se mărite.

-Ba vreau, răsări fata cu ochii zvântaţi, dacă mă lui Făt-frumos-pui-de-leu!

Doar că flăcăul nu părea prea hotărât.

-Păi mai întâi să vedem ce zice şi el.

Calomfir, nevinovat, ce mai putea să zică? Tăcea şi se uita.

-Îţi dăruiesc şi domnia, strigă Împărat-Împărat, şi pe deasupra tot ce mai pofteşti!

-Doresc să o chemaţi la nuntă şi pe mama, cu toate surorile şi cumetrele sale, şi să le gătiţi în grădină frigărui din trei turme de oi!

Auzindu-l, Împărat-Împărat s-a veselit ca de o vorbă şugubeaţă, dar, fiindcă apucase să făgăduiască, a poruncit să se pregătească ospăţul după obicei iar pentru rudele ginerelui a înălţat frigărui din trei turme de oi.

În dimineaţa nunţii, a sosit şi mirele cu neamurile sale pădurene.

Au îngheţat de spaimă oştenii, curtenii, mesenii şi însuşi Împărat-Împărat. Dar fata nu l-a zărit decât pe alesul inimii ei.

Calomfir, mulţumit, şi-a dus mama cu rubedeniile să se ospăteze în grădină.

Ceilalţi musafiri au rămas în palat.

Leoaicele, cum au isprăvit de mâncat, s-au întors repede în umbra pădurii, că erau straşnic de însetate. De butiile cu vin de la praznic nici n-au apucat să se atingă că le goliseră pe toate oştenii, curtenii, mesenii şi însuşi Împărat-Împărat, ca să le vină inimile la loc.

Făr-frumos-pui-de-leu a trăit şi a stăpânit ani mulţi şi buni, spre fericirea leoaicei care l-a crescut, dar şi a lui Împărat-Împărat, care dobândise ginere vrednic să-i scape fata de mistreţi, de apă şi de foc, iar pe el de toate greutăţile şi ostenelile domniei.

***

COMENTARII

O vorbă înţeleaptă spune despre o mămică vrednică şi iubitoare: „Îşi apără puiul ca o leoaică”.

Se ştie, aşadar, că leoaicele sunt foarte bune mămici. Ele au un simţ aparte care le face să-şi apere puiul cu ghearele şi cu dinţii. Nu e de mirare, că leoaica din povestea noastră îşi dorea mult un pui pe care să-l iubească şi să-l protejeze. Ea e în stare să adopte pe prima făptură ieşită în cale pentru a o face odrasla sa.

Ei bine, aţi ghicit, prima făptură a fost un băieţel. Leoaica l-a numit cu nume de floare: Calomfir.

Cred că de multă vreme nu vă mai miraţi că animalele vorbesc, au gândire şi simţăminte omeneşti! Şi lor le tresaltă inima de bucurie, şi ele pot fi necăjite, triste, furioase, invidioase şi fericite.

Leoaica a fost foarte fericită când a găsit băieţelul în pădure. Ce căuta băieţelul în pădure asta e o altă poveste.

Dacă l-aţi întâlnit şi voi şi v-a spus, vă rog să mă informaţi şi pe mine, fiindcă sunt tare curioasă.

Cert e că băieţelul, adoptat de leoaică s-a dovedit neînfricat şi ascultător şi, cu toate că „firea nu îl înzestrase cu colţi şi gheare straşnice, în schimb, îşi făuri chiar el altfel de arme, o ghioagă şi un arc, şi ajunge bun ţintaş”.

S-a dovedit că omul se adaptează în orice mediu şi la orice situaţii. Aşa şi copilul acesta, s-a adaptat la noua lui familie.

Dar ştiţi că şi animalele pot oferi o educaţie aleasă puilor? Ele-i învaţă cu grijă să se apere, să vâneze, să se ascundă, să-şi aibă singuri de grijă. Aşa şi leoaica, atunci când a văzut că fiul ei, Calomfir a crescut, l-a sfătuit să plece să vâneze singur.

Puiul adoptiv al leoaicei, într-o zi, trecând într-o zi prin pădure, ca-n orice poveste o scapă din ghearele unei fiare, un porc mistreţ flămând, apoi de apă şi de foc, pe fata lui Împărat-Împărat, şi după aceste isprăvi vitejeşti, îi cade dragă fecioara.

Vitejia, eroismul şi generozitatea lui Calomfir au darul de a o impresiona plăcut pe fata lui Împărat-Împărat, de aceea ea îl alege d soţ.

Ca orice copil bun şi recunoscător, Calomfir nu-şi uită mama care l-a crescut şi apărat şi o pofteşte la nuntă împreună cu toate surorile şi cumetrele sale, dând poruncă să le gătească în grădină frigărui din trei turme de oi.

Aceasta este o bună povaţă pentru toţi copiii, de a nu-şi uita părinţii şi de a nu le fi ruşine cu ei atunci când au ajuns la putere, bogaţi şi fericiţi.

O altă povaţă este aceea că, dragostea curată învinge orice obstacole şi triumfează, în pofida oricăror oprelişti.

Fata nu a ţinut cont de rubedeniile alesului ei, pentru că, pentru ea, Calomfir, Făt-frumos-pui-de-leu, era acum totul.

O poveste frumoasă şi plină de învăţăminte, cu un limbaj cursiv, plin de suculenţă, foarte potrivit acestui gen de literatură.

Poveştile Martei Cozmin sunt pozitive, odihnitoare, pline de tâlcuri, amuzante şi foarte pedagogice. Ea scoate în relief cu multă artă, trăsăturile frumoase ale personajelor, subliniind ideea că Binele învinge tot Răul.

Şi până la urmă, în orice animal, fie el cât de sălbatic şi crud, poate fi ascunsă o fărâmă de omenie, aşa cum în orice om, se ascunde o fărâmă de cruzime. Important e ca această cruzime să nu iasă la iveală şi să nu se manifeste.

Animalele pot fi civilizate şi cinstite, ele iau de la natură doar ceea ce li se cuvine, aşa cum ar trebui să facă toţi oamenii.

28 octombrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: