►,,Mânuitorul de butoane”

A FOST ODATĂ UN BĂIEŢEL, care aveam în camera lui o grămadă de jucării şi de aparate. Era un copil bun, dar şi cu toane şi, pentru că învăţa harnic la şcoală, părinţii nu ştiau cum să-l mai răsfeţe.

Avea un tranzistor sau două, un aparat de proiecţie, un televizor, un pick-up şi un magnetofon şi, pe lângă acestea, o mulţime de maşini de teleghidaj, un tren electric şi multe alte jucării, care se puneau fiecare în mişcare dacă apăsai pe diferite butoane.

Băieţelul, Titus, mi se pare, avusese până de curând şi doi prieteni. Dar aceştia începuseră să se cam plictisească: unuia îi plăcea mai mult să cânte şi să sară, iar celuilalt să alerge pe rotile. Aşa că, de la o vreme, Titus petrecea mai mult sigur în odaie, mânuind mereu butoanele.

Asculta muzică, privea la televizor, dădea drumul locomotivei şi o făcea să întâlnească vagoanele de marfă deasupra unui pod, aprindea semafoarele şi punea bariera, apoi teleghida lângă şină macaraua.

Într-o după amiază lungă de vară, afară ploua întruna şi pe Titus îl câştigase urâtul. Mânui, fără chef, încă vreo zece butoane, pe urmă rămase cu ochii pironiţi la geam.

Şi iată, cum se uita la picăturile de ploaie, zări alunecând pe şnurul perdelei un om nu mai înalt ca o păpuşă. Pe cap purta o tichie de catifea, împodobită cu margarete şi trifoi, iar sub braţul drept o umbrelă galbenă.

De unde venise, că fereastra nu era deschisă? Băiatul n-a avut răgaz să-şi mai pună întrebări pentru că omuleţul nu sosise singur.

După ce a coborât jos, lângă ciucure, pe covor, desluşi alţi trei-patru venind în urma lui, şi alţii la fel. De îndată ce coborau de pe şnur, poparizii începeau să se plimbe prin odaie şi s-o cerceteze.

Unii, mai jucăuşi, se urcau în maşini, alţii se căţărau în vagoane. Cei de jos încercau să le împingă, dar nu izbuteau să le clintească.

-Nu aşa, strigă Titus. Trebuie apăsat pe butoane!

-Şi cu ce se apasă? întrebă grav unul din omuleţi. Cu alte butoane?

-Vai, cât sunteţi de împiedicaţi, izbucni copilul în râs. Cu degetele, uite-aşa şi aşa.

Şi, ca să le arate, apăsă pe mai multe butoane în acelaşi timp.

Maşinile, jucăriile ţâşniră din toate colţurile. Poparizii apăsară şi ei alte butoane şi porniră pick-up-ul, magnetofonul, tranzistoarele.

Se iscase mare hărmălaie. Însă, deodată, unul dintre musafiri îşi înălţă umbrela şi toate se opriră, se făcu tăcere. Se mai auzeau pe fereastră doar picăturile de ploaie. Începură să caşte de plictiseală.

-Aşa-ţi petreci tu ziua întreagă?

-Da. Bineînţeles, când nu merg la şcoală. Cum isprăvesc cu lecţiile, mă apuc de joacă.

-Adică apeşi întruna pe butoane?

-Da, cam aşa, dar nu-i chiar atât de uşor. Nu poate orişicare. Aici este nevoie de iscusinţă şi de îndemânare.

Poparizii îl priviră uimiţi, parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar au tăcut şi iar s-a auzit doar ploaia bătând în fereastră.

Omuleţul care sosise cel dintâi făcu un semn şi ceilalţi toţi, în straiele lor de catifea liliachie, se aşezară într-un singur şir şi îşi desfăcură umbrelele.

Poparizul care încheia rândul avea două umbrele. Îi întinse una şi lui Titus, zâmbind. Acesta o luă şi o deschise.

În clipa aceea, covorul din odaie se preschimbă în muşchi verde de pădure. Poparizii cu el împreună mergeau undeva departe pe o cărare. Când atingeau umbrelele, picăturile de ploaie se prefăceau în flori şi, în curând, soarele zvântase toţi norii.

La capătul pădurii se afla un sat. Pe acolo nu se arăta a fi plouat. Locuitorii, mari şi mici, trebăluiau cântând prin curţi şi pe prispe şi nimeni nu părea să-i bage de seamă pe noii veniţi.

Casele din piatră şi din lemn, erau îngrijite şi curate; nici una nu semăna cu cealaltă.

Una purta pe acoperiş drept morişcă o vulpe roşie de aramă, care-şi rotea coada încotro foşnea vântul. Altă casă avea la intrare de-a dreapta şi de-a stânga, două grătare de fier pentru şters noroiul de pe cizme şi ghete. Acestea nu erau alcătuite doar din vergele drepte ci închipuiau, unul dintre ele un copoi de vânătoare, iar celălalt o flintă.

Gardurile se înălţau felurite: colo pe uluci se vedeau, scrijelate, frunze de viţă; alături păsări şi flori, iar dincolo, la capătul uliţei, miei şi oiţe. Deasupra unei porţi se legăna un mănunchi de potcoave, menghine, cleşti şi alte unelte.

-E casa potcovarului, lămuri unul dintre poparizi. El se pricepe să facă tot ce atârnă acolo.

Mai departe au ajuns la brutar. Tocmai se pregătea să-şi bage pâinile în cuptor. Dar mai întâi, meşterul desena cu drag în cocă, pe fiecare jimblă, un chenar cu vârful cuţitului.

Lângă un grajd, la altă gospodărie, au zărit lăptăreasa. Scotea untul din putinei şi-l aşeza în străchini, pe frunzele proaspete de nuc. Şi, pe fiecare bucată, zugrăvea cu un beţişor o vacă, un măr în floare sau chiar chipul celui din urmă prunc al ei.

Într-un şopron, un dulgher geluia scânduri pentru o masă, şi sub mâinile lui lemnul fâşâia ca mătasea; iar un tâmplar încheia, fluierând, un cuier cu capete caraghioase, de ţapi şi capre, în care oamenii să-şi atârne pălării şi haine.

Pe o prispă, cu ghivece de flori smălţuite, o bătrână lucra cu igliţa o horbotă albă de mireasă, iar o femeie înaltă cosea o ie cu fluturi de aur.

Într-o altă grădină, o ceată de copii împleteau coşuri de nuiele, paporniţe, rogojini. Un dogar, în curtea vecină, încheia butoaie pentru vin, iar peste drum, un şelar croia cu multă băgare se seamă o şa domnească şi nişte hamuri.

Poparizii alergau de la o casă la alta, intrau peste tot, îl chemau pe băiat, călcau prin talaş ori săreau peste pânza ţesută cu războaie, se strecurau într-o încăpere plină de ulcioare şi oale de lut, deschideau capacele lăzilor de zestre, sorbeau o gură de apă din ploştile de lemn atârnate la bucătărie ori din cofele de piatră aşezate pe trepte. Şi, tot ţopăind dintr-o parte în alta, au ajuns la capătul satului.

Aici locuia un moş cu o droaie de nepoţi. Bătrânul născocea jucării, asta-i era meseria, şi copiii îl ajutau.

În grădină se afla tricicletă de lemn cu asemănare de căpriţă. Drept ghidon slujeau cele două coarne. Mai erau fel de fel de păpuşi cu mărgele din cocă uscată şi vopsită, cu părul miţos de lână, leagăne, care cu boi şi cărucioare, roabe şi corăbii cu catarge, hulubare din lujere de trestie, fluiere şi ţambale, coifuri de tablă sau carton şi o grămadă de toiege, pentru copii şi bunici, cu măciuliile sculptate: unul avea drept mâner o căpăţână de miel, altul un şoim ori o cruce de spadă.

Nici o jucărie nu era aidoma cu cealaltă. Băieţelul nu ştia la care să privească mai întâi. Un popariz îl prinse de mână.

-Repede, repede, trebuie să mergem. Să nu e prindă noaptea în pădure.

Poparizii se şi râduiră cuminţi, gata de drum. Titus, ce să facă? Îi părea rău că nu poate să zăbovească în satul acela, dar a plecat în şir cu ei.

La întoarcere, pădurea parcă se lungise. Noaptea căzu peste ei, întunecată, şi bufniţele huhurau. Abia dimineaţa, au ajuns acasă.

Poparizii l-au îmbrăţişat pe Titus, unul câte unul, apoi s-au făcut nevăzuţi.

-De ce plecaţi? i-a întrebat băiatul, dar n-a înţeles ce-au răspuns.

„E prima zi de vacanţă!” îşi aminti deodată. Şi-l cuprinse o mare veselie.

Bunicul avea obiceiul să adune undeva într-o ladă, scândurele şi cuie, sârme şi cutii. Chiar dacă mama se supăra câteodată, strângea, zicea el, pentru cine va avea nevoie de ele.

În fudul unui sertar, Titus găsi creioane şi acuarele. Masa de la bucătărie era goală.

Băiatul scoase din ladă un şir de cutii, luă clei şi pap, mosoare, foarfeci, aţă, ţintişoare.

Meşteri cu dragoste întreaga dimineaţă şi, către amiază, trenul era gata. O locomotivă pictată şi şapte vagoane cu călători, indieni şi pistoale.

În stradă, prietenii săi băteau mingea. Titus coborî să le-arate minunăţia.

Copiii se adunară în jurul său, ţipând de uimire. Era cel mai straşnic tren, din câte văzuse. S-au jucat cu el până târziu seara.

Când au aflat ce-a isprăvit în prima zi de vacanţă, părinţii n-au mai ştiut ce să creadă.

-Să fie doar o altă toană?

Dar bunicul, care fusese la vremea sa lemnar, a înţeles mai adânc şi s-a bucurat.

De atunci, Titus şi-a migălit singur o grămadă de jucării, apoi a început să meşterească şi lucruri pentru casă, din lemn şi sârmă.

Uneori i se făcea dor de aşezarea aceea, unde stăpâneau atâtea meşteşuguri. Singuri poparizii cunoşteau drumul, dar ei n-au mai venit să-l cerceteze, iar alţii nu s-au priceput să-l călăuzească.

Băiatul ştia însă acuma câte se pot face cu mâinile şi cu capul, cu capul şi cu mâinile, şi mai ales cu toată căldura inimii.

***

COMETARII

O poveste cât se poate de actuală, fiindcă, ce poate fi mai actual decât câteva duzini de butoane prevăzute cu beculeţe. Trăim doar în epoca butonatului. Copiii nu mai aleargă, nu-şi mai ating palmele în joaca lor pentru a transmite mesajul, ştafeta celuilalt, ci ating doar clapeta, butonul, întrerupătorul, buşonul. Prietenul lui nu mai e un copil de-o seamă, ci un aparat sofisticat, numai „fierătaie şi siliciu”, după expresia unui distins scriitor. Un monstru care ascunde taine, miliarde, dar ţi le transmite doar pe acelea pe care le vrea el.

Ei bine, în această lume a informaticii în care omul vorbeşte prin semne, mascote şi puncte-puncte, în care alfabetul şi vocabularul s-au redus simţitor la abrevieri criptografice, greu de descifrat pentru un neiniţiat, trăia un băieţel silitor la şcoală şi părinţii i-au cumpărat fel de fel de jucării electrice şi electronice. Prietenilor lui, ca tuturor copiilor, le place să şi alerge, să meargă pe rotile, pe Skiboard, aşa că l-au cam lăsat singur în faţa butoanelor. Astfel că pe Titus, „îl câştigase urâtul”.

Privind pe fereastră vede un omuleţ cu o tichie pe cap, împodobită cu margarete şi trifoi, purtând sub braţ o umbrelă galbenă. Acest omuleţ era însoţit de o mulţime de poparizi, fiinţe fabuloase, micuţe şi nostime.

Vizita neaşteptată a poparizilor are darul de a-l scoate pe Titus din amorţeală.

După ce încearcă butoanele toate, poparizii se pun pe…minuni. Prefac covorul într-o pajişte, apoi pătrund cu toţii într-un sat. Li se desfăşoară pe dinaintea ochilor, diferitele preocupări şi meserii ale sătenilor: tâmplărie, brutărie, ţesut, oierit ş.a.

Întâlnirea lui Titus cu meşteşugarul de jucării artizanale are darul să-l uimească pe băieţel. Ajuns acasă, el caută în lada cu scule a bunicului şi cu uneltele şi materialele trebuincioase, cu fantezie şi talent, reuşeşte să meşterească singur un tren.

Şi astfel, toată vacanţa, Titus îşi migăli singur jucării şi alte obiecte pentru casă, din lemn, sârmă, clei şi ţinte.

Da, cu mâinile şi cu capul şi cu un strop din căldura inimii se poate plămădi orice.

Acesta ar fi tâlcul poveştii.

Şi voi puteţi să vă meşteriţi singuri jucării care sunt neasemuite tocmai pentru că sunt făcute cu trudă, răbdare şi pricepere. Şi mai ales, se păstrează mai mult, pentru că o jucărie făcută de tine necesită atenţie.

Autoarea pledează pentru respectarea muncii şi pentru descoperirea bucuriei de a construi.

***


%d blogeri au apreciat asta: