►,,Croitorul de poveşti”

Fiului meu Matei şi fratelui meu Pascal

A FOST ODATĂ UN BĂIEŢEL care era necăjit, necăjit că toţi fraţii şi toate surorile lui ştiau să scornească poveşti, numai el nu.

În fiecare seară, după ce mama stingea lumina şi pleca din odaie, unul din copii începea câte o poveste şi nimeni nu adormea până ce firul ei nu ajungea la capăt.

O dată pe săptămână venea rândul băiatului celui mic şi, cu toate că şase zile în şir se frământa la gândul celei de a şaptea, de fiecare dată nu găsea nimic de povestit şi sora cea mare trebuia să-i ţină locul.

Încercase şi el să înveţe câteva poveşti pe de rost, dintr-acelea tipărite în cărţi, dar fraţii săi le ştiau pe toate şi-l întrerupeau, strigând:

-Vrem o poveste nouă, una nouă de tot!

Într-o zi, în timp ce fraţii şi surorile se jucau veseli pe afară, băieţelul stătea în casă amărât că îi sosea iarăşi rândul la poveste şi iarăşi nu se simţea în stare să povestească nimic.

Şi, cum stătea el singur în bucătărie şi freca plita cu cenuşă, auzi deodată deschizându-se uşa şi în prag se ivi un armăsar alb, cu două rânduri de aripi verzi de pătrunjel.

-De ce eşti mâhnit, băiete? întrebă armăsarul cu bunătate.

-Şi cum să nu fiu? răspunse copilul. Diseară îmi vine rândul să spun o poveste şi eu nu ştiu nici una.

-Vino cu mine, zise calul. Am eu un prieten. Poate că te va scoate din bucluc. El este croitor de poveşti.

-Croitor de poveşti? N-am mai auzit, se miră copilul.

-E nevoie şi de meseria asta, răspunse armăsarul. Hai, suie-te în spinarea mea.

Băiatul, fără să mai facă mofturi, a încălecat şi s-a pomenit că zboară undeva, deasupra unei păduri.

Copitele calului atingeau ici şi colo vârfurile copacilor, iar după o vreme au coborât într-o poiană plină cu clopoţei albaştri.

Într-o parte se ridica o căsuţă de lemn, cu acoperişul ţuguiat făcut din şindrile de brad. Pe prispă meşterea un pădurar, care purta la gât un lanţ de aramă, de care atârna o foarfece de aramă.

-Croitorul de poveşti! strigă băieţelul şi, fără să mai aştepte, sări jos, în iarbă.

Dar, ce să vezi? În clipa în care a sărit, s-a pomenit mic, mic de tot; acum clopoţeii albaştri se înălţau ca nişte plopi, iar lângă el mişunau fel de fel de gângănii harnice de pădure.

Pe unde s-o apuce? Casa croitorului nu se mai zărea şi nici urmă de armăsar. O buburuză păştea în apropiere.

-Ia să mă urc în spatele ei! îşi zise băiatul şi, de cum încălecă, buburuza se înălţă în văzduh.

-Unde mă duci? şopti copilul.

-La croitorul de poveşti, susură buburuza şi coborî pe un deal, învârstat cu covoare verzi cu maci aprinşi.

Într-o margine îşi rotea aripile o moară de vânt şi în pragul ei stătea, în straie albite de făină, morarul. La gât îi atârna un lanţ de argint şi o foarfece de argint.

Nerăbdător, băiatul sări pe iarba mătăsoasă, dar, de-abia o atinse cu piciorul, că trupul începu să i se lungească şi să crească, să crească până ce, în scurtă vreme, dealul de sub tălpile sale rămase cât un muşuroi.

Băiatul atingea acum cu fruntea copaia uriaşă a unui nor.

-Poartă-mă tu mai departe! grăi băiatul rugător şi se căţără în copaie.

Norul umbla legănat dar iute şi, în curând, au ajuns deasupra unui deşert acoperit de nisip. Acolo, pe neaşteptate, norul îl răsturnă pe călător în talazurile moi ale dunelor.

Acum băiatul nu mai era nici mic, nici mare, era tocmai potrivit. Şi, în faţa lui, aşezat pe jos, cu picioarele încrucişate, se afla un bătrân smochinit şi galben, ca pustiul din jur. Cu o foarfece mare de aur tăia felurite tipare în nisip.

-Ai ajuns la croitorul de poveşti, murmură norul, depărtându-se. Dacă-şi va îndrepta o singură dată privirea spre tine, o să ajungi şi tu meşter ca el.

Copilul rămase acolo până la apusul soarelui, dar, adâncit în muncile sale, bătrânul nici nu-l băgă în seamă.

Cu vârful foarfecii, desena în nisip felurite chipuri: zmei care scoteau foc pe nări şi aveau capete de oi, cadâne trestioase cu feţele ascunse în văluri, împăraţi fulgerându-şi săbiile scoase, palate scufundate în adâncul mării, zgripţuroaice în caleşti trase de guzgani, prinţi şi prinţese, bogaţi şi sărmani, peşti fermecaţi cu coroane pe cap, căpcăuni cu gura până la urechi, moşi, babe şi orfani, fluturi şi melci, pietre şi grădini, munţi şi fântâni.

Desena ce desena, apoi începea să taie în nisip cu foarfeca şi cele închipuite în pulberea aurie de nisip se desprindeau şi porneau uşor, unele după altele, ca nişte caravane tăcute.

Parcă umblau şi parcă pluteau, până se pierdeau printre dunele vălurite. În urma lor, nisipul tăiat se netezea la loc, fără să dovedească vreo schimbare.

Pe nesimţite deşertul începu să se acopere de un licăr albăstrui. Bătrânul împietri, cu pleoapele închise.

-A adormit şi vine noaptea, îşi zise copilul. Trebuie să mă întorc acasă.

De cum rosti cuvintele acestea, armăsarul cu aripi de pătrunjel coborî lângă el.

Dar seara, când băieţelului i-a venit rândul la poveste, limba nu i se dezlegase. Şi iarăşi sora cea mare l-a scos de la strâmtoare.

Au mai trecut şase zile. Armăsarul de pătrunjel cine ştie pe unde zburda. Fraţii şi surorile erau pe afară, la joacă, iar copilul trebăluia necăjit prin casă.

-De ce eşti supărat, băiete? auzi deodată nechezând.

-Şi cum să nu fiu? răspunse băiatul. Croitorul de poveşti nici nu m-a băgat în seamă şi astă seară îmi vine iarăşi rândul la poveste.

-Să mai mergem o dată. Poate vei avea mai mult noroc.

Acum nu s-au mai încurcat. Au trecut în zbor peste poiana cu clopoţei albaştri, ai zărit dedesubt dealul cu moara de vânt şi au ajuns cu bine în deşert.

Nisipul era încă fierbinte, ca un aluat, şi bătrânul croia cu foarfeca lui de aur, fără să-i pese de noii veniţi. Caravane de uriaşi şi de pitici, de dragoni şi elefanţi, de zmei şi împăraţi, se ridicau uşor peste dune şi se depărtau cu mers liniştit.

Copilul ar fi vrut să-l agrăiască pe bătrân, dar se temea să nu îl tulbure şi, pe urmă, nu se mai sătura să privească la lucrul mâinilor sale.

-Ei, spuse armăsarul, a sosit noaptea. Meşterul s-a uitat măcar o dată la tine? A băgat de seamă că aştepţi aici?

Bătrânul aţipise şi părea de lut.

-Nu, suspină băiatul, încălecând.

Şi iarăşi n-a izbutit să le spună fraţilor nimic.

Un an întreg, din şase în şase zile, a zburat pe armăsarul cu aripi de pătrunjel. Bătrânul croia poveşti minunate, dar nu voia să ştie de copil.

-Astăzi călătorim împreună pentru ultima oară, îl vesti calul mâhnit.

-Stai, să iau foarfeca mamei cu mine, grăi copilul şi încălecă.

L-au găsit pe bătrân lucrând de zor, ca de obicei. Desena cu vârful foarfecii de aur şi tăia fără încetare. Caravane după caravane de poveşti plecau în depărtare şi bătrânul nu-şi ridica măcar o dată privirea.

Tăcând, copilul îşi scoase forfecica. Nu era nici vrăjită, nici de aur. Şi, fără să se mai gândească la croitor, se apucă de lucru.

Zgârie în nisip un pom mare şi stufos. Pe creanga cea mai groasă desenă apoi un palat cu trei ferestre şi, la fiecare, câte o copilă. Pe trunchiul copacului se căţăra un flăcău, dar palatul era păzit de un leu cu multe capete.

-Foarte bine! rosti pe neaşteptate un glas adânc şi croitorul de poveşti îl privi pe băiat drept în faţă. De azi înainte vei fi şi tu croitor ca mine, numai că să ştii: din caravanele pe care le porneşti n-ai să afli niciodată care pe unde ajung. Aceasta ne a soarta.

Peste deşert se lăsase noaptea. Bătrânul îşi plecă pleoapele şi coborî în somn.

Chipurile zugrăvite de băiat se ridicară lin deasupra pământului şi pulberea lor aurie porni încet spre zare.

-Ei, spuse armăsarul de pătrunjel, mi se are că ai dobândit ce ţi-ai dorit!

Băiatul nu era în stare să-i răspundă. Încălecă în tăcere şi se îndreptară spre casă, luminaţi de stele.

Copilul simţea în el o putere nelămurită, dar şi o uimire fără seamăn. Se gândea la bătrânul acela ciudat, la caravanele aurite care pornesc întruna, fără să se ştie unde ajung…

(Poveste din volumul: „Poveşti, poveşti”, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000. Ilustraţii: Gyorgy Mihail).

Rezumatul poveştii

Un copil călare pe-o buburuză, un croitor de poveşti, un armăsar alb cu două rânduri de aripi verzi, de pătrunjel. Iată lumea poveştii Martei Cozmin.

Un băieţel care, aidoma Alisei în ţara minunilor, se micşorează până la mărimea unei gâze ori creşte într-o secundă, până când atinge copaia uriaşă a unui nor. Un băieţel care nu ştie a croi poveşti şi pleacă în căutarea acelui tezaur fermecat al închipuirii.

Aidoma lui Nils pe spinarea gânsacului prin Suedia, băiatul se caţără în copaia norului ajungând în deşert. De ce în deşert? Pentru că acolo, în mijlocul dunelor mişcătoare precum talazurile, îl aştepta – cine altul?- decât bătrânul croitor de poveşti, cu un foarfece mare de aur, care tăia felurite tipare în nisip.

Poveştile sunt desenate cu vârful foarfecii pe nisip. Apoi sunt croite cu grijă, ca după un calapod, fiecare după mărimea sa.

Dar tâlcul poveştilor nu se lasă descifrat uşor. E nevoie de un timp pentru iniţiere. Şi vremea trece şi băiatul, mereu călătorind în deşert pe calul lui cu aripi de pătrunjel, uceniceşte cu râvnă la croitorul de poveşti.

Până când, ia foarfecica mamei de acasă şi, într-o ultimă călătorie, se apucă el însuşi de croit poveşti.

Astfel, a dovedit că a deprins meşteşugul şi e demn de a-i urma acestuia menirea.

Pildă. Pentru orice lucru în viaţă îţi trebuie muncă, răbdare şi perseverenţă, ca să ajungi să-l faci aşa cum trebuie.

Voi, copii, ştiţi să croiţi poveşti? Din ce material?

Din fantezie, închipuire, cu un vocabular bogat şi ales, puteţi să întruchipaţi orice poveste. Încercaţi numai şi o să vedeţi.


%d blogeri au apreciat asta: