-Ioan MICLĂU:,,Musca talentată”

Dragi copii, musca este o insectă ca  oricare alta.  Trăind ea mai  mult  pe la bucătăriile oamenilor a devenit o  adevarată  casnică, învăţând multe obiceiuri sau cum  le numesc oamenii, năravuri. Dar, de cele mai multe ori, aceste năravuri ale muştelor supără pe adevăraţii bucătari. Asta o ştim cu toţii, mai ales mămicile  care nu ştiu cum să se descotorosească de ele, dându-le afară pe uşi şi pe ferestre.

Uneori, spun poveştile, se mai ducea musca şi la arat, de  zumzăia pe la urechile cailor şi boilor, înţepându-le chiar şi ochii, făcând mai  multă supărare harnicelor animale ce trăgeau plugul la arat. Au intrat muştele la ceartă chiar şi cu doctorii cei mari, fiindcă aceştia au surprins năravul lor de a umbla pe la closete şi de acolo înapoi la bucătăriile  oamenilor. Ba se aşeaza pe  rănile altor fiinţe depunând ouă din care ies viermişori.

Deci se  înţelege că musca este o insectă nefolositoare oriunde apare!

Dar, dragi copii, această muscă din povestea noastră era o muscă năzdrăvană,  talentată, învaţase  să scrie, să picteze, bineînţeles unde găsea un perete  sau un geam. Întotdeauna  această  “Muscă talentată” căuta pereţi noi, albi, curaţi, pe care să-şi desfăşoare talentele. Iar când era dată afară de vreun gospodar, degrabă găsea ea un alt perete alb, geamuri sau uşi curate!

Dar iată că într-o bună zi, bâzâind în toate direcţiile şi negăsind înţelegere pentru lucrările sale, se întâlni cu o altă insectă   pe care o chema Albina. Aceasta fiind  călătoare desăvârşită prin lumea florilor de unde aduna polen pentru mierea ei, o povăţui cu bună intenţie astfel: “dacă treci apa asta peste care eu zbor în fiecare zi, vei găsi câmpii de flori, păduri verzi cu tot felul de păsări frumos colorate de la care poate înveţi cântece  mai altfel, să-ţi mai  înnoieşti zumzăitul  ăsta al tău!”

Dar talentata muscă întrebă:   “Bucătării se găsesc?”

“Da, se găsesc” răspunse  Albina; apoi continuă: “Dar tu ce ştii să găteşti?”

“O, ştiu de toate!” răspunse Musca talentată. Dar dacă trec apa asta, vreau numai să scriu pe pereţi şi pe geamuri operele mele proprii, însă nu pot desena dacă nu am pereţi  şi geamuri de bucătării. Trebuie să te şi odihneşti pe o farfurie, pe o friptură de găină, pe un peşte fript, ca să te refaci dragă, altfel talentul te omoară!”

“Hmm, îi răspunse Albina,  atunci lasă-te de acest talent şi găseşte-ţi altceva de făcut!”

“Ei, tu Albino nu mă înţelegi!  Am să-mi găsesc eu ocupaţie, numai spune-mi cum trec apa, acest râu mare cu aceste valuri spumoase şi înecăcioase!?”

Tocmai trecea prin apropierea locului unde ele stăteau de vorbă, un hipopotam mare, cu coada lui mică ridicată, semn al bucuriei lui văzând apa cea frumoasă   pentru el. Cât ai clipi din ochi, Musca talentată se şi aşeză pe coada acestuia, lăsându-i albinei doar un zumzăit ca un  salut de despărţire.

Ei, dragi copii, de acum încep peripeţiile “Muştei talentate!”  Deci cum trecu apa, numai ce văzu o colonie de castori ce munceau de zori să ridice  ceva. Un poduleţ de vreascuri…!? o căsuţă…!?  Cine ştie, se întreba ea, căci aşa ceva ea nu mai vazuse!

Curioasă cum e musca de obicei, zbârnâi din aripi şi se aseză pe spatele unui castor, care însă de îndată se scufundă în apa rece, dar Musca talentată a şi zburat zicând: “Ptiu, drace, aici nu e de mine”, şi îşi continuă calatoria. Se duse ea şi se tot duse precum vorba din poveste, până ce o apucă noaptea pe drum dar fără a găsi un locuşor după dorinţele ei! Noaptea aceea fiind întunecoasă cu un cer fără stele şi lună, o cuprinse chiar frica. Se aşeză pe un scaiete uscat şi se piti sub frunza acestuia, dar de dormit nici vorbă. Tot privind ea în toate părţile, norocoasă ca orice muscă, numai ce zări pe un deluşor  o  luminiţă ce pâlpâia ca flacăra unei lumânări.  Fără a mai sta pe gânduri de îndată se îndreptă voioasă  şi  bâzâind înspre acel deluşor. Într-adevăr, acolo ea găsi o căsuţă de pitici, iar înăuntru în jurul unui foc de vreascuri stăteau piticii încălzindu-se şi povestind lucruri din lumea piticilor. Ferestrele mici şi rotunde erau însă bine închise, dar Musca talentată nu se lăsă  descurajată, ci zbură pe la toate ferestrle casei,

cercetand fiecare colţişor doar, doar, va găsi o crăpătură pe undeva. Cum casa piticilor era foarte veche, lesne găsi ea o mică  crăpătură undeva între zid şi ferestruică, aşa că de îndată se văzu înăuntru, se ghemui şi ea între pitici la foc dar la distanţă, să nu-şi ardă cumva aripile ei subţiri. Îi tot privea mirată, după cum miraţi o priviră şi  ei.

“Uite o muscă “ zise piticul ce avea  între toţi barba cea mai mare!

“Ia fa-i vânt de pe aici”, adică s-o alunge, zise unul dintre pitici!

“De ce ? E şi ea o fiinţă, poate i-o fi foame”, zise un alt pitic!

Musca talentată fiind şi năzdrăvană, desigur că înţelegea vorbele piticilor, aşa că degrabă se aşeză pe un perete mai luminat de flacăra  focului  şi începu să-şi desfăşoare arta !

“Ei, o fi desenând ceva, căci uite, sunt  forme de cerculeţe”  spuse iar piticul cel cu barba mare.

“Poate scrie, căci par ca nişte cuneiforme, care vor trebui iar descifrate” răspunse  alt pitic!

Şi  tot aşa  vorbind ei între ei, cuprinşi şi de căldura plăcută a focului, unul câte unul, piticii  se lăsară  într-un somn dulce ce-i ducea pe alte tărâmuri de vise şi minunăţii!

Musca după ce se ospătă şi ea din ceea ce-i lăsară pe o farfurie piticii cei buni,  îşi găsi şi ea un loc de dormit sub grinda casei.

A doua zi, soarele cu razele sale binefăcătoare lumina casa piticilor. Aceştia se deşteptară de îndată, se spălară pe obraji  cu roua adunată pe frunze mari, grăbindu-se să se ducă la munca lor din dumbravă!

Musca talentată, fericită, se trezi şi ea începând  a zbârnăi din aripi şi a se aşeza peste toate ce aveau piticii prin casă. Se duse şi la geamul la care gazdele puseseră câteva vase cu flori, puse şi ea câteva murdarii de ale ei pe geam, convinsă  că face lucruri mari!

Privind aşa spre florile cele de dincolo de geamul ei, numai ce i se împietri privirea nu altceva. Pe o floare era Albina, culegea de zor polen pentru mierea ei!

Furioasă din cale afară, musca  găsi repede crăpătura prin care intrase,  ieşi  iute să o întrebe pe Albină cu ce se ocupă ea acolo? Musca trebuia să ştie orice, curioasă fiind din fire!

“Cum, nu ştii!? răspunse Albina cu blândeţe! Uite, eu fac polenizarea florilor, aşa cum m-a învăţat  Maica cea Sfântă, regina noastră! Dar culeg şi polen pentru mierea cea dulce!  Dar ţie cum îţi merge?

“Mie îmi merge foarte bine” răspunse Musca talentată, trecând pe o altă frunză, fiindcă năzdrăvana  ştia de acul cel ascuţit al albinei, apoi întrebă: “Dar ţie cum îţi merge?”

“Eu sunt fericită, fiindcă munca mea e folositoare şi oamenilor!”

“Dar…,se oţărî musca, dacă asta e adevărat, pentru ce oamenii nu te ţin şi pe tine în bucătărie ca pe mine?”

“Viaţa mea este prin grădinile înflorate. Dar, eu am văzut odată cum oamenii te-au spreiat cu ceva apă otrăvită de care poţi şi să mori! Pentru ce te-au spreiat?

“Ah, ei n-au înţeles bunele mele intenţii!”

Tocmai acu în toiul discuţiei lor sosi o vrabie flămânzită de se aşeza  la fereastra asta cu flori, sărind pe ambele picioare, privind în toate direcţiile gata să prindă vreo insectă!  “Aoleo, când văzu Musca talentată şi asta, ca un fulger dispăru dintre flori căutându-şi speriată intrarea ei în casa piticilor. Cu o vrabie ca aceasta nu e de glumit, te înghite cât ai clipi, se cutremura biata muscă!

Revenind ea în casa piticilor se puse  “a scrie pe pereţi” ca un adevărat creator

îndrăgostit de munca lui după acea lege naturală dată tuturor, “unii nu scriu ce ştiu, alţii nu ştiu ce scriu” şi aşa mai departe..!

Nu peste multă vreme veniră piticii de la munca lor din dumbravă, istoviţi cum erau se aruncară în leagănele lor suspendate pentru o binemeritată odihnă. Ei îngrijiră cu multă tragere de inimă lăcrimioarele din dumbravă, stropiră cu roua ciupercile tinere, curăţară ferigile de frunze uscate, frezară muşchiul  cel verde pe poteci  şi de pe copaci, adică tot ce  trebuia făcut într-o dumbravă  minunată aşa cum era a lor!

Cum priveau piticii prin casa lor, ca de obicei, să se asigure că nimic nu lipsea de la locurile lor, numai ce  dădură cu ochii de murdăriile muştei peste tot, pe pereţi, pe geamuri, pe uşi şi pe tavan, lucru ce nu se mai văzuseră niciodată  la ei. Sărira cu toţii să spele şi să cureţe, astfel că nici nu trecuse soarele înspre asfinţit când casa lor era din nou curată, aerisită, cu pereţii albi,  cu uşile şi geamurile frumos lustruite!

Dar Musca talentată era de mult pe drumuri noi, pasă-mi-te presimţise ea năzdrăvana, nemulţumirea piticilor şi nu mai aştepta măturoiul cu care să  fie alungată!

De data asta Musca  talentată se  porni la un drum mai lung, hotărâtă a face pe acolo pe unde nimeni nu aflase de păţaniile ei, cele mai mari minuni! Şi iar se duse şi se tot duse, până  o prinse dimineaţa pe drum, când razele soarelui  transformau în pietre nestemate boabele de rouă de pe iarba câmpurilor. Acest peisaj însă i se părea ei  oarecum grotesc, prea luminos, cu prea multă umezeală pentru picioruşele  ei de muscă, aşa că se feri deocamdată a sta în faţa acestor raze puternice. Iată că văzu un  arbore uscat nu prea îndepărtat de locul unde se afla ea,  aşa că de îndată zori înspre acesta, bucuroasă a găsi  sub coaja lui uscată  o găzduire mai bună!

Într-adevăr, ar fi fost loc de odihnă, dar fu întâmpinată de două lăcuste care îi povestiră multe lucruri de care musca se înspăimântă. Adică, în acest copac îşi avea casa şi o coţofană însingurată care drept hrană, prefera tocmai insecte cum sunt ele, lăcuste şi muşte!

“Aoleu, îşi zise musca, aici iar nu-i de mine!” Totuşi întrebă: “Dar voi cum de mai sunteţi în viaţă?”

“Ei, crezi că dacă suntem lăcuste nu avem un pic de orientare? Trăim aci jos la rădăcina copacului într-un bârlog unde un pisoi sălbatec are  adăpost de multă vreme.

Când el nu este plecat la vânătoare, ieşim şi noi liniştite să mai roadem câte un fir de iarbă verde, fiindcă această pasăre mâncăcioasă  de insecte nu îndrăzneşte să  se  coboare la noi!

“Hmm! dar bucătărie are pisoiul acesta? întrebă Musca cea talentată!

“Nu, nu, el mănâncă pe unde vânează, aici vine numai pentru a se odihni. Doarme şi câte trei zile, uneori şi mai mult!”

Nu mai zise zbârnâitoarea nazdrăvană nici una nici alta, ci o luă repede la drum!

“Dacă pisoiul acesta nu aduce nici carne, nici fripturi, ce rost are să-i ţiu companie? Să stea cu lăcustele lui căci eu iarbă nu mănânc”, şi dusă a fost.

Dar cum se ştie de când lumea, fiecare ce-şi caută aceea găseşte, aşa şi Musca talentată, de data aceasta nimeri la un castel  ce strălucea ca soarele! Ba înca fu cu mare cinste primită! De la  o fereastră ce era  făcută din lemn  de salcie, tocmai năvăliră o mulţime de muşte, iar acestea de cum o văzură veniră cu toate s-o preîntâmpine. Imediat vroiră să ştie cum şi de pe unde vine, dar năzdrăvana nu se învoi să se prezinte, aşa imediat, fapt ce lăsa impresia  unei modestii  oarecare!

Ştia ea ce ştia, doar nu  pierduse  vremea aşa de florile mărului pe la bucătăriile unor oameni însemnaţi, chiar şi de pe farfurii  împărăteşti  gustase ea bunătăţi, dând şi autografe de mulţumire pe  marginile acestora. Aşa că repede începu  să cerceteze şi acest palat strălucitor. Totul era însă natural,  adică un fel de îngrămădire de rugi  şi mărăcini cu flori şi frunze îngrămădite prin care razele de soare ţeseau argintăriile şi aurăriile acestuia. Dintr-o arcadă de frunze mai umbroase şi până pe o cracă de copac erau întinse cu mare delicateţe pânze de păianjeni, iar pe acestea  se plimbau păianjenii, doar-doar vor găsi vreo insectă prinsă în plasa lor!

Mai sus pe un  balcon aurit  format din creanga arcuită a unui gorun bătrân tocmai apăru un graure zglobiu şi fără astâmpăr privea direct înspre roiul de muşte.

“Aoleo, dar şi aceştia sunt locatarii voştri?” întrebă musca speriată!

“Oh, nu te speria, o liniştiră suratele ei! Păianjenii nu ies niciodată din pânza lor, doar tu să nu te aşezi niciodată pe urzeala lor! Graurele e sprinten dar are văzul mai slab, doar să stai puţin nemişcată pe fotoliul unei frunze, apoi el zboară şi rareori se mai reîntoarce, îi place mai mult la câmpie!  Într-adevăr pasărea îşi luă zborul ei curând, dovedindu-se adevărate spusele suratelor ei.

Astfel Musca talentată rămase multă vreme între suratele ei, mai ales că  prin acel loc curgea şi o vale cu apă care atunci când seca, peştii rămâneau pe fundul văii drept hrană din belşug insectelor! Cât o fi stat Musca talentată pe acolo, nu se ştie, ori dacă nu a zbârnâit în altă parte să găsească pereţi şi geamuri de bucătării  mai  frumoase! Dar cu siguranţă că  în orice parte ar călători ea între flori va găsi întotdeauna  o  albină harnică folositoare tuturor!  Şi într-adevăr între florile multe şi multicolore ea o vazu pe Albină cu suratele ei  adunând polenul cel auriu, dar ca orice  muscă nu i se părea potrivit să-şi schimbe profesia ei cu a acestora!

Musca e tot muscă!

Ioan MICLĂU – 2009


%d blogeri au apreciat asta: