-Cezarina Adamescu:,,Imitatorul Ichim”

Maimuţoiul Ichim era un imitator desăvârşit. Ce să mai vorbim!

Ştiu din auzite că putea să imite orice – de la mersul pe bicicletă la aprinsul ţigării de la brichetă.

De la cititul ziarului, la învârtitul scaunului rotativ al barului, c-un pahar mare în faţă, din care să soarbă oranjadă din fire de iarbă de fiare (care are mare căutare, putând deschide o mulţime de uşi pe la sus-puşi).

Putea inima fără o vorbuliţă chiar şi săritura de canguriţă.

Buzunarul ei plin nu-l putea imita şi asta-l cam supăra. În schimb, fără nici un ocol, putea să imite buzunarul gol.

Mai ştia cum fac perii ascuţiţi ai periuţei de dinţi (nu mă întrebaţi, vă rog, cum), putea să întruchipeze un şarpe fără costum, un foarte bătrân stejar şi chiar un făraş cu jar pentru un murg costeliv.

Uneori, în mod abuziv imita cleiul tămâios de copac sau cum se prăjesc ouăle la capac. Şi atunci hazul era fără precedent.

Recent, un copil i-a cerut să imite o rază de soare în plină acţiune, la mare.

Bietul de el! Nisipul ştia-l imita, din auzite, dar o rază de soare? Dumnezeule mare! Şi-apoi, el nu fusese niciodată la mare, el îşi dusese traiu-n pădure şi când era mic, ar fi putut să jure că lumea toată e alcătuită doar din bananieri şi liane care îi dăruiau lui fructe bune, banane.

Între timp, călătorise destul ca să-şi dea seama fără-nconjur că lumea e mare şi că nu poate fi cutreierată de nişte biete picioare. Şi fiindcă îşi făcuse iluzii, s-a nimerit ca în cele din urmă să ajungă iluzionist la un circ renumit.

Ba dădea lecţii de acrobaţie la trapez unui ursuleţ obez care căpătase un tic de vorbire. Şi fiind peltic, în loc să strige: Mă-nsor! o ţinea una şi bună: Mor! Mor! Ceea ce era cu totul şi cu totul altceva. Susţinea că toate oasele-l dor şi că i-ar prii căţărarea pe frânghie-n sus, iar de acolo ajungea la capătul opus, prin aer, zvââârrr! până când Cioroiul Cât-Câr îl dădea cu măturoiul afară din arenă, pe motiv că are migrenă. Şi se ştie, când ai migrenă, nu suporţi nici un fel de gălăgie.

Cât-Câr plângea demult de migrenă, din pricina zgomotelor de fiare neobişnuite din cuşti. Dar nici să-l împuşti nu voia să-şi părăsească serviciul. Şi-apoi, mai căpătase şi-un viciu: îi plăcea să o contrazică pe papagaliţa Chiriachiţa. Orice frază rostea ea, el i-o întorcea: Cra! Cra! nu-i aşa. Ce mai, avea mania contrazicerii, fără îndoială.

Dar să revenim la Ichim. Ca să iasă din asemenea încurcătură, şi să nu-şi piardă din fală (fiindcă ajunsese faimos, cu darul său de a inima, fără cusur, animalele dimprejur), într-un cuvânt, să iasă basma curată, pentru prima dată în viaţă apelă la un dresor care era un tigru bengal începător, dar chibzuit şi înţelept.

Îl linguşi mai întâi că-i deştept şi-apoi îi spuse necazul cu raza. Cum să mimeze un lucru imposibil de văzut? E de necrezut ce le poate trece prin minte copiilor acestora veniţi la spectacol. Nici un miracol nu l-ar fi ajutat în asemenea privinţă.

Tigrul Cicerone îl ascultă cu bunăvoinţă, chibzui îndelung (câteva clipe) şi-i spuse fără să clipească:

-Trebuie să imiţi doar două aripi deschise şi-o pală de vânt.

Într-un cuvânt, Ichim acceptă ideea, fiindcă-i părea plauzibilă. Şi de ce două aripi? o să mă întrebaţi, părându-vă incredibilă această posibilitate.

Uite-aşa, să aibă pe ce călători raza aceea invizibilă.

NOTĂ. Vă rog nespus, să nu credeţi o iotă din cele ce v-am spus.

Galaţi, 17 decembrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: