-Ioana Stuparu:,,Pâraiele îndrăgostite”

Nemaiputând ţine în frâu cele două izvoare gemene, Matca s-a mulţumit a le privi cum ţâşnesc şi se transformă pe loc în pâraie zglobii, a căror apă limpede şi rece a pornit să scalde prundişul colorat din belşug şi măiastru de Mama Natură.

Dornice de a înfrunta necunoscutul, pâraiele şi-au văzut de drum zbenguindu-se, fredonând melodia pe care o ştiau încă de când locuiau în Matcă. Pe măsură ce înaintau, viaţa lor devenea din ce în ce mai palpitantă. Alergând sau curgând domol, pâraiele îşi continuau viaţa ca un joc, când depărtându-se unul de altul, când prinzându-se de mână şi contopindu-se în îmbrăţişări scurte, ca apoi să se despartă din nou, fiecare urmându-şi calea dorită.

Cu cât drag privea Matca la pâraiele gemene, copiii ei plini de viaţă! Dar şi cu câtă îngrijorare, fiindcă plecaseră atât de repede, iar ea nu apucase să afle ce-şi doreşte fiecare de la viaţă. Astfel, până să nu fie prea târziu, Matca le-a adresat întrebarea ce o măcina, strigând tare, de a răsunat până hăt-departe.

Pâraiele i-au răspuns numaidecât, fiecare după cum îi era dorinţa:

_ Eu vreau să mă cunun cu câmpia! Mă doare sufletul când o văd cât suferă până cade din cer ploaia binefăcătoare! Câmpia va avea în mine un sprijin de nădejde. Nu vor mai exista plante şi alte vieţuitoare care să sufere de sete. Peste toată câmpia va pluti dragostea adusă de mireasma Busuiocului.

_ Eu vreau să mă fac haiduc! Iu-hu-huuu! a venit răspunsul celuilalt pârâu, tocmai când trecea hotarul codrului.

*

* *

Când despărţirea de pârâul geamăn a fost definitivă, pârâul care voia să se cunune cu câmpia, a început să-şi sape vad, pentru a demonstra că iubirea lui e statornică. Înaintând în vad şerpuitor sau drept, pârâul se oprea uneori pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt, formând iazuri. Curând, pe marginea iazurilor şi-au găsit sălaş familii tinere, dornice de viaţă şi de dragoste. Iubirea dintre pârâu şi câmpie era reciprocă, demnă de a dăinui peste timp.

Pârâul care a voit să se facă haiduc, s-a aventurat în codru, cel mai bun prieten fiindu-i neprevăzutul. Se zbenguia ocolind pomii, strecurându-se pe sub crengi şi frunze, printre stânci, pe sub pietre, pe văi necălcate de picior de om sau de altă vietate. Tot timpul fredona cântece, unele chiar de el compuse instantaneu, datorită diverselor împrejurări. Era adorat de vietăţile codrului. Florile îşi trimiteau petalele colorate şi parfumate să-i sărute unda şi îl implorau să se oprească la ele. În zadar erau toate rugăminţile! Pârâul iubea codrul cu tot ce cuprindea el, dar iubea cel mai mult libertatea, aventura.

Alerga fără preget, zi şi noapte. Tocmai străbătuse unul dintre ţinuturile arborilor seculari, ale căror coroane dese şi mari se împreunau în aşa fel încât abia mai pătrundea lumina zilei. Lăsând în urmă un stufăriş sufocant, pârâul a ajuns într-o poieniţă adorată de soare pe tot parcursul zilei. Şi-a dorit să lenevească un pic printre iarba şi florile a căror frumuseţe depăşeau tot ce întâlnise în cale până atunci. Razele soarelui au prins numaidecât a se juca în apa lui, ca-ntr-o oglindă, florile se întreceau în a-şi etala miresmele îmbătându-l, firele de iarbă depănau poveşti ale lor sau ale stâncii îndrăgostită de soare, ce purta straie de o rară fineţe, meşteşugite cine ştie din ce timpuri şi cine ştie de cine, anume pentru a fi cea mai frumoasă dintre stânci. Ascultând şi totodată văzându-şi de drum, pârâul a atins cu unda lui stânca a cărei poveste doar ce o aflase. În momentul acela a trăit o senzaţie stranie, pe care n-o mai trăise în toate peregrinările lui. Era ca o vrajă care-l învăluia, îl ameţea, îi anihila dorinţa de a-şi continua drumul spre necunoscut.

Stânca se afla chiar la marginea poieniţei, parcă anume sădită acolo, având importanţa de a proteja teritoriul. Unul dintre pereţii stâncii era abrupt şi se învecina în partea de jos cu o păşune îngustă ce ducea într-o prăpastie. Chiar dacă dragostea pe care stânca i-o purta soarelui dura de o veşnicie, atingerea cu unda pârâului a făcut-o să tresară, iar o senzaţie nemaiântâlnită a pus stăpânire pe ea. Uitând de soare, stânca şi-a dăruit pe loc iubirea pârâului. În acelaşi timp, din prea mare iubire, pârâul a renunţat la dorinţa de a mai fi haiduc şi s-a oprit alături de stâncă, formând un lac în care se oglindeau frumuseţea florilor şi minunatele culori de pe straiele stâncii. Vrând să-i arate cât de mult o iubeşte, pârâul a ţinut neapărat să-i pună o cununiţă de mireasă demnă de frumuseţea ei. Astfel, din firicele fine de apă a ţesut un voal alb străveziu, l-a brodat cu nenumăraţi stropi în care se adunaseră culorile razelor de soare şi a împodobit stânca, acoperindu-i faţa. Bucuria de a fi mireasă n-a durat mult, fiindcă stânca s-a văzut captiva pârâului, sub voalul pe care el n-a mai vrut să-l ridice. Nici o fărâmiţă din lumina soarelui nu mai pătrundea până la ea, iar de priveliştea poieniţei nici vorbă să se mai bucure. O cuprinsese o stare de frig. Frumuseţea straielor cu care se mândrise atâta timp, a început să se stingă din cauza umezelii. Şiroaiele de lacrimi vărsate zi şi noapte, precum şi rugăminţile n-au reuşit să-l înduplece pe pârâu s-o elibereze. Auzidu-i strigătele de disperare, i-au sărit în ajutor muşchii şi lichenii confecţionându-i straie călduroase. La un moment dat, nimic nu se mai vedea din frumuseţea de altădată a stâncii! Doar din lăuntrul ei răzbătea într-un cântec abia şoptit, povestea de iubire pe care încă i-o purta soarelui.

Măcinat de gelozie, pârâul a pornit disperat către prăpastie şi s-a aruncat în gol, strigându-şi necontenit iubirea pierdută.

Astfel, dintr-o iubire pătimaşă s-a născut o cascadă de o inegalabilă frumuseţe.

IOANA STUPARU

Bucureşti


%d blogeri au apreciat asta: