□Olimpia Sava



HOŢOMANA

De vreo două luni încoace,

Curtea noastră n-are pace,

Că dispare permanent

Câte-un pui mai neatent.

Păsările-ngrijorate,

Unele chiar speriate,

Într-o zi s-au adunat

Şi-au ţinut în curte sfat.

Situaţia e tristă:

Sigur un duşman există!

Dar Grivei în cuşcă şade

Liniştit şi oase roade.

– Bietul, a îmbătrânit,

Şi mirosul i-a pierit.

-Nu prea vede şi-a surzit.

-Ani de zile a păzit

Curtea. Nu-i de condamnat,

Dacă s-a pensionat!

Păsările se-agitau

Şi soluţii căutau.

După multe cotcodace,

Stabilit-au ce vor face:

Câte-o noapte, fiecare,

Va păzi cu încordare,

După o planificare.

Dacă vreun duşman apare,

Paznicul să ţipe tare

Un semnal de deşteptare

Şi atunci, cu mic, cu mare,

Îl vor prinde la strâmtoare.

Deci, în fiecare seară

Sus va sta, pe gard, afară,

Câte un cocoş viteaz,

Care va rămâne treaz.

Vreo cinci zile s-au prelins,

Dar duşmanul n-a fost prins.

Sărăcuţii cocoşei,

Ce s-o fi-ntâmplat cu ei?!

Nimeni nu i-a mai văzut,

Undeva au dispărut!

Astă seară e la rând

Un cocoş frumos şi blând.

Pentru că îi este frică,

Stă cu el şi Azorică,

Un căţel adus în curte

De trei zile, nu mai multe;

La-nceput, s-a speriat,

Pentru că l-a cercetat

Fiecare vietate.

Îl priveau aşa mirate!

Dar cocoşul le-a gonit

Şi s-au împrietenit.

El cunoaşte foarte multe

Ce s-au petrecut în curte

Şi ar vrea să i le zică

Dragului de Azorică.

Ce apare deodată!?

-Este-o umbră cam ciudată!

-Oare ce-ar putea să fie?!

Tare mult ar vrea să ştie.

Inima lui Azorică

Bate repede de frică,

Iar cocoşul, vai de el!

Doar un sunet subţirel

A mai reuşit să scoată.

Umbra este agitată.

Mirosind, ea se îndreaptă

Înspre gardul unde-aşteaptă

Cei doi paznici fără grai.

Se arată ditamai

Monstruoasă arătare,

Cu o coadă foarte mare.

Este clar că îl doreşte

Pe cocoşul ce păzeşte.

Şi cocoşul a ghicit,

Însă e nedumerit:

Ce să facă, ce să zică?

Parcă este mort de frică.

Azorică, bun amic,

Se gândeşte că nimic

Nu-l va speria pe el,

Când sărmanul cocoşel

E astfel ameninţat.

Calcă sigur, apăsat

Şi deodată simte-n gură

Coada fără de măsură.

Cu putere coada strânge

Până simte că se frânge.

Monstrul s-a oprit uimit:

Oare cum a îndrăznit

Un căţel aşa de mic,

Ce nu ştie mai nimic,

Să viseze că-l va-nvinge!?

Cu o labă îl împinge,

Apoi coada şi-o roteşte,

Cu Azor prins ca un cleşte.

Dar oricât se străduieşte,

Pe acesta nu-l clinteşte.

Muşcătura lui o doare

Şi-o jigneşte foarte tare.

Doar un sunet de-o să scoată,

Se trezeşte curtea toată.

Nu mai vrea acum să fure,

Ci să fugă în pădure.

Individul cel “din coadă”

Va putea atunci să vadă

Că obrăznicia-l face

Să primească bobârnace.

După ce s-a-ncredinţat

Că deloc el n-a visat,

Cocoşelul strigă tare,

Să audă fiecare.

Păsările, speriate,

Au sărit pe monstru toate.

Fac o mare tevatură,

Astfel că, în bătătură

Toată lumea-i în picioare.

S-a produs o-ncăierare…

Somnoros, chiar şi Grivei

A venit să vadă: ce-i?!

Şi când colo are-n faţă

Pe rivala lui de-o viaţă.

Ştie că de mititică

S-a-nvăţat cu fripturică.

Deseori, pe înserat,

El a prins-o la furat.

Are vulpea cea bandită

Blana toată peticită.

Ţine minte că odată

Hoţomana cea şireată,

Speriată şi beteagă,

A zăcut o vară-ntreagă.

Şi în alte bătături

A primit scărmănături,

C-a venit şi la vecini,

Lacomă după găini.

-După cât a pătimit,

Încă nu s-a cuminţit

Şi, se vede foarte bine,

E lipsită de ruşine!

Azorică se îndură

Coada s-o dea jos din gură.

Vulpea fuge spre pădure,

Însă trebuie să-ndure

Foamea neîndurătoare,

Vorbele usturătoare

Şi durerea, ce nu-i mică,

“Darul” de la Azorică.

După-aşa final frumos,

Azorică-i bucuros.

E privit cu mult respect.

Cred c-aşa e şi corect!

Desene: Carmen Cocu

Redactor: Nina Mihaela Sava

MOTANUL PINTILIE

Pe motanul Pintilie

Foarte multă lume-l ştie.

Despre el s-a tot aflat,

Că-i motanul răsfăţat.

După cum cred c-aţi ghicit,

E-un pisoi de toţi iubit.

Toată ziua leneveşte

Şi nimic nu îi lipseşte.

Nu e cazul să vă spun

Că mănâncă ce-i mai bun.

Pe fotolii şi pe pat,

Doarme ca un împărat.

Dimineaţa greu se scoală,

E … răpus de oboseală.

Toată noaptea a mâncat,

Chiar a cam exagerat,

O mulţime de bucate.

Sigur, le-a visat pe toate.

Ce-i, sărmanul, vinovat

Că în vis s-au adunat

Şi cârnatul afumat,

Şi pateuri de ficat,

Plăcinţele cu brânzică,

Delicioasă fripturică

Şi, ce este “cel mai cel”,

Un drăguţ de şoricel,

Cuminţel şi… obosit!

A avut de smântânit,

Nu-şi mai aminteşte bine

Câte oale, toate pline !

Nu contează c-a visat,

El pe toate le-a mâncat.

Fericit el s-a trezit,

Dar atât de moleşit…

Repede realizează

Foamea care îl presează.

Stă întins pe prispă-afară,

Urmăreşte tot ce zboară.

De plăcere, salivează,

Pentru că-şi imaginează:

Ce gust bun ar mai avea

Fiecare păsărea!

Într-un pom din faţa lui,

E un cuib, cu nişte pui

Care nu prea ştiu să zboare

Şi aşteaptă de mâncare.

Pintilie îi priveşte

Şi, să-i vadă, îşi doreşte

Frumuşel aliniaţi,

Gata de a fi mâncaţi.

-Ce frumoasă întâmplare!

A picat un pui, se pare!

Pintilie e pe fază,

Ca un arc se încordează.

Într-o clipă are-n faţă

O drăguţă mogâldeaţă.

Puişorul ce-a căzut

Nici măcar n-a priceput

Că, la Pintilie-n gură,

El e doar o-nghiţitură.

Îl priveşte degajat.

Până astăzi, n-a aflat

Că fiinţa ce-l priveşte

Din strămoşi îl duşmăneşte.

Pintilie se gândeşte:

“Fără apărare este!”

Chiar acum şi-a amnitit

Cum şi el a întâlnit,

Când era micuţ de tot,

Un dulău pătat pe bot,

Care, când l-a mirosit,

Parcă l-ar fi înghiţit.

Tremura aşa de tare…

Părul său de pe spinare

Sus de tot s-a ridicat,

Parcă l-ar fi apretat.

Pintilie l-a visat

Vreo trei zile, ne-ncetat.

În aceste clipe-i bate

Inima cu bunătate.

Puişorul cel frumos

Este foarte norocos.

Pintilie îl păzeşte

Până mama lui soseşte,

Căci mai sunt pe la vecini

Şi destui motani haini,

Cărora le este dor

Să mănânce-un puişor.

Vine mama speriată

Şi tot zboară disperată,

Neavând curaj defel

Să se-apropie de el.

Se gândeşte Pintilie:

“Pasărea, desigur, ştie

Că motanii nu-s amici,

Mai ales cu puii mici!”

Uşurel se-ndepărtează.

Pasărea se minunează;

Oare cum să procedeze

Puişorul să-şi salveze?

Tot motanul, inimos,

Îl va duce-n cuib, frumos.

Pentru asta, îl va face

Pe Sorin să vină-ncoace.

Se porneşte Pintilie

Să tot miaune, cum ştie,

Până-l vede pe băiat

Că soseşte, speriat

Iar acesta-n jur priveşte

Şi pricepe ce doreşte.

Puiul cel nechibzuit

Iar în cuib a nimerit.

Frăţiorilor le spune

Că pisicile sunt bune,

Iubitoare de pui mici,

Tot la fel şi de mămici…

Însă mama-ngrijorată

Le mai spune încă-o dată

Că aşa a fost să fie

In acestă poezie.

De se-ntâmplă să-ntâlnească

Vreun motan, să se ferească,

Pentru că e carnivor

Aprig şi neiertător.

Chiar şi Pintilie-şi spune

Că a fost doar o minune

Ce nu se va repeta,

Însă nu o va uita.

Dragi copii, voi ce gândiţi?

Nu-i aşa că îl iubiţi

Pe motanul Pintilie

Că a fost “de omenie”?

Desene : Carmen Cocu

Redacor:Nina Mihaela Sava

PISICUŢA BUXY

Astă vară, am primit

Un cadou deosebit:

O cutie ambalată

În hârtie colorată,

Cu o fundă foarte mare.

Am privit-o cu-ncântare,

Bucuroasă: Ce să fie

În frumoasa mea cutie?

Am deschis-o uşurel.

N-aţi fi procedat la fel?

Nu-ncercaţi să vă gândiţi,

Că nicicum n-o să ghiciţi

În cutie ce-am găsit!

Nici eu nu m-am dumerit

Până când n-am observat

Că “ceva”-ul s-a mişcat

Şi a scos un mieunat.

Totuşi, nu m-am speriat!

Ei, acuma aţi ghicit?

O pisică am primit!

La-nceput cam sperioasă,

Cerceta în noua casă

Obiectele aflate,

Plină de timiditate.

Când cu drag o mângâiam,

Încordată o simţeam.

Doar o zi i-a trebuit

Până s-a obişnuit.

Poate că vă aşteptaţi

De la mine să aflaţi

De era micuţă, mare,

Sau ceva de-a ei culoare.

Însă eu am hotărât

Vouă să vă spun atât:

Foarte mică şi pufoasă,

Speriată, dar frumoasă!…

Aşadar, puteţi alege

O culoare, se-nţelege,

După cum voi preferaţi,

Apoi să o coloraţi.

Neagră ar putea să fie,

Ori bălţată, maronie,

Albă, dacă voi doriţi,

Dar vă rog să o numiţi

“Buxy”. Astfel am dorit,

După ce am auzit

O fetiţă frumuşică

Discutând cu-a ei pisică.

Dacă nu îl acceptaţi,

Nume voi puteţi să-i daţi.

Însă ea l-a acceptat

Pe cel dat, imediat.

Am citit despre-un pisoi,

Poate-aţi auzit şi voi:

Când zăpadă a văzut,

Că-i…smântână a crezut.

Tot la fel a cam păţit

Buxy, când a nimerit

În ograda « unsă » toată

Cu “smântână” afânată.

Nicio clipă ea nu lasă

Ghemele aflate-n casă.

Toată ziua le-ncâlceşte.

Astfel nu se plictiseşte.

Sigur, e normal să-i placă

Şi să aibă chef de joacă.

Face tumbe, se agaţă

De orice-i apare-n faţă,

Apoi, cu îndemânare,

Drept la mine-n braţe sare.

Unde merge ori se-ntoarce,

Harnică, întruna …toarce !

Buxy n-are fus ori furcă,

Însă bine se descurcă

Şi adesea reuşeşte

Chiar un somn de împleteşte,

Dar nu somnul care-i peşte,

Ci un somn ce odihneşte

Şi o poartă uşurel

Printre vise, fel de fel.

De acvariul de pe masă

Permanent se simte-atrasă.

Este impresionată

De figura cam ciudată

A fiinţelor ce-noată.

Le priveşte ziua toată.

Un fior parc-o străbate

Şi, din curiozitate,

Să le guste ea ar vrea,

Doar puţin, de s-ar putea.

E posibil -se întreabă-

Să le scoată doar c-o labă ?

Din sărite o cam scoate

O-ntrebare :”Cum de poate

Pasărea cea colorată

Că tot veselă arată,

Chiar de stă în colivie”!?

E un papagal, ea ştie,

Dar e foarte curioasă:

-Oare cum o fi? gustoasă?

Pisicuţei i-ar plăcea

Să se joace mult cu ea.

Dar, cum asta nu se poate,

Mieunat prelung ea scoate.

Azi, a nu ştiu câta oară,

Buxy a ieşit afară.

Pe la prânz, a nimerit

Sus, în pomul înflorit.

Vesele, pe crengi săreau

Şi întruna ciripeau

Multe păsărele, care

O priveau cu nepăsare.

Tare mult ar fi dorit

Să se fi-mprietenit,

Însă ele au zburat,

După ce s-au… “consultat”.

Cât de rău s-a speriat

Buxy când a constatat

Că e pomul prea înalt

Să coboare dintr-un salt!

Mieuna cu disperare,

Când vedea că nu apare,

Nici măcar întâmplător,

Cineva în ajutor,

Iar în pieptul ei simţea

Inima cum se zbătea.

Până seara n-a uitat

Tot ce azi i s-a-ntâmplat!

Altădată, tot afară,

Nas în nas a fost c-o fiară:

Un dulău neobrăzat,

Ce părea că-i “programat”,

Categoric, pe lătrat.

Să mai scape, n-a sperat!

Părul i s-a înfoiat

Dar, cu toate c-a scuipat,

Fiarei nici nu i-a păsat.

Doamne, ce-a mai alergat,

Cât de rău a tremurat!

Nici acum nu a uitat!

Buxy este cumincioară.

Are o farfurioară

Unde permanent găseşte

Orice inima-i doreşte.

Dar aşteaptă încordată

Să-ntâlnească, doar o dată,

Un drăguţ de şoricel!

Cum s-ar mai distra cu el!…

După cum oricine ştie,

Drag i-ar fi ca jucărie,

Însă, de prietenie,

Şanse nu prea cred să fie!

Desene : Carmen Cocu

Redactor : Nina Mihaela Sava

UN PISIC DE LA ORAŞ


Carmen are un pisic

Pentru care, pot să zic,

Este mult invidiată,

Dar şi foarte vizitată.

Drăgălaşa l-a primit,

De la unchiul său iubit,

Şase ani când a-mplinit.

Ce s-au împrietenit!…

E născut în Bucureşti

Şi, atent dacă-l priveşti,

O impresie îţi lasă:

Este un pisic de rasă.

După cum e de-aşteptat,

Numele i-a fost luat

Din desene animate.

Fost-au multe încercate,

Care nu s-au “potrivit”.

După ce s-a plictisit,

Simplu, Tom l-a botezat.

Toţi copiii au aflat:

-Carmen are în ogradă,

Cine vrea, poate să vadă,

Un pisic de …capitală.

Cum să nu fii plin de fală

Când priviri cercetătoare

Spun că pisicuţul are

Calităţi necontestate

Şi, în unanimitate

Ştii că este declarat

Unic, de neegalat!

De un alb imaculat,

Din omăt parcă-i turnat.

Când în curte-a fost adus,

I-a privit pe toţi… de sus,

Acuzându-i, mai ales,

Că nu s-au spălat prea des.

Un motan frumos, tărcat,

După ce l-a cercetat

Şi puţin l-a mirosit,

Fără-un miau l-a părăsit.

-Nu e chiar aşa frumos,

Parcă-i din smântână scos

Şi nu e recomandat

Să nu fii deloc pătat!

Un pisoi tot micuţel

S-a uitat cu jind la el:

-Spune-mi, zău, ce-ai folosit

De-aşa bine te-ai albit?

Blana mea, zilnic spălată,

O priveşti? E tot pătată!

La aşa o supărare,

Tomy sinte-n piept că-l doare.

-A, nu e nicio mândrie

Pentru cineva să fie

De un alb imaculat,

Mi-ar plăcea să fiu pătat!

-Miau! Nu vrei să-mi fii amic

Şi să ne jucăm un pic?

Repejor Tom îi răspunde:

-Cum să ne jucăm, şi unde?!

Mai întâi au alergat

Până au înconjurat

Curtea, ţarcul şi grădina,

Unde au culcat sulfina.

Lângă prispă, au aflat

Un ghem mare, deşirat

Şi l-au tot rostogolit,

L-au “pasat” şi au sărit,

Tumbe au făcut, uşori…

Au avut şi spectatori!

Două ceasuri s-au jucat

Şi-ncă nu s-au săturat.

Tare s-a mai speriat

Când a fost înconjurat

De fiinţe gălbioare!

Îl ciupeau şi de picioare

Şi făceau o gălăgie…

Mama lor părea să fie

O fiinţă mult mai mare,

Cu un cioc nespus de tare.

Tom o spune pe-ncercate

Chiar pe drăgălaşu-i spate.

I-a şoptit amicul lui:
-Nu te speria, sunt pui!

O fiinţă uriaşă,

Care e şi nărăvaşă,

Fuge, sare-n bătătură,

Producând încurcătură,

Cale-şi face prin găini,

Care zboară la vecini.

Intervin imediat

Un curcan mare-nfoiat

Şi-un cocoş viu colorat,

Pintenat şi îmbufnat.

Mama puilor i-adună

Speriată: “Nu-i a bună!”

Ce mai gălăgie fac!

Însă ce pune “capac”

E-o fiinţă-ncornorată,

Mai înaltă şi mai… lată!

Tom nu ştie ce să facă,

Dar aude: “E o vacă!

Nu te teme, frăţioare,

Nu te calcă în picioare,

E un animal duios,

Lapte ea ne dă, gustos,

Totdeauna e de treabă!

Despre fiica ei întreabă!

Vezi că e o zvăpăiată

Şi agită curtea toată!”

Află, tot de la Pătat:

-Vaca s-a emancipat!

Iată, la ureche are

Număr de înregistrare!

Pân-acum eram doar noi

Locatarii mai… de soi,

Căci pe toţi i-am amărât

Cu zgărduţa de la gât!

Tom e mult mai liniştit.

Lângă cuşcă, tolănit,

Îl zăreşte pe Grivei,

Ce-l întreabă: “Ham! ce vrei?”

Pe un ton foarte răstit,

Care l-a descumpănit.

Un instinct l-avertizează

Că fiinţa îl vânează,

Însă scumpul de pisoi

Îi şopteşte: “E cu noi!

E duşman înveterat

Numai mâţelor din sat,

Dar e blând, îndurător,

Ne mai dă câte-un oscior!

Are şi un nepoţel!

Vrei să ne jucăm cu el?”

“Detectivul” Azorel

Urmărea un găndăcel

Rătăcit în iarba deasă,

Care e nu ştia să iasă

La cărare, disperat

După cât a încercat.

Când cei doi amici apar,

Azorel doreşte doar

Împreună să se joace.

Nişte tumbe, vesel, face!

O omidă a picat

Pe urechea lui Pătat.

Sigur, Tom s-a speriat

Şi a scos un mieunat,

Însă, “experimentat”,

Lui Pătat nu i-a păsat.

El s-a scuturat frumos

Şi-a cules-o de pe jos.

Cred că a murit de frică

Biata vietate mică!

Ştiţi, Pătatul, domn sadea,

Numai s-a jucat cu ea.

Nu a vrut un rău să-i facă,

Nici nu s-a-ntâmplat să-i placă.

Numai muşte zăpăcite

Cu plăcere el înghite.

-Doamne, câte-s de-nvăţat

De-ţi duci viaţa într-un sat!

La oraş stăteam în casă

Şi aveam totul sub masă.

Mulţumeam stăpânilor

Sforăind încetişor,

Uneori chiar moţăiam,

Nici o grijă nu aveam!

Drăgălaşul său amic

Nu se teme de nimic.

Dimineaţă i-a propus

O plimbare pe gard, sus…

Mai cu teamă, de ruşine,

A trecut “pasul” cu bine

Şi apoi, încrezător,

S-a urcat foarte încetişor,

Într-un pom apropiat.

Doar puţin a mieunat.

Fără teamă se arată,

Cum n-a fost el niciodată.

Râmă lîngă gard, de zor,

Purceluşul Ghiţişor,

Parcă n-ar avea pe gât,

Un belciug mare, urât.

-O fi răsădind vreo floare!

Zice Tom, cu glasul tare.

-Nicidecum, e un purcel,

Vezi şi tu, obrăznicel!


Nu e autorizat,

Însă iarăşi a săpat.

Ieri a scos din rădăcină

Multe plante în grădină.

Îi priveşte printre gene

Şi tot rumegă alene

Un berbec de nici un an,

Iar tărcatul de motan

Unde credeţi c-a găsit

Bun culcuş pentru dormit?

Chiar pe spate-l găzduieşte

Berbecuţul! Îi priveşte

Într-un mod superior,

Parc-ar fi un…senior,

Şi nu mişcă nicio labă.

Tom se-ndepărtează-n grabă,

Să nu creadă-acel tărcat

Că l-a impresionat.

Totuşi, el gândeşte-n sine:
Sigur că e foarte bine

Cu aşa amic de soi,

Dar ne bucurăm şi noi,

Pentru că ne ajutăm

Şi-mpreună învăţăm.

Ţopăie pe o crenguţă

Patru pui de vrăbiuţă.

Tom încearcă să priceapă:

-De ce-mi lasă gura …apă!?

Vrăbiile se tot joacă,

Apoi trec pe altă cracă.

Tom pândeşte şi-i…pe fază,

Una de aterizează,

Să-l găsească pregătit.

Totuşi e nedumerit:

Cu aşa păsări limbute,

Ce-ar putea el să “discute” ?!

Este de necontestat

Că Tomică a-nvăţat

Multe lucruri despre care

Aş fi zis că habar n-are.

Se-ntreba azi, în livadă:

Capra de ce vrea să roadă

Scoarţa de la copăcei

Şi lăstarii? Vai de ei!

Să le guste a dorit,

Însă nu a reuşit

Nici măcar o bucăţică

Să desprindă. Va să zică,

Un copac, un lăstărel

Nu-s pentru pisoi ca el,

Nici măcar un fir de iarbă!

Poate fierţi, dar cum să-i fiarbă?

Sigur că secretu-l ştie

Numai capra cea zglobie,

Care-acum o instruieşte

Pe ieduţa ce-o-nsoţeşte!

Ieri, fiind surprins de ploaie,

S-a ascuns fuga-ntr-o claie.

Altădată, pe-o cărare,

S-antâlnit c-o arătare

Mare, dar nespus de mare,

Şi legată de picioare!

Sigur că nu i-a fost frică,

Numai s-a…grăbit să-i zică:

-Vă salut, stimate domn!

Doar un…cal era. În somn,

Se făcea, apoi, că este

Un motan ca în poveste,

Însă calul priponit

Mic era, pripernicit,

Speriat de-aşa motan

Arătos şi năzdrăvan.

Câte nu visează Tom!

Uneori se crede om

Şi e bun cu cei mai mici,

Mai ales dacă-s pisici!

Pe amicul său pătat

Nici în vis nu l-a uitat.

Totdeauna-i dăruieşte

Ce-i mai bun, din ce primeşte.

Într-o zi, îşi aminteşte,

A primit, întreg, un peşte

Şi, desigur, i l-a dat,

Jumătate, lui Pătat.

Altădată, a găsit

Un…ceva…deosebit.

Chiţăia cam ameţit.

După ce l-a mirosit,

Tom nicicum n-a priceput

Ce ar fi, dar i-a plăcut

Să se joace şi să sară,

A ieşit cu el afară…

L-a chemat şi pe Pătat.

Împreună s-au jucat.

A aflat, tot de la el,

Că era un…şoricel.

Cică ar fi fost gustos,

Însă Tom, prietenos,

I l-a oferit plocon

Lui Pătat. Ce ghinion

Că acesta, aiurit,

Fost-a iute păcălit

De micuţul şoricel!

Salivează după el

Chiar şi azi şi se gândeşte

Ce-o să-i facă, de-l găseşte.

Pân-atunci, au în pridvor

Lapte bun şi mult, cât vor.

Tom nu poate să priceapă

Cum un băieţel de-o şchioapă,

Care, sigur îl iubeşte,

Blana rău i-o ponoseşte.

Tot îl stânge şi-l îndoaie,

Până oasele-i înmoaie!

De aceea, îl evită.

Ca o fată chibzuită,

Carmen, care e mai mare,

Ştim că şase ani chiar are,

Îl băieşte şi-l mângâie,

Tot ce el doreşte, ştie!

Este clar că de o vreme

Tom deloc nu se mai teme.

Astăzi, ce-a putut să vadă!

Lui Pătat, legat de coadă,

Îi pusese, nu ştiu cine,

Un moţ roşu. O! Ce bine!

Dacă draga lui stăpână

Ar avea un moţ din lână…

Căci şi lui i-ar fi plăcut

Moţ la fel să fi avut!

Altceva n-are ce face

Şi începe să se joace

Cu frumosul moţ din coadă,

Chiar şi coada să i-o…“roadă”,

Norocosului Pătat.

Mai ales că s-a-nserat,

Prinde bine-o alergare

Înainte de culcare.

Doar o tură încheiată

Au făcut şi, moţul, iată,

Într-un gard s-a agăţat,

Iar Pătatu-i atârnat!

Tom priveşte cu mirare:

-Şmecheruşul, ce gând are?!

Nu-ncetează să-mi arate

Câte giumbuşlucuri poate!

Dar Pătatul, speriat,

Miaună ca disperat.

-Lasă gluma, frăţioare,

Am văzut cât eşti de tare!

Pisoiaşul, dă-i şi dă-i,

Miaună cu năbădăi.

Tom e copleşit de teamă

Şi pe Carmen o tot cheamă,

Dar succes defel nu are!

Cum să procedeze oare?

Ce noroc! L-a auzit

Un vecin şi a venit,

Repede-a eliberat

Motănelul atârnat,

Iar apoi a dezlegat

Moţul cel invidiat.

Dup-aşa o întâmplare,

Dus e cheful de-alergare.

Pe fotoliu, cuminţei,

Doi pisoi. Ce-o fi cu ei?

De un ceas nu s-au mişcat,

Nici măcar n-au mieunat!

Mai e cazul să vă zic?

Unul este un pisic

Ce-i adus de la oraş,

Celălalt…un băştinaş!

PUIUL NEASCULTĂTOR

Găinuşa cea moţată

Este foarte îngâmfată.

După cum ea şi-a dorit,

Stă pe ouă, la clocit.

Totuşi e puţin mirată,

Pot să spun, chiar supărată:

Toate ouăle clocite,

Cu iubire ocrotite,

Sunt acum pui gălbiori,

Toţi ca unul, frăţiori.

Numai dintr-un ou, ce pare

Că ar fi ceva mai mare,

Nici un pui nu a ieşit

Şi măcar nu e ciocnit…

Nu prea ştie ce să facă.

Puişorii vor la joacă,

Dar găina, bună mamă,

Tot pe lângă ea îi cheamă.

Trece-o zi şi încă una…

Se-mplineşte săptămâna.

Iată că din ou se-arată

O făptură cam ciudată!

Mai întâi s-a speriat,

Dar apoi a constatat:

Puişorul e leit

Cu răţoiul întâlnit

Deseori în bătătură,

Ţanţoş…fără de măsură!

E uimită şi stăpâna,

Tot la fel ca şi găina.

Cum avea destulă treabă,

La clocit a pus în grabă

Ouăle, nu s-a gândit

Că un ou e diferit.

Faptul este petrecut,

Puiul proaspăt apărut

E frumos şi mititel

Să se joace-ar vrea, cu el.

Iar găina îl iubeşte,

E al ei, şi-l ocroteşte.

Astfel, biata gospodină

Parcă nu-şi mai face vină.

Păsările din ogradă

Se adună să o vadă

Pe moţata mândră, care

E cu puii la plimbare.

Ele-au constatat pe dată

Că răţoiul îi e tată

Puişorului ciudat.

Subiect de comentat!

Şi răţoiul s-a mirat,

Pentru că a numărat

Boboceii ce se-agită

Lângă raţa fericită

Şi niciunul nu lipseşte.

Asta îl nelinişteşte!

Se consultă cu-a lui soaţă,

Care-i spune verde-n faţă

Că i-a fost soţ infidel,

De-a ieşit un pui ca el.

Găinuşa, surmenată,

Îl mai pierde câteodată.

Foarte neastâmpărat,

Greu e de supravegheat.

Tot aşa s-a întâmplat

Astăzi. Puiul a plecat,

Fără ştirea nimănui,

De acasă-aşa, hai-hui…

Fericit că-i la plimbare,

A uitat şi de mâncare,

Dar burtica rău îl doare.

Se-ntâlneşte pe cărare

C-o pisică. E bălţată

Şi se vede că-i mirată.

Lacomă ea îl priveşte

Şi din ochi îl jumuleşte.

Însă toate au un rost:

Pentru că e zi de post,

Se gândeşte supărată:

„De l-aş prinde altădată…”

„Nu lăsa de azi pe mâine!”

Auzise la un câine,

Când pe fiu îl sfătuia.

Sfatu-i bun şi-ndată ia

Hotărârea ce-i convine:

Sigur că nu se cuvine,

În curând şi ziua trece,

Cum să fie-aşa de rece

Cu fiinţa cea firavă?

Situaţia e gravă!

Să postească ea ar vrea,

Dar vor râde toţi de ea!

A realizat deodată

Că-i aşa de-nfometată…

Tocmai când s-a pregătit

Să-l înhaţe, a simţit

Pe botic o-nţepătură,

De a mieunat cu ură:

-Miau! De ce nu m-ai lăsat?

Doar era al meu păcat!

Puiul nici n-a priceput

Ce moment greu a trecut.

Rar păşind şi legănat,

E pornit pe… cercetat.

S-a îndepărtat de casă.

Vegetaţia e deasă:

Plante mici şi plante mari,

Să-i încânte pe hoinari.

Gândăceii, fel de fel,

Curioşi privesc la el.

Însă şi a lui privire

Plină-i de nedumerire.

I se pare că-s frumoşi,

Unii, chiar politicoşi!

Deodată se arată

O…ceva, cam ondulată.

Chiar peste-ale lui picioare

Trece-acum, nepăsătoare.

Sigur că i s-au “zbârlit”

Fulgii, după ce-a simţit

Că e astfel “atacat”.

Niciun pic nu s-a mişcat.

Este doar o râmă mică,

Iar hoinarul, plin de frică,

Tot ciupind cu ciocul mic,

Vrea să creadă că-i voinic.

Râma, câte-un pic, dispare.

-Unde este, frăţioare!?

Nu-i aşa că aţi ghicit?

Puişorul a-nghiţit

Râma cea nevinovată,

Câte-un picuţel, pe toată!

După-această întâmplare,

Nici burtica nu-l mai doare

Şi, total preocupat,

Nici măcar n-a observat

Că mulţi nori s-au strâns grămadă

Şi-a-nceput din cer să cadă

Apă multă, ce se-adună

În pâraie. Nu-i a bună!

E cam îngroşată gluma!

Ce să facă el acuma?

O băltoacă îl tot cheamă,

Însă e cuprins de teamă

Şi se simte-ameninţat,

Nu-i de nimeni apărat.

Foarte rău ……. îi pare

Că plecase la plimbare.

Adăpost în lume nu-i

Ca aripa mamei lui.

Şi îi trece-aşa, prin minte,

Că n-a fost un pui cuminte.

Nevăzând nicio scăpare,

Plânge-acum cu disperare.

Oare mama lui iubită

E la fel de necăjită?

După cum e de-aşteptat,

Sigur, ea a observat

Că obraznicul ei pui

Nicăieri în curte nu-i.

Curtea s-a ….alarmat.

Bobocelu-i căutat

Şi de raţa cea geloasă,

Mamă bună şi miloasă.

Cum era în… exersare

Pe aproape, pe-o cărare,

Detectivul Azorică

Îl găseşte mort de frică

Şi-l miroase cu răbdare.

Tremură hoinarul tare,

Nu prea vede vreo scăpare,

Nici un ajutor nu are!

Disperat, de milă-şi plânge.

Inimioara i se frânge.

Cu blândeţe, Azorică

De-o aripă îl ridică

Şi “plocon” îl duce-ndată

Chiar la cloşca panicată.

Doamne, e aşa de bine

Când ai mama lângă tine!

După gestul său măreţ,

Azorică cel isteţ

E nespus de respectat,

Detectiv…calificat.

***

Puiul neascultător

Vă transmite tuturor:


Toţi copiii ce-s cuminţi

Şi ascultă de părinţi

Bine fi-vor sfătuiţi

Şi vor creşte fericiţi.

Deseori, din vitejie,

Facem câte-o ghiduşie

Care este regretată,

Uneori, chiar viaţa toată.

De aceea, puişori,

Fiţi, vă rog, ascultători!

Trebuie mereu să ştiţi:

Cel mai mult sunteţi iubiţi

De părinţi. Aceştia vor

Pentru copilaşii lor


Tot ce-i bine şi frumos.

Dacă-i bun şi sănătos,

Poate un copil să fie

Cea mai mare bucurie!

Desene: Carmen Cocu

Redactor: Nina Mihaela Sava

LA PLIMBARE

Azi pisica noastră are

Dor nebun de o plimbare.

A descoperit de ieri,

N-a mai fost pe nicăieri.

Fost-a foarte ocupată.

Ar putea fi premiată,

Căci, prin casă şi afară,

Şoarecii sunt… marfă rară.

I-a vânat conştiincioasă,

Chiar de-a devenit mai grasă.

Astfel, ea a neglijat

Tot ce s-a mai întâmplat

Prin ogrăzile din sat.

Sigur că au remarcat

Şi stăpânii zelul ei.

De apreciată ce-i,

Totdeauna dobândeşte

Orice inima-i doreşte.

Dar, de la un timp încoace,

O idee nu-i dă pace.

Boală-o fi? Sau… poate… nu-i!

Sfat să ceară, n-are cui!

Niciun pic nu se sfieşte

Şi, hai-hui, prin sat porneşte.

Umblă dezorientată,

Străbătând uliţa toată.

Tacticoasă, tot miroase

Urmele în cale scoase.

La o poartă-n alb vopsită,

Poposeşte cam uimită:

O pisică, nu prea mare,

Şade leneşă la soare

Şi atent supraveghează

Puii, care se distrează.

Ciumbuşlucuri fac…o mie,

Apoi sug cu lăcomie.

Pisicuţa voiajoare

Îi priveşte cu ardoare.

Simte-n suflet pentru rudă

Simpatie, dar şi ciudă.

Bine vede pe-a ei faţă:

Puişorii îşi răsfaţă,

Cu răbdare-i îngrijeşte

Şi, desigur, îi iubeşte.

Niciodată n-a avut

Sentimentul cel plăcut

Care-acum o stăpâneşte.

Pisicuţa se gândeşte:

De-ar avea în viitor,

Fie şi un puişor,

Ar putea şi ei să-i spună:

„Te iubesc, măicuţă bună!”.

Lângă gard, un ceas a stat

Şi întruna a visat.

Se îndreaptă-ncrezătoare

Spre uliţa următoare.

Pe un petec de verdeaţă

Sunt mai mulţi boboci de raţă,

Iar în joaca lor se-ncurcă

Puişorii cei de curcă.

Toţi ca nişte ghemotoace,

Vor s-alerge, să se joace.

Numai să se afle-n treabă,

Rup şi câte-un fir de iarbă.

Dacă văd un gândăcel,

Milă nu prea au de el.

Fiecare bine ştie:

Au mereu într-o cutie

O mâncare foarte bună,

Şi în jurul ei s-adună,

Că stăpâna se-nfioară

Când n-au guşa mărişoară.

După cât s-a tot plimbat

Prin grădini, s-a-nviorat

Şi porneşte către casă.

Foamea tare o apasă.

Dar în drum ea s-a oprit

Şi-ntr-o curte a privit,

Pentru că erau aici

Animale mari şi mici.

Încântată, s-a mirat:

-Ce spectacol minunat!

O găină cu mulţi pui

Mititei, pufoşi, gălbui,

Se tot plimbă prin ogradă,

Mai ceva ca la paradă.

Mândră e c-a reuşit

Ouăle de şi-a clocit.

Fiecare ouşor

E acum un puişor.

Nici un ou n-a aruncat

Gospodina, ca stricat.

Cloncăne acum şi-i strigă

La un rest de mămăligă.

Sunt aşa de delicaţi,

Parcă nu-s adevăraţi!

Pisicuţa-i cercetează

Şi încet înaintează,

Doritoare să-i atingă,

Puţintel măcar… să-i lingă.

Tupilată şi-ncordată,

Este lângă ei îndată.

Hotărâtă nu-i deloc

Înspre care ghemotoc

Bine-ar fi să se îndrepte.

Nişte vorbe înţelepte

Spun că iepuri, doi deodată,

Nu poţi prinde. Este, iată,

Foarte clar că uneori

Nu prinzi nici doi puişori.

„Of! Aceste ghemotoace

O secundă nu au pace!

Oare ce-s, că par să fie

Pămătuf de păpădie?!”

Parcă sunt motorizaţi!

Doi sunt mai apropiaţi

Şi-nspre unul pisicuţa

Îşi întinde blând lăbuţa.

N-are baftă! „Mama mia!”

A lovit-o vijelia?

Aruncată şi lovită,

Apoi şi rostogolită,

Mari dureri încep s-o roadă,

Că, din creştet până-n coadă,

Parcă este ciuruită

Şi se simte-aşa lihnită…

Până când se dumereşte,

Un cucui pe cap îi creşte,

Doar puţin mai au să iasă

Peri din blana ei frumoasă.

Gândurile i se-ncurcă:

Oare cine-i dă de furcă!?

Ca-ntr-un vis şi-aduce-aminte

C-a văzut mai înainte

O găină colorată,

Ce-o privea cam îmbufnată.

După cum se-ncredinţează,

Chiar nimic n-o mai salvează.

N-o ajută nici o rugă,

Poate, sănătoasa fugă.

Astfel, tare speriată,

Fuge prin ograda toată.

Dar, în spate cocoţată,

Cloşca nicidecum n-o iartă.

Celelalte dobitoace

Doar asistă, n-au ce face.

Totuşi, cloşca oboseşte

Şi puţin se odihneşte.

Pauza-i binevenită.

Pisicuţa-i ameţită,

Însă ea tot reuşeşte

Sus, pe gard, de nimereşte.


„Ei, acum e altă viaţă!

Cloşca ţanţoşă, isteaţă

Şi nespus de rea în clanţă

Iată, este la distanţă!”

Ce păcat că n-a-nţeles

Sentimentul ei ales,

Pentru puiul cel pufos!

„Oare ar fi fost gustos?”

După-această întâmplare,

Nu-i mai trebuie plimbare

Însă, cum e de-aşteptat,

Pisicuţa a-nvăţat:

Nu e bine să te-ncrezi

Totdeauna în ce vezi,

Şi de-ai merge la oricine,

Tot în casa ta-i mai bine!

desene: Sonia Scîntei,

Redactor:Nina Mihaela Sava


CÂND PISICA NU-I ACASĂ

Cei din neamul şoricesc,

Fericiţi, sărbătoresc.

Dimineaţă au aflat

Că pisica a plecat

Într-un sat apropiat,

Unde, s-ar fi remarcat

Câini ce au colaci în coadă.

Tare mult ar vrea să-i vadă!

Dorm stăpânii liniştiţi,

Pentru că sunt obosiţi.

Astă noapte-au petrecut,

Căci mezinul a făcut

Şapte ani chiar încheiaţi,

Foarte bine număraţi.

Nu vă spun ce veselie

Este în bucătărie.

Stau pe masă înşirate

Bunătăţi neaşteptate:

Aşezată pe-o salată,

Brânză, doar puţin sărată.

Lângă brânză se găsesc

Şuncă şi salam săsesc,

Caşcaval şi icre bune,

Câteva măsline brune…

Pe-un platou ce-i aurit,

Jumătate doar golit,

Se-odihneşte, rumenită,

Fripturica favorită.

Observaţi pot fi în jur

Cartofiori din cei…”nature”.

Pare în castron să fie

Saramură de scumbrie.

De pe alt platou, uitaţi,

Le zâmbesc vreo cinci cârnaţi.

Nişte castraveţi muraţi

Se-odihnesc nederanjaţi.

Dintr-o sticlă, coniac

Nu servesc, doar se prefac,

Dar beau toţi dintr-un pahar

Vinul bun, cum numai rar

Dat le-a fost să mai servească,

La vreo masă boierească.

Prăjiturile-asortate,

Pe-un platou aliniate,

Sunt aşa îmbietoare

Şi gustoase fiecare,

Că nu pot fi ignorate.

Cu plăcere sunt gustate

Cinci felii de tort, chiar groase,

Ce-s de-a dreptul delicioase.

Nişte doamne ar cam vrea

Şi o gură de cafea.

Este pe-o farfurioară

Şi un rest dintr-o ţigară,

Dar mirosul de tutun

Pentru şoareci nu e bun.

Şoriceii se distrează;

Cântă, unii chiar dansează.

După multele bucate,

Unii stau culcaţi pe spate.

Alţii, ce-s mai obosiţi,

Sunt aproape adormiţi.

Cred că aş putea să zic:

Azi petrecerea e „Şic”!

Uşa e în lături dată.

Intră foarte îmbufnată

Şi nespus de obosită

Pisicuţa, revenită

Din cam lunga ei plimbare,

Hoinărind “peste hotare”.

Este foarte supărată

Că a fost… dezinformată.

Nicidecum nu s-a aflat

În vreun sat învecinat

Vreun dulău sau vreun căţel,

S-aibă-n coadă covrigel.

Dacă s-ar fi lăudat

La pisicile din sat

Cam pe unde a plecat,

Sigur s-ar fi ruşinat,

Pentru că ar fi venit

Dornice de iscodit

Şi de gol ea s-ar fi dat

Cât de mult s-a înşelat.

Dar aşa, se va preface

Că nu crede-n zvon şi pace.

Dacă vreuna din vecine

Vrea să creadă, foarte bine!

În bucătărie, iată

Ce spectacol se arată!

Ea priveşte şi nu crede:

E adevărat ce vede?

Doar trei ore a lipsit

Şi priviţi ce a găsit!

E mai mult de-o tragedie

Scena din bucătărie!

Necăjită, obosită,

E acum şi umilită.

Doamne, ce ruşine-ar fi

Cineva de s-ar trezi!

Chiar de astăzi înainte

Şoarecii vor ţine minte:

Nu-i o… mâţă oarecare

S-o jignească fiecare,

Să gândească şoricimea,

Şi bătrânii şi puştimea,

Că au dreptul să-şi permită

Astfel să o compromită!

Şoarecii nici gând nu au,

Socoteală ei nu dau.

De atâta fericire,

Parcă şi-au ieşit din fire.

Pisicuţa, încordată,

Se aruncă dintr-o dată

Şi loveşte cu iuţeală

Peste tot, la nimereală.

Dacă vă imaginaţi

Şoriceii înşiraţi,

Omorâţi sau leşinaţi,

Chiar pe masă, vă-nşelaţi!

Nu-i deloc adevărat!

Parcă s-au evaporat!

Au fugit în adăpost

Iute, parcă nici n-au fost.

Pisicuţa e nervoasă

Că a fost pe sfoară trasă.

Tot atâtea, deodată,

Nu a mai păţit vreodată.

Şi nicicum nu îi convine

C-a păţit aşa ruşine.

De aceea, a decis

Că a fost un simplu vis.


%d blogeri au apreciat asta: