-Cezarina Adamescu:,,Din amintirile unui băieţel – CUM AM ÎNTÂLNIT-O PE…MAMA”

Bunica mă dăscălise pe drum:

-Ai grijă să fii cuminte, să răspunzi frumos la întrebări, să spui cum te cheamă şi câţi ani ai. Să nu mă faci de ruşine. Promiţi?

Am promis.

Când am ajuns în faţa blocului, am uitat tot. Nu mai mersesem niciodată cu liftul şi la început mi-a fost frică. M-am ţinut de mâna bunicii. Eram aşa de mic. Nu prea ştiam de nici unele. Mamaia a sunat la uşă. S-a auzit un clopoţel frumos din două sunete: cling-clang!

Eu aş fi vrut să mai apăs pe buton, să-l mai aud, dar mamaia mi-a interzis, spunând că nu-i frumos să suni mult la uşa cuiva.

A apărut o femeie cu ochelari, brunetă, puţin grasă. Nu ştiam cine e. Mi s-a făcut frică, nu ştiu de ce şi nu prea voiam să intru. Ea era fâstâcită şi noi la fel. Am intrat înghiontit de bunica. Femeia aceea străină m-a ajutat să mă dezbrac şi m-a îmbrăţişat strâns. M-am intimidat foarte tare. Când m-a întrebat câţi ani am, i-am zis: trei. Nu ştiu de ce mi-a venit să zic trei, când aveam cinci. Mamaia mi-a făcut semn cu cotul. Abia mai târziu, când am mers la şcoală, amintindu-mi întâlnirea aceasta, m-am gândit în sinea mea: „Dacă sunt copilul ei, de ce m-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am?”

Oamenii mari sunt tare complicaţi şi nu prea ştiu ce vor, se încurcă mereu. Noi nu suntem aşa, dar nu  avem atâtea pretenţii.

Apoi ea m-a strigat:  „Cătălin!”

Nimeni nu mă mai strigase aşa. Acasă îmi ziceau: Georgel. Dar atunci nu m-am gândit deloc. Îmi plăcea casa. Totul era frumos şi curat. Ea îmi dăduse o minge şi o rachetă, o maşinuţă şi un pulover galben, Avea o mulţime de păpuşi şi două maimuţele din cârpă, una mai mare şi alta mai mică, iar eu nu ştiam la care să mă uit şi cu care să mă joc mai întâi. Aş fi vrut să nu mai plec niciodată de acolo. Dar oamenii mari nu fac întotdeauna ce vor copiii.

Am înţeles că n-am voie să rămân şi că suntem veniţi numai în vizită. A fost foarte frumos, multe nopţi la rând am visat  casa aceea de la etaj de unde se vedea Dunărea şi Zaclăul, munţii Dobrogei  şi comuna Jijila, unde locuiam noi atunci.

Când am ajuns acasă, la ţară, Petruş – vărul meu, m-a întrebat:

-Ei, cum e maică-ta?

-E frumoasă… am zis oftând.

-Lasă asta, cum e, blondă, brunetă?

-Brunetă şi poartă ochelari.

-Mincinosule, mincinosule! – mi-a strigat el, maică-ta e blondă şi slabă şi nu poartă nici un fel de ochelari. Am văzut-o la nuntă la Cosmin.

Discutam în grădină. Era şi Ana de faţă. M-am repezit cu pumnii la el, l-am muşcat, l-am bătut cu picioarele.

-Nu-i adevărat, asta e mama mea, asta de acum. Şi mi-a dat jucării şi pulover şi căciuliţă şi maimuţică. A zis că vine aici, la mine. Şi să nu te mai prind că zici ceva de mama, că te snopesc.

Era mult mai mare decât mine, avea unsprezece ani, dar îl puteam dovedi când pofteam.

Abia mai târziu m-am gândit la vorbele lui. Am surprins nişte discuţii între mătuşi. M-am prefăcut că nu le înţeleg, îmi era chiar frică să cred că nu e  mama mea. De câte ori îi întrebam înainte pe mamaia şi pe tataia cum e mămica, ei îmi răspundeau la fel: „E blondă. Lasă c-ai s-o vezi tu. Nu ne mai sâcâi.”

Nu voiam să-i supăr. Erau tare buni cu mine.

N-am mai întrebat nimic.

Mama a venit de multe ori la ţară şi de fiecare dată îmi aducea câte ceva. Îmi făcea tort cu frişcă de ziua mea, cu lumânărele albe, subţiri şi mă punea să suflu în ele. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva pentru mine. Mi-a adus şi-un brăduleţ de Crăciun. Cel mai mult îmi plăcea când apărea pe poartă cu tata şi mă striga:

-Unde eşti, iepuraşule?…

Atunci îi săream în gât şi ea mă lua ca pe un colet la subsuoară şi mă învârtea prin curte până ameţeam amândoi.  Şi se prefăcea că alunecă şi eu cădeam peste ea şi ne îmbrăţişam, aşa, în iarbă şi era tare frumos.

Mă întreba râzând:

-Ce mai faci tu, iepuraşule?

Eu răspundeam:

-Bine.

Şi atunci uitam de toate îndoielile şi fricile pe care le aveam.

De multe ori m-a dus prin oraş cu tramvaiul, am mers împreună cu trenul la Bucureşti. M-au luat cu ei la Sângeorz-Băi, o staţiune cu munţi înalţi, unde am hrănit veveriţe. M-am dat pe tobogan în parcul copiilor şi m-am plimbat cu mămica prin Grădina Publică.

Acum doi ani am mers la mare la Eforie Nord. Nu mai văzusem marea niciodată şi mi-au plăcut valurile, soarele, nisipul şi vaporaşele, tot, tot. Cel mai mult îmi plăcea că ea îmi cumpăra îngheţată în fiecare zi, câte două  sau uneori, chiar trei.

Am văzut multe filme şi un teatru de păpuşi.

Mă iubea. Eu ştiu asta. Simt.

Când sosea, nu avea niciodată răbdare să parcheze tăticul maşina, ea cobora în stradă şi alerga pe poartă, strigând:

-Unde mi-e iepuraşul?

Niciodată nu m-a bătut şi nu m-a tras de urechi ca tăticu’. Mă apăra. Când eram cu ea nu-mi mai era frică de nimic. Mă dojenea uneori dar cu vocea blândă, fără supărare. O ascultam fiindcă nu voiam s-o necăjesc. Uneori mai greşeam, uitam poveţele ei sau mi le aminteam prea târziu.

O singură dată am necăjit-o foarte tare. Eram cu ea la serviciu şi nu ştiu ce mi-a venit; voiam s-o încerc şi i-am zis că mai am o mămică, blondă.

S-a încruntat. Apoi a plâns. Stătea nemişcată pe scaun şi lacrimile îi şiroiau pe obraji. Nu scotea nici un sunet, nici un cuvânt. Eu când plâng, fac o mulţime de zgomot: scâncesc, urlu, mă vaiet, ţip.  Ea, nimic. Doar lacrimile-i curgeau la vale şi ea le lăsa să curgă. Mi-a părut tare rău că am făcut-o să sufere.

Nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, vedea că am greşit şi nu ştiam cum să-mi îndrept greşeala.  La mijloc era o taină, pe care eu nu trebuia s-o aflu. I-am cerut iertare, i-am spus că am greşit. M-a mângâiat pe creştet şi nu mi-a spus:

-Nu-i nimic, puişor!…

De unde să ştiu eu ce trebuia să spun şi ce nu?  Eram prea mic şi prost pe deasupra.

Când tata a venit la ţară cu noua lui nevastă, după o absenţă lungă, am fugit în chiler şi am plâns până n-am mai putut. Nu aveam nevoie de femeia aceea.

Eu o voiam pe mama mea care mă striga: Iepuraşule!

Chiar dacă nici ea…

De atunci, ori de câte ori vine tata cu cealaltă mamă, eu fug în grădină sau la şosea.

Acum am zece ani şi Petruş, cincisprezece. Evităm să vorbim despre mama, de parcă ne-am fi înţeles dinainte. În gândul meu, tot ea va rămâne, pentru că nu pot, nu vreau s-o uit, nu trebuie s-o uit  niciodată.

Tăticu’ nu mai e acelaşi. Parcă e mai aspru, mai încruntat. Femeia aceea a lui nici nu se sinchiseşte de mine, şi eu sunt mulţumit aşa. N-aş suporta să mă mângâie, de vreme ce mama….

Galaţi, 27  mai 2009                                  Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: