-CEZARINA ADAMESCU:,,EU ŞI CERUL”

Sunt un copil singur. N-am fraţi, n-am surori, n-am veri şi verişoare. Într-o zi, părinţii mei au plecat întro călătorie îndepărtată. Undeva sus, mi s-a spus mai târziu. La Tatăl nostru, al tuturor. Am aflat că tot acolo sus, trăieşte şi Maica noastră cea bună. Cândva. Mă voi duce şi eu la Tata. Poate-i voi întâlni pe ai mei. Dar pentru aceasta, trebuie mai întâi să cresc, să mă fac foarte mare şi să nu pierd nicio clipă legătura cu Cerul.

Cerul e ca şi Părintele meu. Ies adeseori în curte şi-l privesc. Eu şi cerul. Cerul e prietenul meu cel mai bun. Din totdeauna. Noi doi facem o pereche grozavă.

Cerul îmi seamănă, cu toate că el e mult mai mare ca mine. E populat de soare ziua, de stele şi lună noaptea, aşa cum mintea mea e populată cu gânduri cuminţi ori năstruşnice.

Vorbesc adeseori cu prietenul meu. Îl rog să-mi povestească despre ai mei. Mama e bine. tata e şi el undeva, pe acolo. Se vede că are multă treabă dacă nu mai dă pe acasă. Cerul îmi vorbeşte în felul său, de bună seamă. Atunci dau iama pe neaşteptate norii cei mereu schimbători şi-mi apar ca pe un ecran uriaş, felurite arătări, cu aripioare,  îngeri suavi cântând la harpă şi flaute, măicuţe cu prunci în braţe, balerine dansând pe gheaţă făcând reverenţe graţioase.

Toţi mă salută, îmi fac semne prietenoase. Şi eu le răspund aşişderea. Acolo am eu castele, palate de ceaţă, lacuri albastre, plăpumi de vată, şarete, trăsuri cu cai înşeuaţi sau fără de şei, dar ţintuiţi neapărat cu aur în frunte.

Uneori, călătoresc departe pe spinarea unei raze de soare, care mă mângâie. Cerul îmi trimite în dar stropi de rouă, lacrimi de ploaie, care mă ajută să cresc voinic şi steluţe de gheaţă. Pe acestea, oricât mă străduiesc să le păstrez, nu reuşesc mai mult de o clipită. Toate acestea şi alte asemenea dulci nimicuri mi le dăruie cerul.

În cer îmi arunc eu mingea şi el o ţine o secundă în braţe, apoi mi-o aruncă îndărăt cu simpatie şi înţelegere. Tot el, cerul, coboară blând deasupra casei noastre ca un duh al mângâierii. Mă mângâie pe frunte. Uneori e atât de aproape, încât, dacă m-aş urca pe acoperiş l-aş atinge cu mâna. El e pământul păsărilor. Ştie cel mai bine graiul înaripatelor, altminteri, ele nu ar sta atâta cu el. Toate păsările calcă pe cer cum calc eu ţărâna ogrăzii. Ele merg altfel, parcă mai suplu, mai iute. Mersul pe aripi e mai lesne de înfăptuit, pesemne.

Odată, am rugat un lăstun să mă înveţe mersul pe boltă. Să păşeşti lin, cu braţele deschise, cu aerul din oase fluierând încetişor, asta ar fi nemaipomenit pentru oameni!

Am nevoie continuă de mângâierea cerului. E răcoroasă ca o mângâiere de mamă. Cerul mi-o oferă întotdeauna.

Acolo, am aflat încă de mic copil, locuieşte Doamne-Doamne, care e Regele Cerului şi al pământului. El vede tot. Lui nu-i putem ascunde nimic din micile noastre greşeli, fiindcă el are o mulţime de ochi. De acolo se pogoară seara, Îngerul meu păzitor lângă tăblia patului pictată cu doi iepuraşi şi cu un pisoi şi mă aşteaptă să spun rugăciunea : „Înger îngeraşul meu” şi „Tatăl nostru” şi „Bucură-te Marie”. Apoi îmi veghează visele.

Tot acolo este Casa Maicii Domnului. Maica Domnului este tare bună cu mine, îmi răspunde la salut şi mi-l arată pe Pruncul Său, pe Bunul Isus.

În cer mă oglindesc ca-ntro Dunăre. Nu par un copil mic în ochii cerului meu. El, noaptea, are ochi fosforescenţi, puzderie, cu care vede foarte bine, la fel ca motanul meu Temistocle.  Ochii cerului sunt numiţi de oameni – steluţe.

De cer niciodată nu m-am putut ascunde. Apărea pe neaşteptate pe fereastră, pe uşă, în curte, în zare, chiar şi în stradă, până hăăăt! pe malul Dunării, deasupra apei, atingând cu braţele lui invizibile, mătăsoase, valurile, casele şi copacii, totul, totul.

M-am întrebat deseori, de ce iarba, copacii şi florile îşi înalţă creştetele spre cer. Poate fiindcă acolo se află Tatăl nostru şi Maica Domnului. Şi oare, oamenii de ce-şi înalţă mâinile spre cer, atunci când se roagă? Trebuie numaidecât să aflu…

Mă culc în fân. Deasupra capului meu – cerul veghează. În tăcere, ca de obicei, îl simt chiar şi prin somn, stăruindu-mi în preajmă. El îmi trimite îngerii care îşi iau chipul unor zâne ale nopţii şi ale dimineţii.

De-abia aştept să se lumineze, să fiu din nou alături de Cer, să stau pe acoperiş, de mână cu Cerul…

CEZARINA ADAMESCU,

2010, AUGUST

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: