-Elena BUICĂ:,,Goguleţ şi timpul”

Ciudată “făptură” mai este, domnule, şi  timpul,  mi-am zis nu de puţine ori în câte un dialog cu mine însămi. Când îmi venea în minte o evaluare a timpului în trecutul mai îndepărtat, de fiecare dată mă miram cum de am putut să fac asemenea aprecieri, când, iată, acum realitatea îmi apare total diferită.

În timpul copilăriei, în perioada interbelică, pe când “timpul avea răbdare cu oamenii”  cum zicea  Marin Preda, întocmai aşa percepeam şi eu timpul, mai ales că în perioada copilăriei simţi timpul foarte  dilatat. Trecea prin faţa casei noastre Goguleţ – aşa îi spuneam noi, copiii, lui Gogu Save, notarul primăriei, pentru firea lui blândă şi nelipsitu-i zâmbet din colţurile gurii.  Trecea în pas lent venind de la primărie şi mergând spre casa unde coana Mariţa, mama şi mai apoi, Tanţa , soţia – îl aşteptau la ora 12 cu mâncarea caldă pe masă. După ce se odihnea o oră-două, pe la ora patru, Goguleţ făcea drumul înapoi în  mers domol. Nu avea nicio grabă, asemenea celorlalţi salariaţi de pe vremea aceea. Când te duceai să-ţi dea un certificat, Gogu ţi-l întocmea cu cea mai mare grijă, pe îndelete, cu gesturi aproape ceremonioase care îi puneau în evidenţă importanţa lui de notar şi cu o caligrafie impecabilă, deşi îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. După ce mai schimba câteva vorbe cu omul, mai muia tocul cu peniţă în călimara cu cerneală, făcea un ocol cu mâna prin aer şi îşi punea semnătura ticluită îndelung. Nu se pomenea pe atunci bacşiş, dar dacă omul avea plăcere, mergeau împreună la o cinzeacă la cârciuma din vecini, căci timp aveau berechet. Atunci lumea nu era  stresată, nu erau aşa multe ispite. Se trăia într-un alt ritm, mai larg, mai lent, mai cu saţ, oamenii aveau mai mult timp pentru ei, în comparaţie cu zilele de astăzi trăite printre prea multe opţiuni, atraşi în toate părţile, stând continuu cu ochii pe ceas. Pe atunci oamenii nu aveau ceasuri, se orientau după soare sau alte semne ale naturii, ori după sosirea trenurilor în gară. “Tocmai trecuse cursa de 4 când a venit alde bâtu la noi…” Aveau timp să stea la taclale la poarta cu o oală de pământ care ţinea  vinul rece, cu un uşor iz special, oală pe care o dădeau din mână în mână şi apoi se ştergeau  la gură cu podul palmei.

Cu un soi anume de bucurie renăscută revin la acele vremuri  când nu numai noi copiii aveam timp nelimitat, dar era timp berechet şi pentru cei mari.  Atunci oamenii aveau timp şi chef de tăifăsuială, de petreceri, de glume, aveau bună dispoziţie, feţele destinse, fără încrâncenări şi arţaguri. Eu aşa mi-i amintesc. De bună seamă că erau şi supărări, necazuri, încordări sau certuri, dar nu acestea dădeau nota generală. Nu ştiu când s-au schimbat toate acestea  şi am intrat în epoca vitezei, de nu ne mai vedem capul de atâtea treburi. Îţi vine să dai crezare unor cercetători care afirmă că ziua a ajuns să aibă numai 16 ore, conform teoriei că nu peste multă vreme se vor inversa Polii  Pământului şi vom avea un moment când timpul va dispare.

Mersul fără grabă al lui Gogu, trecând prin faţa casei  de câte patru ori în fiecare zi,  mi-a rămas în minte ca un metronom, ca o adevărată  emblemă a scurgerii lente a timpului din acele vremuri. Când în ultimii ani, am ajuns în Tigăneşti-Teleorman, comuna mea natală, am ajuns şi pe linia lui Gogu Save, nu departe de casa în care m-am născut. M-a întâmpinat Tanţa cu cuvinte de  bucurie că mă revede după atâţia ani. Avea pe faţă surâsul luminos şi bun pe care i-l lăsase moştenire Goguleţ când a plecat spre alte zări, desigur, luminoase şi bune ca zâmbetul lui. Pe faţada casei lor, casa nouă, nu cea din copilărie, era o reclamă “Reparaţii televizoare” pusă acolo de mâna fiului lui. Şi am gândit atunci: dacă oamenii pot repara aproape tot ce este legat de viaţa noastră, televizoare, case, sănătate…de ce n-a fost posibil să se găsească un remediu şi pentru a percepe altfel timpul?  În copilărie să nu ni se mai pară timpul atât de lung ca să dorim cu ardoare să creştem mari, să petrecem aceasta perioadă bucurându-ne de frumuseţea ei, iar la bătrâneţe să nu ni se pară timpul scurt, încât întâmplările de acum câţiva ani în urmă să ni se pară ca au fost ieri…

Timpul în sine nu îl simţim,  îl percepem numai legat de ceva sau cineva în urma unor  schimbări. Cea mai veche amintire despre timp o am cam de pe la 6-7 ani. Mă aflam cu mama în faţa casei, când am auzit vaiete şi bocete prelungi. Trecea mortul pe ultimul drum, dus cu dricul cu cai. În dric, de-o parte şi de alta a coşciugului deschis, erau femeile care îl boceau cu vaiete prelungi, conform tradiţiilor satului. “Dumnezeu să-l ierte, zice mama, ce păcat că a murit atât de tânăr, nu avea încă 30 de ani”. Mare mi-a fost mirarea: “cum adică, la 30 de ani să spui că eşti tânăr, el şi-a trăit viaţa. A făcut nuntă, casă, copii, acum ce mai avea de aşteptat?!” Aşa gândeam atunci, dar când mai târziu, soţul meu, pilot, s-a prăbuşit cu avionul şi şi-a încheiat viaţa la 29 de ani, cu totul altfel am gândit şi am simţit scurgerea timpului. (…)

La şcoala unde profesam, mi-a căzut în mână un “oracol”, aşa se numea un caiet care circula  printre elevi în care îşi scriau secretele. Pe  o pagină era numele meu cu părerile lor despre mine. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că una dintre fete notase: “Buuuuunică” folosind o derivaţie de la numele meu, Buică. La 40 de ani să fiu considerată bunică!?!? Fiica mea era doar cu puţin mai mare ca ei. Îi spun unei colege de vârsta mea : “Mimi, ia uite cum ne văd copiii noştri la vârsta de 40 de ani”. Râzând cu înţelegere, mi-a răspuns: “Pentru tine poate fi o explicaţie, ai părul oxigenat şi aranjat în coc, dar colega noastră de sport care nu se fardează şi nu se coafează, a avut o surpriză şi mai mare, deşi e mai tânăra ca noi. Un copil de clasa întâi i-a spus că prietenul lui i-a adresat profesoarei cuvinte urâte. “Ce cuvinte?” a întrebat ea. “A zis că sunteţi urâtă” “Şi tu ce i-ai spus?”. “L-am certat. Nu ştii că nu e frumos să vorbeşti urât despre o femeie bătrână?”

Ce lunecoasă este pista pe care se scurge vreme în ochii noştri, mi-am zis atunci, ca şi acum, când anul trecut, o nepoată plină de năduf, îmi arunca  o astfel de dovadă. Mă considera de 90 de ani la cei 74 şi numai la patru ani diferenţă de fratele meu, tatăl ei, pe care îl vedea în floarea vârstei.

Când m-am pensionat la 55 de ani, am făcut o vizită unor prieteni cu care nu mă văzusem de mai mulţi ani. “Ia te uită, i se adresează el soţiei, ce vioi se mişcă, de parcă n-ar fi pensionară” el având cam cu 20 de ani mai puţin ca mine.  Abia acum, la cei 75 de ani, simt că mă aflu ca în viziunea lui de atunci.

Într-o vreme, un cunoscut mi-a spus că nu mai vrea să-şi  petreacă ultimii ani singur şi s-a hotărât să se însoare. S-a dus la primărie să se intereseze  de ce acte are nevoie. Funcţionarii l-au luat peste picior, l-au umilit batjocorindu-l, că vrea să se însoare la 75 de ani. Dezgustat, a renunţat la căsătorie. A mai trăit tot singur până la 92 de ani, adică încă 17 ani şi încă ar mai fi putut trăi, dacă nu intervenea un accident de circulaţie.

Ce cred eu acum despre timp? Uşor de ghicit. Îmi vine să strig, sau să cânt precum Corina Chiriac: OPRIŢI TIMPUL, CLIPA ASTA MINUNATĂ…VREAU SA O PĂSTREZ  pentru împlinirea planurilor ce mi le-am propus: să scriu, să public, să citesc cărţile expediate de mine  pentru aceasta etapă de viaţă, să colind lumea, să ascult muzică, să joc la nunta nepoatei mele, să o văd la casa ei şi câte alte planuri nu sunt înscrise în mintea şi inima mea rămase parcă în afara timpului pe care l-am trăit…

ELENA BUICĂ, Canada


%d blogeri au apreciat asta: