-Elena BUICĂ:,,Meseria de bunică”

MESERIA DE BUNICĂ

Iubitei mele nepoate, Mara-Elena

Vine o vreme când trebuie să te gândeşti că e necesar să grăbeşti pasul ca să te poţi menţine. Pasul în care ai mers până nu demult a încetinit treptat, fără să bagi de seamă. E mai domol şi începi să simţi că viaţa aleargă mai repede pe lângă tine. Ca să te poţi menţine în ritmul vieţii, rolul de bunică este foarte potrivit, o adevărată binefacere.

Aşadar, din acest rol pe care mi l-am asumat, nu numai nepoţica mea a avut de câştigat, ci în aceeaşi măsură şi eu. Trăirea cea mai intensă a izbucnit ca un arc atunci când am auzit: “E fetiţă`…” De atunci,  eu retrăiesc toate vârstele şi uit de vârsta mea de acum. Nu-mi amintesc ce vârstă am decât atunci când privesc persoane de vârsta a treia, ori când mă văd într-o oglindă, ori într-o fotografie şi tresar, căci timpul meu interior este altul. Prin nepoţi, toate capătă prospeţime, culoare, sens şi bucurie de a trăi.  Ei te împing îndărăt de-a lungul generaţiilor şi iei viaţa de la început, prin ei se redeschide viitorul. Întâmplările din viaţa mea aveau parcă sunetul stins, ca trecut prin vată, iar lumina lor era estompată. Acum, când ploaia de afară mă apasă rece şi posacă, prezenţa Marei o face dintr-odată argintată şi luminoasă. Recepţionez altfel scurgerea timpului, simt mai acut precaritatea existenţei şi o trăiesc altfel. Nepoţii te duc spre noi descoperiri, spre noi începuturi şi fiecare zi este o nouă mirare, adesea la chemarea ca un ordin spus cu căldură : “Buni, vino să vezi, vino să vezi cum au “bobocit” florile, vino sa vezi…!”. Poţi urmări cu încântare lumea întreagă pe chipul lor.

Pe vremuri, când fiica mea era mică, mereu aveam treabă, mereu aveam de dus undeva, mereu mă preocupa ceva, aveam mereu un ţel în perspectivă pentru care stăteam mereu încordată ca să nu-mi risipesc energia până să-l ating. Dar la anii de acum şi locuind cu nepoţica, timpul este socotit altfel. Am timp să fiu acolo unde ea are nevoie. Ascult cu bucurie chemarea ei, o chemare continuă ca să redescopăr minunile pierdute demult şi asupra cărora nu am avut timp să mă aplec îndestul. Acum am timp să retrăiesc prin suprapunere şi sentimentele de mamă pe care le lăsasem într-un ungher tăinuit al inimii. Acum mă străduiesc să prind cuvinte ca într-o cupă pentru a reda sărbătoarea calmă, de suflet, a serilor când născoceam poveşti pentru nepoţică, strecurând câte un sfat sau o remarcă a vreunei “nefăcute” pentru care primeam imediat replica : “Buni…, asta nu este în poveste, tu spui asta pentru mine, fiindcă eu am făcut asta, nu fetiţa ta din poveste. Dar spune mai departe,  ce-a făcut fetiţa, s-a îndreptat ? Sigur că da, se poate altfel ?”. Povestirile despre ciobănaşul Ion, care avea fel de fel de întâmplări prin frumoşii noştri Carpaţi, o făcuse să îndrăgească atât de tare blândele oiţe, încât ajunsese să se identifice cu ele. “Ce eşti tu, o întrebam eu, eşti o păpuşică ?” “Nu”. “Eşti o prinţesă ?” “Nu”. “Eşti o zână ?” “Nu”. “Dar ce eşti ?” ” Oiţă ”, venea răspunsul care motiva şi tema principală a decorurilor şi jucăriilor din camera ei. Şi cu câte lucruri înţelepte sau nostime nu ne surprindea când ni le spunea cu cea mai mare seriozitate! Ne amuzam adeseori de greşelile făcute învăţând să vorbească în limba română. Văzând cum se joacă pisicuţa cu căţeluşa, plină de încântare ne spunea: “Tiggy şi Lori se joc, se joc şi pe urmă stau cu boatele unul lângă altul”. Când ne vedea că râdem, încerca să se corecteze.”Ştiu de ce râdeţi”. “De ce?”  “Fiindcă am zis “boatele”. “Şi cum trebuia să zici ?” “Boţii”. “Buni, tu te-ai trântit astăzi în pat? fiindcă am văzut pisica cum s-a trântit în patul tău şi ştiu că tu eşti “dormitoare”dupa-pranz”. Acum nepoţica a crescut şi este aproape o domnişoară, dar pentru mine este tot “nepoţica”. Îi urmăresc paşii cu aceeaşi grijă şi aştept cu emoţie să îmi spună, ca în romanţa Ioanei Radu, că “a sărutat-o un băiat, deci am nepoţica o domnişoarş…” ori : “Buni, pot să-l aduc să ţi-l prezint ?” Şi urmăresc evoluţia la pian, am mers cu ea de la primul concert simfonic, sau spectacol de teatru în limba română, la diverse concerte, la operetă şi la multe feluri de spectacole, am fost împreuna la şezătorile literar-muzicale ale “Observatorului”, unde a prezentat scurte concerte la pian, o însoţesc la serbările şcolare unde cânt` la diverse instrumente… şi nu de puţine ori se află printre rândurile pe care le aştern pentru publicare. Ca bunică, nu pot să fac totul pentru ea, nici nu pot să schimb hotărârile părinţilor ei, chiar dacă eu am alt punct de vedere, dar fac absolut totul ca să iasă lucrurile bine pentru ea. Acum a venit timpul să găsesc noi forme s-o învăţ că în viaţă trebuie să accepte pierderea unor bucurii pentru a face loc altora mai mari şi aşezate cu efort şi cu răbdare şi că va trebui să lupte când, uneori,  va întâlni lume nedreaptă şi crudă, dar să nu renunţe niciodată să iubească oamenii şi să – şi păstreze încrederea în forţele proprii.

Ca orice bunică, uneori oftez după lucrurile pe care nu am reuşit să le fac niciodată în viaţă, apoi zâmbesc speranţei când îmi privesc nepoata. Există atâtea lucruri pe care am dorit să le fac şi nu mi-a ajuns timpul, atâtea locuri pe care am dorit să le văd şi n-am reuşit, atâtea aventuri care nu mi-au ieşit în cale, atâta muzică neascultată, atât de multe cărţi pe care am vrut să le citesc sau să le scriu şi nu am reuşit şi câte alte neîmpliniri. Pentru toate îmi pun speranţe în nepoţica mea şi pentru toate am să trimit un gând cald chiar şi din drumul cel fără întoarcere. Cred că şi acolo voi putea împărtăşi bucuria împlinirilor prin ea. Ea va duce mai departe speranţele mele şi inima mea. Poate că visele ei să fie deosebite de ale mele, dar eu mă voi bucura dacă o ştiu că are împliniri la care eu poate că nici nu am îndraznit să visez. De acolo îi voi trimite mesaje de bucurie, îndemn şi mulţumire prin păsările care cântă ritualul iubirii pe ramurile înflorite, prin iarba care respiră prospeţime, prin florile care înmiresmează văzduhul, prin razele de soare care îi vor săruta fruntea,  prin toate ale firii pământene, dar şi prin rândurile cărţilor pe care le-am scris adesea cu gândul la ea, ba chiar şi la urmaşii ei, cărţi în care am pus pentru păstrare şi ceva din fiinţa mea.

ELENA BUICĂ


%d blogeri au apreciat asta: