-Elena Buică:,,O scrisoare a unui copil”

Pe când mă aflam ca profesor examinator la un liceu din oraşul Cluj, mi s-a întâmplat să fiu pusă într-o situaţie cu totul deosebită.

Corectam lucrările scrise la limba română la un liceu sanitar.  Ca în fiecare an, la începutul corectărilor, ne amuzam de stângăciile în exprimare ale candidaţilor care uneori  ne făceau să râdem copios.  Treptat oboseala punea stăpânire pe noi. Stăteam uneori la corectat până după miezul nopţii. Ne mai frecam ochii, mâinile, tâmplele, ne mai îndreptam spatele, ne mai dădeam greutatea când pe o parte a corpului, când pe alta, ne mai mişcam puţin, dar oboseala ne toropea târziu în noapte.  Pentru noi, profesorii de română devenea şi mai apăsător un calcul sofisticat şi greoi pentru punctaj: scădem 0, 05 pentru fiecare virgulă lipsă, 0,10 pentru liniuţa de unire,  mesajul avea punctajul de 1,25,  claritatea exprimării 2,15 şi etc… până la nota 9, fiindcă nota 0 nu se dădea. Şi tot adunam şi scădeam până se învârtea lumea cu noi.

Când eram într-un astfel de moment de mare oboseală, mă trezeşte pe deplin o lucrare neobişnuită.  Un candidat nu trata subiectul dat. Alcătuise o scrisoare către profesorul examinator în care i se destăinuia. El spunea cam aşa:

Eu nu vreau să urmez cursurile acestui liceu. Părinţii m-au obligat să vin la acest examen. Mi-e frică de sânge şi mi-e prea milă de oamenii suferinzi. Nu vreau să mă fac doctor. Sunt prea milos şi îmi vine să plâng când  văd cum suferă unii oameni. Mie îmi place să lucrez la tot ce e pe roţi, să învârt şuruburi , să mă uit la motoarele maşinilor, să repar biciclete, motociclete, tot ce e pe roţi, dar părinţii mei nu vor să ştie asta. Ei îmi spun că şcoala asta este bună fiindcă doctorii au stare materială mai bună şi au şi mai multă independenţă decât ceilalţi oameni. Dar eu nu pot să mă fac doctor.  Eu va rog să nu îmi puneţi nota 1 fiindcă mă descoperă părinţii şi dacă află ce am făcut eu la acest examen, adică v-am scris o scrisoare  şi nu subiectul, va fi viaţa mea foarte, foarte grea. Nici nu va pot spune cât de grea. Dacă aveţi copii şi îi iubiţi, poate că nu sunteţi atât de aspră ca părinţii mei. Vă rog să vă gândiţi şi la mine şi la câte aş avea de suferit dacă mă descoperă părinţii. Aşa mă ajutaţi să fac ce îmi place mie. Vă mulţumesc cu lacrimi în ochi.

Ce era de făcut? Nu puteam să pun orice fel de notă, punctajul nu îmi permitea. Nu voiam nici să  trădez copilul care îşi deschisese sufletul către mine cu atâta încredere, deşi nu mă cunoştea. Faptul că avea încredere în cadrul didactic ce-i corecta lucrarea, îl ridicase mult în ochii mei. Îl preţuiam şi pentru faptul că ştia precis ce vrea de la viaţă şi că îşi stabilise traseul de urmat în mod foarte clar.

Am citit  originala „scrisoare” şi colegilor cu care mă aflam la corectat şi apoi am încheiat munca pentru ziua respectivă. A doua zi, am discutat cu preşedintele comisiei pentru examinare şi acesta a chemat şeful inspectoratului şcolar. Am căzut de acord cu toţii ca să nu deconspiram  copilul, am dat o notă în aşa fel ca să fie respins şi am alcătuit un raport explicativ pentru o eventuală anchetă.

Ulterior am aflat cine era copilul. Îl cunoşteam. Locuia nu departe de mine. Am şi discutat cu el despre examen.  Mă considera trimisul lui Dumnezeu pentru el. I-am păstrat secretul. Am putut ulterior să îi urmăresc evoluţia.

A ajuns un foarte bun inginer constructor de avioane. Doar şi avioanele au roţi, nu-i aşa! Şi ca atare el nu şi-a trădat visul adolescentin. Devenind matur, a fost , aşa cum se spune în popor „un om dintr-o bucată”.

ELENA BUICĂ,

CANADA

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: