-Ovidiu CREANGĂ:,,Veneam din delegaţie de la Valea Cãlugãreascã”

Noi crecetãtorii de la ICECHIM (Institutul de Cercetãri Chimice din Bucureşti), fãceam dese deplasãri în provincie la diferite uzine chimice sã dãm asistenţã tehnicã. În vremea aceea circula un banc: Inginerii sunt de patru feluri:  inginerii din Institutele de Cercetãri, care ştiu tot şi nu fac nimic, inginerii din fabrici, care nu ştiu nimic şi fac tot, inginerii din Minister, care nu ştiu nimic şi nu fac nimic, şi inginerii din CSP (Consiliul de Stat al Planificãrii), care nu ştiu nimic, nu fac nimic, şi nu-i lasã nici pe alţii sã facã ceva, eu eram din prima categorie. Noi fãceam în aşa fel sã ne brodim în delegatie la Târnãveni, unde se aflau faimoasele podgorii de pe valea Târnavei, ori la Valea Cãlugãreascã, unde iarãşi, dupã cum se ştie sunt podgorii vestite. De data asta, fusesem în delegaţie la Fabrica de Îngrãşãminte Chimice de la Valea Cãlugãreascã. Era o toamnã târzie, frumoasã, o zi cãlduroasã ca în mijlocul verii. Prietenul meu inginerul Gheorghe Strugariu care lucra la uzinã, mi-a fãcut rost de o damigeanã de 10 kile de un vin grozav, Muscat Ottonel, vechi de câţiva ani buni, avea omul pile la cramã, cãci le procura piatrã vânată şi alte chimicale de care podgorenilor le crãpa buza.

Trenul a sosit gâfâind, zvârlind aburi furioşi pe nãrile de la rotile din faţã. M-am aruncat voiniceşte într-un vagon de clasa doua, am înotat pe culoar printre sacii şi tãgârţele pe care se tolãnea demn ţãranul român, talpa şi mândria ţãrii noastre, sugând din clondir, pe care cu evlavie îl ridicau cu fundul către cer, în clipa când tiveau cu mãiestrie buzele lui pe buza sticlei. Am zãrit într-un compartiment  o babã ce stãtea smeritã lângă geam, şi lângã ea pe bancã zãcea fãrã sã-i pese, desaga, pe care pesemne, baba nu putuse sã o opinteascã sus la “secţia bagaje”. Baba ţinea vârtos între picioare, câteva bocceluţe cu numai ea ştie ce era întrânsele. Ca cercetãtor ştiintific tânãr şi voinic ce eram, m-am uitat chiorâş la biata babã, care şi-a strâns pe datã cele două traiste, pãrţile constituente ale desăgii, astfel cã mi-a facut loc şi mie cu tot cu Muscat-ul meu. Am rãsuflat uşurat, şi mi-am potrivit şi eu damigeana între picioare. Dar nu a trecut mult şi am auzit un mãcãit disperat de raţã, care se vede cã era la mare ananghie. “Treaba ei”, m-am gândit eu ca un laş “bine cã mi-am gãsit eu loc, nici nu sunt membru în Liga pentru Protecţia Animalelor, sã mãcãe cât o pofti”. Dar sã vedeţi cum m-a pedepsit Cel de Sus, pentru atitudinea mea nedreaptã şi egoistã.

Hopa!, în uşă a apărut “criminalul” care chinuia raţa, era o duduiţã nostimã, Brigitte Bardot în picioare, dar tare neajutoratã. Într-o mânã ţinea şi ea o damigeanã de zece kile, din cele cu toartã, din nuele împletite, exact ca a mea, şi în mâna cealaltã, nevinovata fiinţã se chinuia sã cuprindã cu mânuţa ei micã, bãierele a douã sarsanale, într-una se zvârcolea o raţă moţatã, care protesta din rãsputeri împotriva tratamentului nemilos la care era supusã, şi în cealaltã sarsana, coconiţa avea ceva necuvântãtor, abia pe urmă am aflat cã erau nişte nuci de anul ãlã, şi vreo 4 kile de prune vinete.

Cui nu i s-ar fi rupt inima de milã când ar fi vãzut cum se canoneşte acea nevinovatã fiinţã! Pe mine, care am un suflet de mãmãligã, m-a dat gata. Într-un gest spontan eroic, am umflat desaga babii, am opintit-o sus, strivind alte sarsanale cu tot felul de-ale gurii, pe semne cã într-una erau nişte struguri, cã a început sã picure în capul babei o zeamã tulbure gălbuie. Am făcut loc unde fusese desaga babii şi coconiţa a plonjat acolo gâfâind. Raţa a rãcnit înfiorãtor, şi dopul damigenii care era un ciocãlãu de porumb, mi-a sãrit pe cracul stâng al pantalonilor. Ca un cavaler autentic, am luat ciocãlãul şi l-am înfipt cu nãdejde în gâtul damigenii, şi am constatat cã damigeana conţinea must roşu care începuse sã “fiarbã”. Coconiţa a zis cu multã gingãşie,”vai domnu’ dopu’ ãsta v-a cam murdãrit pantalonii” şi cu o batistuţã dantelatã, în care a scuipat discret ca sã o umezeascã, a încercat sã înlãture stricãciunea, reuşind sã împrãştie pata şi mai tare.

Între picioruşele delicate ale coconiţei nu avea loc şi damigeana cu must şi cele douã sarsanale, aşa cã eu, bãiat cu bun simţ, am luat tãgârţa cu raţa şi mi-am potrivit-o între picioare, lângã Muscat. Raţa a mai slobozit un mãcãit asurzitor, probabil câteva înjurãturi pe limba ei la adresa mea, apoi s-a potolit. Eu eram mândru de isprãvile mele pe tãrâmul “ajutã-ţi aproapele” ca un rãcan care se duce prima datã acasã în sat la el cu floarea de dovleac, (tresa de fruntaş) pe umãr.

La gara urmãtoare s-a urcat o Pirandã cu un dãnciug mãrişor în braţe. Desigur cã şi ea se umerea cu niste tãgârţe cu te miri ce în ele. A fãcut ea ce a fãcut şi s-a înghesuit pe banca din faţa noastrã, fãcându-i afiş pe legitimii posesori ai băncii respective. Apoi a scos din bulendre o ţâţã mare în formã de tigvã, care sus se ţinea în câteva vine dar jos era umflatã şi avea un sfârc mare negru, creţ şi cu câteva fire lungi de păr gălbejit împrejur.

-Da ce-i dai sã sugã şi acum? zisei eu mirat, cã vãd cã e cogeamite şoldanu’.

-Nu suge bohearule, haliţi-as sfrânciogu’ sã ţi-l halesc, şi să-ţi trãiască franţuzoiaca, i-o dau numai aşa sã se joace cu ea, cã e jucãuş şi dãştept brici, ãsta ajunge bulibaşă, sau poate şi mai şi, f-un mare mãhãr la Bucureşti.

Şi viitorul “mare mahãr” vânzolea în fel şi chip “obiectul” de care am spus mai înainte, tot cu ochii la noi, cãci vedea cã ne uitãm cu interes la el.

Eu sunt un tip ciufut, pot sã stau lângã cineva oricât, fãrã sã încep sã vorbesc cu el. Cu toate cã-mi dãdea inima brânci sã intru în vorbã cu vecina mea, nu ştiam cum sã încep. Fără să vreau, îmi fug ochii în jos şi ce vazui, Doamne apără-mă, doi sâni obraznici îi spărgeau bluza subţire de nylon care era decoltată atât cât să vezi că nu avea sutien şi erau rotunzi parcă erau două mere domneşti. Noroc cã sparge ea gheaţa.

-Probabil v-aţi urcat tot la Valea Cãlugãreascã?

-Da, tot la Valea Cãlugãreascã, mã bâlbâii eu sugrumat. Vroiam sã mã dau mare sã vadã cã-s inginer, dar mã ruşinam sã mã laud. Am povestit ce mari isprãvi am fãcut în fabricã şi ce isprãvi şi mai grozave fac la Bucureşti la Institut. Ea s-a minunat foarte, şi pe mine m-a uns la inimã. Dar vai, ce se întâmplã? Raţa cu tot dinadinsul, vroia sã vadã ce se ascunde sub prohabul pantalonilor mei. Lighioana naibii, se cãznea din rãsputeri sã-şi vâre ciocul printre nasturi (pe atunci nu existau fermoare), şi colac peste pupãzã, sare iarãşi ciocãlãul pe nadragii mei. Baragladina care trăgea mereu cu ochiul, a vãzut tãrãşenia şi nu tace dracului din gurã:

-Ie te uitã soro, ce caţi în berneveci’ lu’ bohearu’  moţato, crezi c-o sã dai de grãunte? Sã ştii cã acolo bohearu’ are  altceva, ai sã vezi tu proasto, când ajungi cu pliscul ocolo!

Eu am roşit ca o domnişoarã de pansion care se uitã prima datã într-o revistã pornograficã, şi mã cãzneam din rãsputeri sã abat atenţia lighioanei în altã direcţie, fãrã sã o zmucesc prea tare, ca sã nu sloboade o altã salvã de înjurãturi, şi fãrã sã atrag atenţia celorlalţi cãlãtori la zona pe care o atacase bestia. Cu toate astea, lumea din compartiment a vãzut scena, şi a râs de mine din toatã inima, fãcând apropouri nu prea mãgulitoare la adresa vestitului cercetãtor ştiintific de la Bucureşti.

-Vai domnu’, v-am fãcut numai necazuri, zise coconiţa mângâindu-mã discret pe piciorul care-i venea mai la îndemânã.

-Nu face nimic doamnã, se mai întâmplã şi la alte case mari, rãspunsei eu reuşind în sfârşit sã înlãtur primejdia de la prohabul meu şi sã fiu şi spiritual. Dialogul între noi s-a înfiripat cu încetul, am constatat cã o chema Fifi, cã vine de la mãmica de la Valea Cãlugareascã, “Tãticu şi Mãmica” având o gospodãrioară şi câţiva butuci de viţã altoitã acolo.

-“Mãmica îl adoră pe Dorel, şi-l rãsfaţã mai mult ca mine, ştie cã-i place raţã pe varzã, d-aia m-a pricopsit cu obrăznicãtura asta, pe care am luat-o vie, cã n-a avut cine sã mi-o tae, cã tãticu’ era plecat la Ploieşti la raion” .

Şi trenul… tica – tac!; tica – tac!; tica – tac!;  guriţa lui Fifi turuia ca o morişcã, şi timpul trecea pe nesimţite într-un mod plãcut, fiind întrerupt doar din când în când de saltul ciocãlãului, pe care eu îl înfigeam îndatã voiniceşte, şi de intenţiile lighioanei, care nu renunţase să facã investigaţii legate de conţinutul pantalonilor mei. Am trecut şi de Ploieşti, pe nesimţite am ajuns la Chitila, apoi la Triaj şi în sfârşit, trenul şi-a dat ultima suflare în Gara de Nord cu un oftat adânc.

-Unde locuiţi?, mã întreabã Fifi chinuindu-se sã care şi damigeana cu must şi cele douã sarsanale.

La blocurile alea noi din Ferentari, am accentuat eu cã locuIesc “la blocurile alea noi”, (cãci în rest în Ferentari erau numai ţigani).

Vai ce bine, vom merge cu acelaşi tramvai, adicã tramvaiul 8, ãla care merge pe Calea Rahovei, apoi o coteşte la stânga de o ia pe Ferentari, eu merg pânã-n Dealul Spirii, apoi mai merg vreo sută de metri pe jos pânã ajung acasã la mine; deci vom merge o bucatã bunã împreunã, ce bine-mi pare!

Am umflat cavalereşte amândouã damigenele, cã sã mã cumpãnesc mai bine, şi Fifi a înşfãcat cele douã sarsanale, pe fiecare într-o mânã. Aşa biata fiinţă îşi mai putea trage sufletul.

Noroc mare, în tramvaiul 8 am gãsit loc chiar în faţă la “invalizi, bãtrâni, persoane cu copii în braţe”, cred cã trecuserã mai multe la rând, cãci în vagonul nostru eram numai noi, taxatoarea şi încã vreo trei persoane.

Vai ce mult m-aţi ajutat, ce domn distins sunteţi, pot spera sã ne mai vedem?

Eu care sunt dupã cum am mai spus ciufut şi ruşinos, am tãcut sfios cã nu ştiam ce sa zic; sã zic NU, aş fi fãcut un mare pãcat, Fifi arãta ca dintr-un magazin de modele ce mai încolo şi-ncoace, Brigitte Bardot în picioare, sã zic DA, era împotriva principiilor mele puritane. Ea nu a aşteptat mult rãspunsul meu şi-mi înfige un bileţel în buzunarul din stânga sus al hainei (era numãrul ei de telefon).

-Dorel e mult în deplasare, şi eu mor de urât singurã, pleacã şi în strãinãtate, câteodatã stã luni întregi.

-Da ce meserie are domnu’ Dorel? îndrãznii eu sã îngãimez cu juma’ de gurã.

-Este boxeur categoria grea, la Casa Centralã a Armatei cu gradul de maior, rãspunse ea senin.

Dacã mã pleznea cineva cu un retevei în moalele capului cred cã m-aş fi simţit mai confortabil. Ea ciripea veselã ca o vrãbiuţă care a dat de o baligã caldã (nebuna). Mie mi-a pierit piuitul. Ajunseram în Dealul Spirii, mi-a dat un pupic mic pe un obrãjor, a umflat o damigeana cu o mânuţã, cu mânuţa cealaltã cele douã sarsanele, bestia a mai slobozit nişte sudalme furioase de adio şi Fifi coborînd graţios ca o balerină, mi-a şoptit  şăgalnic:

-Pa scumpule, te aştept!

Nu ştiu ce aţi fi fãcut dumneavoastrã în locul meu, eu ca un laş, am scos din buzunar biletelul,  furios l-am fãcut ferfeniţã şi l-am aruncat cât colo, gândindu-mã la pumnii  domnului Dorel (boxeur categoria grea).

Hopa!!  aud un zgomot care-mi era cunoscut, nu-mi venea să-mi cred urechilor, sãrise ciocãlãul din damigeana cu must a lui Fifi.  Ea din grabã umflase damigeana mea cu Muscat Ottonel-ul cel grozav.

Deh!.. se mai întâmplã şi la alte case mari.

Asta a fost delegaţia mea sprâncenatã de la Valea Cãlugãreascã.

Ce să-i faci, ãsta sunt eu de când mama m-a facut, când să trag un şut “la păianjen”, cu toate că poarta e goală şi sunt la trei metri, ard o “lumânare” de mă huidueşte tot stadionul.

Din sacu’ lui Moş Bodrângã

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: