►Cezarina Adamescu:,,Palatul Lunii”

Spun unii că stelele ar locui în Palatul Lunii. Mai ştii? Şi că palatul, n-ar măsura de-a lungul şi de-a latul decât mărimea unei galaxii. Acolo sosesc în fiecare dimineaţă stelele să se culce, după ce noapte de noapte îţi leagănă somnul cel dulce, într-un hamac împletit din sfoară subţire, din nouăzeci şi nouă de fire, să poftească cineva să se mire!

Razele lor trebuie să se odihnească pentru ca în seara următoare din nou să strălucească.

Alţii, firi mai glumeţe spun că stelele sunt drumeţe, nu stau locului niciodată, cutreieră bolta toată în carul ceresc. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, cum îşi găsesc locul fiecare, fie în Carul Mic, fie în Carul Mare, pe Calea Lactee, îmi vine-o idee: socot că în Carul Mic stau stele pitice, în timp ce în Carul Mare – stelele gigant (mai voinice). Şi dacă nu mai rămâne loc şi pentru comete (care sunt tot corpuri cereşti ca nişte planete cu plete), nu-i nimic, acestea călătoresc pe cer ca-n arenă, călare pe trenă.

Steluţele sunt reci fiindcă stau noaptea afară, dar cea mai friguroasă este Steaua Polară.

Peste tot palatul întunericul este rege, asta se-nţelege, iar noaptea este regină. Luna este fiica lor cea mezină şi-i foarte bogată, ca o prinţesă adevărată.

Ea are o mulţime de slujitori care se numesc meteori.

Palatul e străjuit la porţi cu luceferi care stau veşnic teferi. Unul e luceafărul de ziuă, iar altul de seară şi au grijă amândoi ca din palat să nu piară nici un asteroid.

Asteroizii sunt ghizii care te conduc pe coridoare dacă vrei să afli drumul până la soare. Din această pricină şi-au luat şi ajutoare: o cometă fără coadă, folosită ca iscoadă, pentru oaspeţii care bat, vrând cu tot dinadinsul să intre în palat.

Se zice că orice copil când s-a născut, primeşte o steluţă drept scut. Ea-l apără pe micuţ de primejdii şi vise urâte şi-i călăuzeşte paşii pe cărări neştiute.

Fiecare este dator să-şi caute steaua lui strălucitoare ca neaua. Unii aleargă după ea întreaga viaţă dar niciodată n-o află la faţă. Din această pricină, orice stea pare puţin întristată. Rar vei vedea-o râzând sau zâmbind măcar, de aceea oamenii maturi se uită pe boltă cu jind şi din ce în ce mai rar. De ce? N-am habar.

Dar mai există norocoşi pe lume care-şi găsesc steluţa anume, ba chiar o botează c-un nume şi dintre atâtea stele – duium, n-o mai pierd din ochi nicidecum.

Pe o stea nimeni n-o poate atinge, fiindcă imediat s-ar stinge.

Stelele nu tremură numai de frig ci şi fiindcă sunt foarte emotive sau tremurătoare. Unele sunt singuratice, dar altele stau strânse la un loc, de parcă ar ţine un sfat lângă carul cu foc.

Uneori par atât de îngrămădite ca nişte policandre aurite, vegheate de a lunii făclie precum o strălucitoare tipsie.

În fiecare noapte luna, în hlamida ei de-ntuneric, învăluitor şi feeric, te poartă-ntr-o lume de mistere şi taine.

La palat, dacă ajungi în sfârşit, te simţi ca vrăjit de imensitatea de stele şi-ţi vine să le prinzi în păr drept inele cu piatră de hiacint, ori să le ascunzi în sân ca pe parmen-auriile mere, pentru ca apoi să le dărui, oricărui copil ţoi le-ar cere.

Vreţi să ajungeţi şi voi la palat?

Imediat.

Haideţi să urcăm pe o stea fermecată şi vom ajunge acolo îndată.

Iar dacă nu aveţi stea, călătoriţi pe-o nuia, până-n povestea aceasta a mea.

***

FARFURII ZBURĂTOARE

Doamne, ce de mai cer! Şi cum privesc copiii la el! E-un mister cum de atâtea ocheade, nu cade! Şi cum ne mai ţine, fiindcă, vezi bine, de la o vreme, pe el zboară – cu miile – în loc de păsări – farfuriile. Ba, sub ochii uimiţi ai unora trec şi sateliţi. Pe rute directe zboară fel şi fel de obiecte.

Ce timpuri şi ce obiceiuri, să-ntâlneşti la fiecare pas OZN-uri! Uşoare şi grele de nu te mai poţi învârti de ele.

Degeaba şi-au scos astronomii lunete şi hărţi, OZN-urile taie aerul în bucăţi. Taie hăul cu fierăstrăul. Taie cerul cu barda şi cu toporul şi îşi iau zborul. Cerul îl scurmă, lăsând o lumină în urmă. Poate un magician, voind să le-ajute, cu o baghetă le face pe rând nevăzute?

Cu un snop de raze strălucitoare, le-ajută să zboare?

Într-o zi, un copil a rămas de-a dreptul trăsnit văzând un asemenea obiect nemaipomenit. Şi până să strige după ajutor, obiectul dispăruse în zbor.

Ce comedie! Nici mie nu-mi venea să cred această şmecherie. Bună numai de aşternut pe hârtie. Teancuri de hârtie cât casa le-ar trebui specialiştilor de la NASA. Şi un milion de baghete ca să dirijeze atâţia sateliţi şi rachete. Turnuri de control cu miile ca să urmărească farfuriile. Şi câte milioane de maeştri, să se-nţeleagă cu extratereştrii. Fiindcă aceştia vorbesc prin antene doar prin desene. Câteva triunghiuri, spirale, li se par mai normale. Preferă aceste feluri unice ca să comunice. Îşi aleg o naţiune, un popor, pentru a-l învăţa limba lor!

Însă mie mi se pare complicat, de aceea mă întorc de unde-am plecat.

Eu cred că în curând, o să ai voie să zbori călare de-a dreptul pe nori!

Ai să-ţi pregăteşti în ajun o farfurie cu fragi sau cu mure şi tuleo! în pădure. Şi până să te-apuce de părinţi dorul, farfuria o să-şi ia zborul!

Acuma, farfuria aceasta, nepoate, ca să meargă ca pe roate, trebuie umplută cu tot felul de bucate alese, pe care tu, mofturos, le cam refuzi pe la mese. Dacă nu găseşti nimica în oală, să nu pleci cu mânuţa goală. Ia un platou pe care aşează un ou. Un ouşor pe care l-a ouat o pasăre-n zbor. Un ou mititel cu pistrui pe el. Din care va ieşi în curând un pămătuf cu ochi de piper. Care va locui în cer. Va fi steaua ta călăuzitoare pe care ţi-a dăruit-o în somn cineva. Va fi o stea puiutoare sau ţiuitoare. Şi când o s-o zăreşti pe cer, o vei striga pui-pui şi-o vei agăţa în cui. Într-un cui sau mai bine în vârful unui brăduţ. De Crăciun ca să-ţi aducă un an mai bun. Şi, firesc, pe Pruncul ceresc. Fără de care, în inima ta nu va fi niciodată sărbătoare.

Până atunci m-a apucat un dor nespus de păsările care nu ştiu unde s-au dus. Şi o să tot oftez aşa, cu ochii pe cer, bunăoară, până la primăvară.

Dacă nu ai nici ou, nici platou ca să zbori teleleu, suie-te pe spinarea unui zmeu. Şi ţine-l de chică, poate-ţi mai trece de frică.

Un zmeu, lucru comic zboară mai frumos decât un supersonic. Şi, ce-i mai agreabil e că poate fi decapotabil. Cum porneşti de pe pământ, te şi pomeneşti cu pletele-n vânt. Şi dacă-ţi pui mintea, măi nene, poţi să-i coşi în coadă şi pene.

Acuma ştiţi că un zmeu cumsecade, nu şade decât în basme sau în balade, fiindcă acolo îi place lui să dezlege şarade. Însă mai poţi găsi vreunul pe-aici, uitat în pod la bunici.

Îi dregi sfoara şi coama şi gata, poţi să-i trimiţi telegrama. Scrisă cu litere de-o şchioapă cu un ac de albine: Zmeule, ia-mă în cârcă la tine!

Între timp, eu voi sta de veghe până parcurgi vreo două-trei leghe. Voi sta de strajă pentru ca nimeni să nu rupă această vrajă.

***

SFARMĂ GÂNDURI

Sfarmă Gânduri era maşină care mergea pe o singură şină. Fără benzină sau motorină, fără gaz la macaz şi fără ulei la motor. Dacă cineva insistă, pot spune că moto de tractor sau de vapor, nici nu există. Ea nu avea nici măcar roţi, ci o traversă de patru-cinci coţi care aluneca de-a lungul şinei subţiri. Nu pridideai să te miri când îi vedeai forma ciudată, ca o gărgăriţă adevărată, puţin cam curbată, cu o înfăţişare bizară din cale afară. Era vopsită în curcubeu încât mi-e greu să mă decid ce culoare îţi lua ochii mai tare. Trebuie să vă spun că maşina era decapotabilă şi purta totdeauna un bidon cu apă potabilă sub caroserie, capabilă să-ţi ţină de sete şi uneori chiar să te îmbete, cu toate că era chioară-chioruţă şi te lăsa în ploaie cam de căruţă.

Un lucru absolut uimitor era că Sfarmă Gânduri avea un altfel de motor în stare să meargă chiar şi prin nămol şi uneori să te facă să zbori cu capul în nori şi să uiţi cele mai banale întâmplări, de pildă, ce-ai mâncat azi dimineaţă, ce-ai târguit mai acătări de la piaţă, cu cine te-ai certat la serviciu sau la şcoală, dacă suferi de vreo boală reală sau închipuită, cum ar fi boala de chiulangită.

În sfârşit te puteai baza pe ea ca să uiţi ceea ce nu-ţi prea plăcea sau îţi venea anevoie să-ţi aminteşti. Pentru că, e lesne de înţeles, trebuie să te fereşti de anumite gânduri sâcâitoare care te bâzâie cât e ziulica de mare şi nu te lasă să te joci liniştit.

Motorul acesta ciudat de parcă ar fi fost adevărat, avea 3-4 timpi, nu ştiu prea bine, negreşit te putea duce cu închipuirea chiar la răscruce de gânduri, dacă îţi pierdeai lesne firea.

Mare scofală! O să-mi spuneţi voi, fără sfială, apoi. Se ştie doar că goana gândurilor cere o herghelie de cai putere.

Un băieţel îşi pierduse paşii într-o sală goală-goală care răsunase ca o oală răsturnată cu gura în jos. Ce folos că depistase tot felul de urme bizare pe pardoseala de la intrare! Paşii lui, nicăieri! Şi doar îi avusese până mai ieri. Dincolo de sala paşilor pierduţi zburau herghelii de căluţi care se antrenau pe ring pentru jogging iar dacă primeau o raţie de jăratic, ar fi participat şi la concursul de echitaţie.

Dragi prieteni, dacă veţi citi această poveste printre rânduri, veţi afla ce s-a mai întâmplat aseară cu această maşină bizară şi mai ales, cum au folosit-o, într-o ovaţie, la concursul de echitaţie.

Până atunci, puteţi continua voi povestea, fiindcă mie mi s-au încurcat gândurile alandala şi mă perpelesc, de teamă să nu cumva să greşesc promiţându-vă marea cu sarea până când mama strigă: Culcarea!

***

PITICUL ŞI TIMPUL RĂPIT

Odată, un pitic, care ar fi putut foarte bine să încapă într-un ibric, invidios că nu crescuse şi el îndeajuns de voinic, nici înalt nici solid, chibzui puţin şi se hotărî să fure timpului veşnicia. Cu alte cuvinte, hotărî să-l oprească din loc, doar aşa va împrumuta ceva din măreţia celor fără de moarte. Citise el într-o carte, că numai aceia pot fi atinşi de nemurire, care vor şti să îngenunche timpul fără şovăire. Zis şi făcut.

Cum, necum, ghemui timpul cu pricina într-un pumn şi-l ascunse într-o cutie fermecată, fără cheie şi fără lăcată.

Apoi, ştiind că timpul zăcea într-un seif fermecat, piticul mulţumit, se puse pe aşteptat.

Dar, ca un făcut, zilele încetară să se mai scurgă. Încremeniră în loc şi nu voiau chiar deloc să se urnească, să lase ca până atunci, nopţile să le ajungă şi chiar să le depăşească.

Soarele şi el îşi pironi razele drept în sus. Norii dispăruseră sub coviltirul de cer, aşternând lăicer înspre apus.

Toate gâzele fiind surprinse în zbor, rămăseseră suspendate cu aripile deschise către zenit. În sfârşit, nimic nu mai era cum a fost, fiecare lucru care avusese un rost pe pământ acum şi-l pierduse într-un cuvânt:

Florile uitară să mai îmbobocească, albinele să roiască şi să zumzăiască, fluturii să colinde prin grădini şi peluze. Buburuzele rămăseseră mofluze, nemaivoind să ţină rolul de muze şi de ursitoare la fecioare.

Nu mai existau nici secunde, nici minute, nici ore rotunde care să poată pătrunde în viaţa de zi cu zi, să măsoare, să işte, să adauge şi să crească, tot ceea ce pe pământ ar putea răsări cu un dram de mană cerească.

Ceasul rămăsese perplex, ca lovit cu leuca în plex.

Desigur, asemenea stagnare, amorţire, încremenire, avea efecte diferite pentru fiecare. De pildă: bătrânilor le convenea, fiindcă le prelungea viaţa şi chiar îi întinerea; copiilor le era necaz crezând că n-or să mai crească mari. Cei mari făceau haz că pot opri anii în loc, crezând că astfel nu vor mai îmbătrâni chiar deloc. Şi de altminteri, nimeni nu mai putea deocamdată să moară, bunăoară, nici cel mai bătrân dintre bătrâni.

Apa nu mai izvora din fântâni, focul uitase demult să mai ardă, în luna încremenită cineva aruncase o bardă (sau o halebardă?) care stătea suspendată la jumătate de drum. Amintirile tuturor deveniseră scrum. Ce mai, bucluc după bucluc. Un nuc, ale cărui flori se trecuseră de curând, se trezi refuzând cu vehemenţă să rodească până ce anomalia nu avea să se sfârşească. Vântul, care şi el suferea stând pe loc, găsi un ghioc şi se ascunse în el de supărare, să-şi amintească valurile de mare cu care se jucase pe plac. Un pitpalac îşi înghiţise trilul ca să nu-şi strice stilul.

Piticul care venise timpului de hac, se bucura de toate aceste perturbări de natură şi râdea, cu pumnişorii la gură.

Acum i se părea că va deveni şi el stăpân peste toate, întrucât deţinea taina celor întâmplate. Nu ştia că, de fapt, dispariţia timpului putea şi pe el să-l afecteze şi nici ce avea să urmeze.

Dimpotrivă, se vedea chiar crescând uriaş cât un munte, putând să ajungă până la cer, cu smocul de păr fluturându-i pe frunte. Că o să poată culege stelele câte una, să smulgă de pe cer chiar şi luna, să se înconjoare de cele mai mari bogăţii şi averi visate de-a lungul a o mie de seri.

Şi cum stătea el aşa, jumătate visând, jumătate sperând, timpul sechestrat în cutie, se strecură ca un gând şi scăpând din înlănţuire îşi reluă atribuţiile rânduite de fire.

Imediat prinseră de ştire toate fenomenele naturii. Răsunară urale, aplauze, chiote de veselie, să se ştie că timpul, din nou e prezent şi în orice moment viaţa se poate desfăşura, aidoma cu cea precedentă.

Povestea fiind prea recentă, pot să-mi aduc bine aminte ce s-a întâmplat cu piticul înfumurat şi fără de minte. El, de supărare s-a făcut şi mai mic şi când mai avea doar un pic până să dispară s-a prefăcut într-o gâză ce zboară.

Îl mai văd uneori aşezându-se pe unele flori şi vărsând lacrimi de rouă. Dacă nu-l ştiţi o să vă mai dau încă un amănunt: Când începe să plouă mărunt, piticul cel hoţoman, plânge aman de ciudă că planul nu i-a reuşit pe deplin.

Lacrimile lui au ajuns ca de pelin, amare, amare, fiindcă n-o să mai crească nicicând un pitic la fel de voinic şi de mare!

Ce-ntâmplare!

***


%d blogeri au apreciat asta: