►Nichita Stănescu:,,Într-o zi cam pe la prânz”

NICHITA STĂNESCU

Mama poetului mărturisea, în legătură cu prima poezie scrisă de fiul ei:

„Nu prea a luat în serios primele lui „succese” în poezie. Prima oară când mi-a citit o poezie micuţă, scrisă de el, eu tocmai mestecam într-un cazan de bulion, aveam treabă multă şi i-am zis: „Ia mai lasă-mă în pace cu prostiile tale”. Nu ţin minte despre ce poezie era vorba, cred că s-a pierdut.”

Din fericire, poezia există, autorul ei a publicat-o când avea 48 de ani şi sună aşa:

ÎNTR-O ZI CAM PE LA PRÂNZ

Într-o zi cam pe la prânz

Gheorghiţă mergea c-un mânz.

Cum mergea cu mânzu-agale

îi ieşi un hoţ în cale.

Hoţul fiind bandit din fire

îi luă mânzul cu grăbire.

Gheorghiţă rămase cu buza umflată

că n-a avut cu el o bâtă lată

pe bandit să-l bată.

Iată cum s-a reflectat în conştiinţa poetului de mai târziu acest eveniment:

Prima poezie… Cred că era toamnă şi aveam vreo şapte ani, iar mama, auzindu-mă bolborosind, s-a rupt de lângă cazanul de aramă, în care tocmai făcea bulion şi cu frumoasele ei mâini, mi-a transcris-o pe un petec de hârtie.” (Fiziologia poeziei, p. 370).

Consemnând acelaşi eveniment privitor La arta sa poetică, Nichita Stănescu scrie în volumul Fiziologia poeziei:

„Mi-aduc aminte că mama tocmai făcea bulion într-un cazan mare de tuci pe care mai înainte nişte ţigani scumpi care veniseră la noi pe stradă îl cositoriseră folosind taina ţipirigului, un fel de chimicală stranie, de epocă şi migratoare. Mi-aduc aminte că i-am zis mamei că de ce scoate miezul bun şi verzuliu al roşiilor şi răcoros şi sâmburos şi că de ce tocmai pe el, care este atâta de bun îl azvârle când face bulion.

Mama a catadicsit să se uite la mine mirată, asta mai la începutul secundei, deodată, cu ochii ei albaştri, cu sperietură a zis:

-Dacă te prind că eşti poet, te rup în patru bucăţi şi te dau la câini de mâncare şi la găini şi ce mai rămâne din tine dau la cerşetori.

-Mamă, i-am zis eu, ce e aia poet?

– Un poet, mi-a răspuns mama, roşie pe mâini de roşii, ca de un sâmbure pe care l-ar fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: Un poet este singurul copil pe care nu şi-l doreşte să şi-l nască o mamă şi nici măcar acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi blesteme zilele.

-Chiar da? am întrebat-o eu, speriat c-ar putea să fie vorba despre mine, iar nu despre altcineva.

-Chiar da, mi-a răspuns mama, îţi spun că aşa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a răspuns mama, că poeţii sunt liberi de parc-ar fi stele cerului, că dacă ar fi să-i luăm în serios s-ar dubla natura.

-Care natură, mamă?

-Natura lucrurilor, mi-a răspuns prinţesa.”

(Din postfaţa la volumul: „Ca o pasăre Ibis sau Nichita, Azi” – Omagiu la 70 de ani de la naşterea poetului – scris de Cezarina Adamescu, şi apărut la Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002)


%d blogeri au apreciat asta: