-Aurel Anghel:,,Lecţia de zbor”

LECŢIA DE ZBOR -poveste adevărată-

Întâmplările acestea s-au petrecut demult. Ioana avea trei ani şi ne aflam la mare în staţiunea Saturn. Părinţii lucrau la Bucureşti şi nu aveau concediu. Se angajaseră de curând. Veneau la sfârşitul săptămânii să se bucure şi ei. Timpul se arăta cum nu se poate mai potrivit, cu soare care se hărnicea de multe zile să înfierbânte nisipul şi să facă apa mării cât mai bună pentru baie. Cum se spune, vremea era minunată,  iar Ioana foarte bucuroasă că avea nisip mult de tot, unde putea să facă în fiecare zi câte un castel nou. O apă mare, nesfârşită şi limpede, puteai să te stropeşti cu bunicul şi cu bunica, să înoţi cu tati şi cu mami cât pofteşti! Ioana se bucura cel mai tare, de vineri seara până duminică spre seară,cât stăteau la Saturn şi părinţii ei. Şi numai ce o auzeai spunând propoziţia ei preferată:”noi suntem noi toţi.”

Zilele treceau repede şi se desfăşurau după un program anume; dimineţile la plajă, apoi masa de prânz, seara plimbările  pe faleză şi spectacolul de cântece şi dansuri la care Ioana, cum ajungea, fugea de pe scaun şi se amesteca printre artişti…şi dansa, şi cânta până aproape de miezul nopţii. Era mai greu să plece la culcare, era singurul moment al zilei mai puţin plăcut şi uneori chiar la masă,  se necăjea, pentru că, în acel moment artiştii nu mai cântau. I se părea ca ar fi normal ca ei să cânte şi să danseze tot timpul…Pentru bunici plimbarea pe faleza avea un farmec aparte. Parcă ieri îi ţineau de mână pe Cristina şi pe Dan, copii lor.

-Mai ştii când l-am pierdut odată pe Dan? Avea vreo şapte ani, spuse bunicul.

-Mai ştiu,rosti bunica şi privi cu teamă spre întinderea nesfârşită a mării…Marea se întuneca şi ea, noaptea se lăsa încet peste apa în care se scăldau luminile hotelurilor din apropiere.

Într-o zi, mai spre seară, după ce au trecut prin parcul de distracţii, bunicii au pornit-o cu Ioana spre faleză. În apropierea falezei era un hotel mare …În partea de sus a hotelului erau câteva etaje nelocuite spre bucuria rândunelelor care şi-au găsit aici cazarea…Când se apropiau de acest hotel, mii de rândunele zburau în toate direcţiile, unele urcau spre cer ca nişte săgeţi negre, altele coborau atât de jos încât le puteai atinge cu mâna. Ioana era foarte încântată de acest spectacol, pe care-l ofereau cu atâta dărnicie, minunatele rândunele.

-Bunicule, de ce zboară rândunelele?

-Pentru că au aripi, Ioana.

-Şi de ce zboară aşa de multe?

-Pentru că sunt multe…

-Dar noi de ce nu zburăm, bunicule?

-Fiindcă nu avem aripi.

-Dar iarna de ce nu mai zboară rândunelele?

-Penru că nu mai sunt la noi în ţară.

-Şi unde se duc ele iarna ?

-Rândunelele se duc iarna departe, departe, peste mări şi ţări…

-Ele se supără pe noi şi pleacă?

-Nu,draga bunicului, nu se supără. Primăvara vin înapoi să facă puişori iar toamna plecă pentru ca vine iarna şi pot îngheţa de frig.

-Dar noi de ce nu murim de frig iarna?

-Păi… oamenii nu sunt rândunele…ei au case călduroase şi haine groase şi…Ioana căzu pe gânduri şi întreba îngrijorată:

-Dar puii de rândunele de unde ştiu să zboare?

-Îi învaţă părinţii rândunelelor. Uite,Ioana chiar acum puii de rândunele sunt la lecţia de zbor.

Ioana se uita cu mare atenţie la rândunele,apoi cu o voce schimbată…

-Vreau şi eu să zbor, bunicule. Vreau să zbor şi eu departe, departe unde se duc

rândunelele…

Bunicul se întristă o clipă…Bunica se uită la Ioana,o luă de mânuţă şi se uită lung spre nesfârşirea mării…

-Vei zbura şi tu, Ioana, peste o luna vei zbura şi tu…

-O să am şi eu aripi, bunică?

-Nu, draga bunii, tu vei zbura cu avionul într-o ţară foarte îndepărtată, aproape de Ţara Soarelui Răsare.

-O să zburaţi şi voi cu mine?

–Nu, Ioana, vei merge acolo dor cu mami şi cu tati.

-Vreau să mergi şi  tu cu mine, buni, şi tu bunicule…Vreau să fim noi toţi…

-Ei Ioana, rosti bunica, apoi o prinse iar de o mânuţă şi bunicul de cealaltă şi porniră să coboare scările ce duc spre faleză.

A doua zi, cum se trezi din somn,vorbi mai clar ca niciodată:

-Buni, mai mergem şi azi la lecţia de zbor a rândunelelor? Vreau şi eu să învăţ să zbor…Vreau să am şi eu aripi…

Daca vei fi cuminte, vei avea şi tu aripi…Oamenii au aripi nevăzute şi dacă…

O rândunică se desprinse din stol şi trecu razant la o palmă de capul Ioanei. Mişcarea aceasta o distră foarte tare pe fetiţă, care începu să râdă. Apoi alta făcu aceeaşi mişcare peste capul bunicii, alta peste capul bunicului. Rândunelele se distrau şi ele de minune. Bunicii o luară pe Ioana de mânuţe si coborâră scările spre faleză. După câţiva paşi se opriră la un bufet făcut din stuf să bea un pahar cu bere…Se priviră o clipă în ochi. Spuseră noroc…Dar când s-au întors, au încremenit…

-Ioana, unde e Ioana, rosti bunica de pe o alta lume?!

-E pe-aici, am văzut-o eu acum câteva clipe la intrare…Bunicii s-au ridicat iute şi au ieşit pe faleză. Se uitară în dreapta, apoi în stânga,dar Ioana, nicăieri.

-Eu o iau înapoi spre rândunele, tu mergi în dreapta spre bărcuţe…

Bunicul alergă înapoi din toate puterile, străpungând cu privirea printre trecătorii care ocupaseră toată faleza. În dreptul treptelor se opri şi întrebă mai mult pentru sine:

-N-ati vazut o fetita de 3 ani, blonduţă cu ochii albaştri? Repetă zadarnic întebarea Oamenii nu aveau timp pentru o asemenea întrebare.

Bunica alergă şi ea până la bărcuţe şi se întoarse deznădăjduită…Rosti cu o voce stinsă:

-Am pierdut fetiţa…

Bunicul se sperie şi el dar hotărî ca nu s-a pierdut, nu putea să ajungă prea departe. Tocmai acum o rândunică trecu aproape prin faţa ei şi plană spre plajă unde se găsea o rotativă pe care Ioana se învârtea în fiecare zi când pleca de la plajă. Bunica strigă cu o voce pe care bunicul n-o mai auzise niciodată până acum:

-Ioooaaaanaaa! Uite-o pe Ioana…şi sări pe plajă ca o căprioară în apărarea puiului ei.

Ioana se distra de minune în rotativa ei preferată şi nimic din groaza de pe faţa  bunicilor si nici din nesfârşita lor bucurie nu o deranja.

-Gata Ioana, hai să mergem, rosti bunica ,apoi o luă din rotativă si porniră spre faleză.

-Ei Ioana, Ioana, oftă bunica . De ce ai plecat fără să ne spui unde mergi?

Am văzut o rândunică, a zburat prin faţa bufetului şi m-am dus cu ea să învăţ să zbor.

În seara aceea doi bunici, mai fericiţi ca oricând duceau de mână pe faleza din Saturn o fetiţă blondă, cu ochii albaştri care fusese la prima ei lecţie de zbor…

Bunicii mergeau tăcuţi. Nu mai vedeau şi nu mai auzeau nimic….Ţineau strâns de mână o fetiţă blondă cu ochi albaştri …

Aurel Anghel – 10 decembrie 2008

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: