■ Camelia Ciobotaru:,,Copilăria ca o poveste”

UNIVERSUL CANDORII „DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA…”

CAMELIA CIOBOTARU, Copilăria ca o poveste, Editura Andrew, Focşani, 2007

Atinsă de mireasma dumnezeirii cu pecetea harului pe chip, poeta Camelia Ciobotaru revarsă ploaie de raze de lumină, convertite-n cuvinte de har. Flori de cuvânt, fărâme de cuminecătură, azimă, boare. Pe fruntea, pe chipul, pe sufletul nostru. Le primim ca pe o scaldă-n roua dimineţii a florii şi-a ierbii.

Fiecare zi e o scurtă viaţă” – spune Camelia Ciobotaru.

Din dragoste de viaţă” – poeta a învăţat să clădească „trepte/ pe scara ce mă-nalţă/ încet spre Absolut…”

Să facem linişte. Să facem pace cu noi şi cu ceilalţi. Să ne apropiem în vârful picioarelor ca în preajma legănuţului unde pruncul abia a aţipit. Să facem un „Popas de Taină” în acest „început…de infinit ceresc” – care e lirica autoarei. În poemele sale simple, ca sângele curgând în artere, limpezi şi minunate în nuditatea lor, atât de pură!

Şi întrebarea lăcrimândă, printre aureole de lumini care aprind iertări în suflet, stăruie ca o strigare mută spre Înalt: „De ce m-ai trimis, Doamne-n Poezie?…”

Şi până când Dumnezeu îi va da răspuns, îi răspundem noi, după puterile şi înţelegerea noastră, umană: PENTRU CĂ ERA NEVOIE. Era nevoie de un asemenea suflet, de o asemenea poezie.

O întrebare care, prin concreteţea ei, stârneşte uimire. Mulţi poeţi se vor fi întrebând. Dar câţi au aflat răspunsul?

Gânduri, trăiri, sentimente. „Ce e de fapt gândul?!/ Grapă cu dinţi ascuţiţi/ Pregătită să-ţi are sufletul./ Şi să readucă la suprafaţă/ rodul primordial al însufleţitei sămânţe…” (Gânduri despre…gând).

Cine a mai avut asemenea pătrundere de gând despre gând? Şi asemenea formulare fericită?

Camelia Ciobotaru are un har special. Ea ştie cum e: „Să vezi pătrunzând prin lumină// Lumina/ Mai albă, mai pură// decât ai văzut-o vreodată.// Să înţelegi privilegiul/ de a primi Clipa/ şi-alesul ce-ai fost/ să o înţelegi dară.// Să-ţi simţi şi căldura/ şi neînţelesul/ Ce te cuprinde/ făcându-te parte cu/ Universul.// Frământul se stinge/ în fine, tăcut,/ privind cu uimire/ un Nou Început…” (Întâlnirea cu Tine). Să pătrunzi aşadar în sufletul Luminii.

Cine a muşcat – fie şi o dată – din coltucul Cuvântului – numit Poezie, va şti să-şi sprijine aerul, de singura stea disponibilă!

Parte cu Universul – iată ce e omul! Şi în timp ce „frământul se stinge” uimirea „unui Nou Început, a Marelui Început” – înfloreşte în piept ca floare albă, ca o camee, ca o porumbă care-şi ia zborul în tării.

Iată ce frumoasă rugă înalţă autoarea către Dumnezeu: „Replămădeşte-ne cu aceeaşi/ Dragoste/ şi învaţă-ne să ne acoperim doar cu/ Asemănarea Ta…” (După Chipul şi Asemănarea…).

Adesea îmi simţeam sufletul în palmă/ Şi-l scuturam ca pe o haină prăfuită/ De tina care se usca în aşteptarea,/ Ce nu se mai sfârşea, la Domnu-n tindă…// Înţelegând că nu e timpul pentru: Intră!/ Udat-am lutul cu speranţă/ Şi prins-am iarăşi aripi de lumină,/ În zborul meu năvalnic…către VIAŢĂ” (Nu e timpul…).

Înălţându-şi sufletul „în visarea/ Plimbării printr-o/ Veşnicie de flori” (Oamenii flori) – Camelia Ciobotaru ne ia de mână, ne ia însoţitori prin „Dumbrava minunată” a sufletului său înmiresmat, ne acordă acest privilegiu. Ca un buletin în alb. Ca o dovadă de nepreţuită sinceritate, prietenie şi frăţietate întru Cuvânt, întru Zbor, întru Iubire…

Prin Copilăria ca o poveste, prin vârsta ce parcă se opreşte la un prag: pragul visului, care, dacă nu e trecut…nu ne alegem decât cu realitatea, care e aşa cum e.

Timpul pare prea scurt. Veşnicia? O sumă de timpuri cu aripi prea scurte.

Cu miros de ambră, de lacrimă de zeu, de merişor înflorit, de tuberoze. Şi, de ce nu, de camelii?!

Jerseul filigranat sugestiv precum bijuteriile nipone – al Poeziei – trasă pe trup, sumecat la piept, în dreptul inimii, ne ţine de cald, ne ţine de lumină.

Rezultatul? Copilăria ca o poveste – pentru cei care au ascunsă „copilăria-n buzunar”.

Camelia Ciobotaru „îşi face cale” şi deschide cale dreaptă şi luminoasă în sufletul nostru, cu florile sale de gând, cu azimi de cuvinte, cu fluturări de gesturi de dragoste, chemări de Neunde, nu spre Nicăieri, ci, către Pretutindeni.

Mi-au devenit gândurile/ Flori/ încât pleoapele-mi picură Nectar.// Hrăni-se-vor clipele/ cu băutura zeilor/ şi mă vor trece în neuitare/ ca „Fata cu gânduri flori…” (Flori de gând).

„În noaptea albastră/ a dansului/ fetele cerului/ pe pământ” – au căutat s-o ursească. I-au ferecat gura cu stele, şi au făcut-o „statuie de lut aburind” – în noaptea albastră a devenirii sale. Dar viclenele iele, strecurându-se în gândul ei (ne)ferit, i-au inoculat sămânţa roditoare a Poeziei.

Din ea şi-a făurit „un set de aripi/ pentru zborul înălţărilor”.

Mari adevăruri ale lumii clădite, împletite precum cuiburile de rândunele, din adevăruri mai mici. O formulă de viaţă care, dacă s-ar răspândi, ar fi mai multă pace în jur şi în sufletul nostru, adeseori atât de răvăşit., de tulburat, scindat îndeobşte…

Şi de ce să nu-i urmăm zicerea: „Opreşte-te! Acordă-i sufletului tău o clipă de răgaz în amintirea singurei perioade cu adevărat ferice din viaţa ta: Copilăria!”

Chiar, de ce nu, în definitiv?

CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 3 august 2008

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: