■ Cezarina Adamescu:,,Adrian Botez-sufletul lumii sau povestea unui băieţel care-şi caută disperat copilăria”

Moto: Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea întruna lămuriri”.

-Antoine de Saint Exupery-

Între două realităţi conveniente, dar nici una convenabilă, scriitorul şi istoricul literar Adrian Botez, pornind în căutarea propriei copilării – preferă realitatea sa, aşa cum mărturiseşte în Prefaţa din volumul său „Basme pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni”: „Am hotărât să-mi croiesc eu singur una (o realitate – n.n.) , pe potriva mea şi a setei nestinse de tainic şi misterios – dar şi de adevăr, totdeodată. (…) Să-mi croiesc o lume, din cuvinte amare şi vise fermecate, cu ochii deschişi –şi, mai ales, dintr-o puzderie de amintiri din copilăria mea…”

Păşind alături de Adrian Botez pe cărarea care duce înapoi spre acel meleag care, din dor-de-drag, se ştie, se numeşte: COPILĂRIE, întâlnim un băieţel hipersensibil şi fragil care n-a învăţat să se joace, aidoma celor de vârsta lui, ci, şi-a creat propriul joc: Jocul de-a cuvintele, de-a poveştile, de-a cărţile, cel mai încântător joc care s-a inventat vreodată.

Pentru că nu e inventat de o singură persoană, de un savant anume, dar, de sute de mii de oameni, care se cheamă scriitori.

Descoperind această lume la patru ani, graţie tatălui său care-i citea poveşti ca să nu se mişte din patul în care era ţintuit din pricina unei maladii, piciul Adrian Botez, a dat de gustul literaturii şi n-a mai vrut să părăsească acest tărâm. Copilul din el, pitit şi azi într-un colţişor sufletesc, iese din când în când la iveală, ca să-i dea vieţii cu tifla şi ca să-l asigure, că, în pofida tuturor realităţilor cu care se confruntă oamenii foaaaarte mari, aidoma scriitorului de azi, Adrian Botez, el, băieţelul, a rămas acelaşi, cu ingenuitatea şi drăgălăşenia lui, cu puritatea şi prospeţimea sufletească rămase intacte.

Dedulcit la poveşti, copilul a vrut să-şi ia singur comoara în propriile sale mânuţe şi să-şi continue visul:

„O, Doamne, câte vieţi am trăit în acele nesfârşite şi,totuşi, atât de prescurtate ceasuri…

Mă văd, cu ochii amintirii, mai târziu, când, de-acum, învăţasem, cu nesaţ să citesc, ca să-mi pot continua şi termina, singur, basmele întrerupte de tatăl meu…” Ba, mai mult, băieţelul Adrian, dădea adevărate spectacole, recitativ şi teatru, în faţa picilor de aceeaşi vârstă, povestindu-le cu gesturi şi interpretări, cu voci diverse, substituindu-se în personajele principale, citindu-le, recitându-le şi inventând la rândul lui situaţii şi personaje fabuloase, care ar putea alcătui o poveste spre deliciul, curiozitatea şi nerăbdarea auditoriului.

Aceste ciudate exerciţii pentru a-şi învinge sfiala, l-au însoţit toată viaţa.

Autorul are un prilej de reflecţie amară în această privinţă: „Ce repede şi cât de total uită unii (tare mulţi…) sau nici n-apucă, – să fie copii!”

Substituirea lui Făt-Frumos al copilăriei sale (şi a noastre, de fapt!) cu Van Damme-ii şi Schwartzeneger-ii de azi, este net în favoarea personajului de poveste, pentru Adrian Botez. Pentru că, spune el, „era nespus de frumos – pentru că era total închinat iubirii de oameni şi pentru Ileana Cosânzeana. (…) Murea şi învia, precum Iisus Hristos – dar total-total „pe cinstite”. Dăruit. Definitiv dăruit…” (şi gratuit, am adăuga noi, fără pic de maliţie, pe când, Feţi-Frumoşii de azi, ruinează companiile de filme şi Hollywood-ul!).

Pentru Adrian Botez, această amintire e un bun prilej de a evoca portretul mamei sale, devenit pentru dânsul, icoană scumpă: „Şi-mi amintesc cum îmi povestea, biata mama, mie, celui încăpăţânat, pe la 3-4 anişori, despre cumplitele patimi ale cuiva care-i iubea nespus pe oameni, pe toţi oamenii – atât de mult îi iubea, încât a hotărât să se lase batjocorit, scuipat, umilit în tot felul şi bătut cumplit, cu bice cu şfichi de fier, încoronat cu spini – apoi, răstignit pe cruce, suferind de o sete nesfârşită, în bătaia soarelui neîndurător (soarele pietrei şi deşertului, pe un munte sălbatic), între oameni sălbatici şi răi, trădat de toţi cei cărora le făcuse numai bine – singur, înfiorător de singur, măreţ de singur – dar atât de curajos, şi plin de atâta iubire, nesfârşită iubire, dumnezeiască iubire.”

Rostind aceste cuvinte cu tonul deosebit de grav, Adrian Botez, pe care mi-l pot închipui zâmbind doar amar, dar nu râzând cu toată gura, indiferent cât de comic ar fi subiectul de conversaţie -, încearcă un sentiment de nostalgie după acele vremuri (o, cum s-au schimbat,în numai 40-50 de ani), aproape nimic nu mai e acelaşi, fapt ce-ţi dă un sentiment de înstrăinare. Vremurile şi oamenii, altele sunt! Să nu se mai fi păstrat nimic din lumea aceea, privită cu ochii sufletului, nişte ochi gogonaţi de uimire şi încântare? Măcar parfumul, vetust astăzi, măcar o boare, un fir…o literă.

Şi o ascultam pe mama, cum n-am mai ascultat-o niciodată, de ani încoace… îmi sângerau ochii de încordarea cu care-i priveam buzele – şi duhurile de imagini, care se desprindeau, unul câte unul, de pe buzele ei… Orbeam, privind-o, şi, abia aşa, orb, vedeam totul…măreţ şi cumplit…”

Şi aici, Adrian Botez subliniază faptul că, generaţia sa, a trăit, fără altă lumină spirituală, decât cea păstrată cu sfinţenie şi împărtăşită urmaşilor, de către părinţi, tot ce era legat de spirit, fiind cu desăvârşire interzis în şcoală şi în instituţii.

Dar, cine-şi păstrează intacte valorile sfinte în suflete şi nu dezertează de la POVESTEA-POVESTE, se poate lăuda cu un suflet genuin, indiferent de vârsta sa biologică.

„Dacă nu vă veţi face, aidoma acestor copilaşi, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor!”– le spusese Iisus Hristos celor care se strânseseră lângă El.

Şi aşa, – spune Adran Botez –, tocmai pentru a salva viaţa de ea însăşi – m-am trezit că scriu basme.”

El face o observaţie realistă cu privire la generaţiile de copii, „crescuţi pe calculator şi internet, care tânjesc, dureros, după ceea ce li s-a spus că e demodat, prostesc, bun doar pentru fraierii fraierilor, bun de aruncat la gunoi: una bucată zână defectă („rurală”…) una bucată spiriduş decapitat (găsit pe computer, într-un „interesant” pod de casă „rurală”…), una bucată Făt-Frumos dezasamblat…” (…)

„Nu, dragii mei fraţi copii, copii cât mai puteţi fi copii – nici „maturii”, nici tovarăşii voştri de joacă îngâmfaţi şi prostuţi, nici ochelariştii de profesori, aşa de severi şi gravi cum arată – nu sunt, în sufletul lor, decât nişte copii singuri şi înfricoşaţi…Groaznic de singuri şi groaznic de înfricoşaţi, care-i aşteaptă, transpirând de încordare şi speranţă nebună şi secretă – pe Făt-Frumos, pe zâne şi spiriduşi – să-i salveze de marea, teribila încurcătură – încurcătură fără nici o ieşire, încurcătură-n care singuri, prin îngâmfarea şi nerozia lor proprie, au intrat ei înşişi – dar au băgat şi lumea întreagă: au prăpădit SUFLETUL LUMII! Da, AU PRĂPĂDIT BUNĂTATE DE SUFLET AL LUMII!!! De necrezut, dar aşa e! Trageţi cu ochiul, pe furiş, când ei cred că nu-i vede nimeni: îi veţi vedea cum privesc disperaţi, către uşă – poate tot vine cineva, să-i salveze de ei înşişi…să le dăruiască, din nou, LUMEA FERMECATĂ A VISELOR…SUFLETUL LOR ŞI AL LUMII…”

Şi aici Adrian Botez face o frumoasă pledoarie pro domo pentru reîntoarcerea la basme: „Acesta-i adevărul adevărat: pentru toţi oamenii de azi, mari şi mici, bunele şi blândele, sfintele, tămăduitoarele de plictiseli şi disperare – BASME, nu vor fi niciodată prea multe – în această uricioasă şi răutăcioasă lume, plină de o înspăimântătoare singurătate, e nevoie disperată de BASME..”

Acestea fiind pe deplin lămurite, Adrian Botez trece la basmul „Arătările mării” – din poveştile lui barba Ianis – Grecul” – încântătoare istorii despre mare, marinari, „furtuni şi duhuri învrăjbite, ale văzduhului şi talazului – şi naufragii, şi minuni ale Sfântului Nicolae – şi blesteme împlinite, pe muchia stâncilor haine, ori în sorburi cât gurile iadului…şi adâncimi tainice şi fermecate, ale scufundătorilor…comori în insule uitate…rechini sumbri, delfini jucăuşi, caracatiţe groaznice…palate de sub mări şi spume…(…) palicari zdrobiţi de alţi palicari (…) frăţii ale matrozilor, … şi nopţi ale groazei, urlând crivăţ pe mări şi zăpezi fantomatice…”

Marea – leagănul vieţii – cum spun marinarii.

Facem cunoştinţă cu un personaj, cu adevărat descins din poveste: Barba Ianis (moşul, uncheşul, – apelativ grecesc): „bătrân ca marea, acum (dar păstrând, pe obrazu-i încununat e barba-i de patriarh, sclipind argintie; şi pe fruntea-i măreaţă – mândria de zeu veşnic al apelor, nobleţe pe care o capătă numai cel credincios şi încăpăţânat mării, într-o viaţă de om”).

Ascultând poveştile lui Barba Ianis, parcă şoptite de vânt şi de talazuri, despre grecii „fraţii buni ai mării”, nu poţi să nu te înfiori şi să nu trăieşti peripeţiile lupilor de mare cu chipuri de efigie, spaima corăbierilor, mai ales dacă ai puţin spirit de aventură.

„Marea are legile şi sfinţii ei, de care ascultă cucernic, în tainică statornicie. Noi, grecii, i-l ştim doar pe Marele Sfânt, Sfântul Nicolae”.

Şi aici, autorul găseşte un pretext bun, ca şi autorul Hanului Ancuţei, de a povesti o istorie marinărească, despre o furtună pe mare atât de cumplită, încât cu toţii credeau că vor pieri şi în care căpitanul, cu eforturi supraomeneşti leagă o icoană a Sfântului Nicolae de spiţele roţii timonei, strigând: „El e, de-acum, căpitanul vostru! Numai Sfântul Nicolae vă mai poate scăpa!” – timp în care, un vas uriaş îl smulse şi-l săltă peste parapet, redându-l mării lacome. Cei prezenţi percep apariţia unei lumini galben-albăstruie – de forma unui om uriaş de raze.

Suntem în spaţiul metareal, şi au loc epifanii stranii şi miraculoase. Modul cum i-a adus arătarea la ţărm, rămâne un mister, sau un miracol, „minunea veşnică, puterea lui Dumnezeu”.

Destule elemente fabuloase şi trimiteri la livresc, la vasul fantomă „Senta” şi la Olandezul Zburător, sunt prezente aici.

Rai şi iad se amestecă şi se înfruntă permanent, cu tot arsenalul fiecăruia, în istorisirile lui Barba Ianis, întâmplări stranii, situaţii limită, şi dreptatea cerului se revarsă asupra echipajelor îngrozite de primejdia pieirii în talazuri, pretext pentru miracole şi pentru naufragii binecuvântate.

Apariţia „Olandezului Zburător” reînvie legenda lui: „din când în când, marinarii îl văd, şi-i văd şi pedeapsa, şi cauza pedepsei – de sute grele de ani, sub chipuri şi nume schimbate, dar sub acelaşi blestem…”.

Aceste poveşti moralizatoare, au, desigur, şi un tâlc: „Mila şi omenia dacă nu sunt în oameni – atunci pogoară pedeapsa cea veşnică…întunericul şi cumpliţii lui monştri…”

Povestea poetului beţiv şi a fetei de hangiu – subintitulată – poveste chineză, se mută în spaţiul oriental, în China, şi e „povestea sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Siciuan, remarcată de bogatul şi talentatul om al împăratului, Lu Io – după versurile scrise de ea pe un perete al hanului, unde poposise, într-o după amiază e vară, galantul om imperial.”

De fapt, Adrian Botez se foloseşte de aceste pretexte de poveşti pentru a ne transmite elemente de epos şi ethos oriental, ceea ce dovedeşte o bună cunoaştere a istoriei civilizaţiei lor.

Aşadar, poetul împăratului, pe nume Lu Io, citind versurile fetei hangiului, care „scrie versuri mai frumoase decât toţi mandarinii împăratului, la un loc!” – se îndrăgosteşte de ea şi o ia în căsătorie. Îndurând însă neplăceri din partea celeilalte soţii a poetului, fata hangiului hotărăşte să se azvârle în râu, dar e salvată de zânele apelor.

Elementele fabuloase se împletesc aici cu credinţa budhistă, conform căreia, omul trăieşte mai multe vieţi, întrupându-se repetat, până la accederea la o treaptă superioară şi, în cele din urmă, dizolvarea în Nirvana, în Marele Absolut universal. Fiica hangiului „ajunge iarăşi regină, precum fusese în viaţa dinaintea urcării în trupul de fată de hangiu – pe tronul din fundul râului – măreţul tron căptuşit cu scoici, alge verzi şi perle şi păzit de dragoni galbeni.”

Adrian Botez inserţionează în textele acestor istorisiri – semănând cu legendele – elemente moderne şi, adeseori, limbajul specific basmului e împletit cu cel uzual contemporan. Expresii ca : „edificaţi deplin”; cu ochelari de cal, evident”; „vanitatea lui absurdă”;”concurent redutabil”; firoscosul ei bărbat”; „de se zgâiau la vederea cortegiului funerar”; „hăţişuri de titluri academice săpate în piatră”; „indicate cu atâta insistentă grijă şi severitate de văduvă”; „stele uriaşe, halucinante”; „consemnat pentru vecie”; „lene autentic seniorială”; „expresia jalnică a neantului pusă pe cruci”; „cu o singură excepţie, absolut neglijabilă”; „ilustrul savant”; „tratament ultra”; „înmormântarea aceea cu cântec”; „care dintre universitari”; „roman al vanităţii deşarte”; „suferea de parkinson”; „macabru labirint”; „îl apostrofară în cor”; „studenţaşul cu pricina”; „vecinii de spaţiu locativ”; „lespedea pe care visa studentul sorbonez”; „bietul ex-maestru londonez”; „săltă chiaun capul”; „stafia scheletică-a neantului titrat”; „studiosul nostru”; „vorba întrutotul valabilă”; examen amănunţit al facultăţilor sale mintale”; „afectate de excesele bahice”; „îşi examină conştiinţa”; „concluzii mulţumitoare”; „strălucirea ei fantomatică, etern rebelă”; „în mod obiectiv vorbind”; „operaţiunea onomastică a învăţăcelului”; „relatările ulterioare”; ş.a. sunt mai curând expresii cotidiene, decât limbaj fabulos, de poveste, ies din cadru şi trădează un limbaj cult, pretenţios, îndelung ales, uşor sarcastic şi cât se poate de contemporan. Dar, toate acestea se întâmplă într-o singură poveste, cu iz parodic şi parabolic.

Prezent în mai toate poveştile, (altă dată purta numele de zmeu), diavolul şi fantomele sinistre ce se ridică din morminte, aduc relatarea în actualitate, oricât de veche ar fi acţiunea.

Este un aggiornamento subtil, care nu supără, însă.

În planul fantastic al textului, la întrunirea macabră a hârcilor şi a fantomelor sinistre, profesorul, căruia soţia uitase să-i cioplească numele pe cruce, avea să-şi trăiască veşnicia fără nume. O adevărată nenorocire pentru el, pentru că nu e recunoscut niciunde, în nici un registru ori locaţie.

Practic, nu exista în inventarele cerului. Dar iată şi un adevăr strecurat subliminal între vorbele nălucii: „calitatea de om e deasupra tuturor titlurilor omeneşti deşarte, şi-i singura după care Dumnezeu îşi recunoaşte capodopera zilei a şasea.”

Acesta este, de fapt şi tâlcul. Cheia povestirii, că nu contează numele şi titlurile avute în viaţă, căci, în faţa morţii, toţi oamenii devin egali.

O poveste românească, numită „Emigrantul şi pasărea măiastră” – este istoria unei familii al cărei cap, pleacă în Italia, la muncă, fapt atât de obişnuit în ziua de azi. În atmosfera cotidiană, legată de plecarea emigrantului, intervine un element fantastic: „Deodată, băgă de seamă că, pe-o ramură a unui copac prăfuit, drept în faţa lui, se aşezase o pasăre. Ciudată pasăre: penele albastre precum îi cerul senin, la cositul de vară – ochii verzi ca de fată frumoasă, (…) şi un cioc roşu, ca rubinul şi ca sângele proaspăt, când te tai cu cosorul, la vie… Şi începu să cânte pasărea, atât de neaşteptat de frumos şi de lin, că-i dădură lacrimile lui Ion”, – prilej pentru personaj de a rememora momentele cheie ale vieţii şi meleagurile natale.

Legenda Păsării Măiastre – „care se arăta, uneori, oamenilor de pe tărâmul acesta, când era să li se întâmple ceva, ori să li se schimbe viaţa, în bine ori în rău” – îi revine în memorie. Şi aici, autorul scoate în relief o realitate crudă: soarta emigranţilor, nevoiţi să îndure multe umilinţe, în ţară străină, deveniţi: „Mână e Lucru Ieftină”.

Este înfierat obiceiul de a profita de „mâna ieftină” de lucru, cetăţeanului cinstit, care este tratat aproape ca un sclav. Şi când îi era omului limba mai amară, Pasărea se înduplecă şi veni iar să-i cânte lin şi duios, „cu viers de la îngeri”, un cântec de pe la el, de­-acasă.

Autorul numeşte vietatea „Pasărea Amintirii şi a Dorului de ţară”.

Aceasta este, după cum se ştie, soarta tragică a emigrantului care îşi sfârşeşte viaţa printre străini, mistuit de dor după meleagul şi rostul părăsit pentru o himeră.

Motivul păsării, bine amplasat, conferă un plus de emoţie, deloc ascunsă, în această poveste tristă şi cu implicaţii sociale în mai toate mediile.

Cei doi cavaleri şi poetul – altă poveste parabolică, intitulată: „povestea poveştii” – este tot povestea pribeagului rătăcitor, înstrăinat de casă.

Acelaşi limbaj, pe jumătate mitic, pe jumătate rupt din contingent.

Întâlnirea cu sosia lui este pentru cavaler,sugestivă: este vorba de dedublare, sau de propria conştiinţă, de alter-ego-ul său. Intervin aici personaje de basm precum; zmei îndărătnici, balauri perfizi, domniţe sclifosite, Soarele şi Luna (care fuseseră ascunse sub un maldăr de acţiuni financiare şi arendate unor căpcăuni, de către însuşi Mister Satana).

Aceasta este, de fapt, o parodiere a moravurilor din totdeauna, un fel de joacă-amuzament, pe seama mondenităţilor deşarte; cei doi cavaleri sunt luaţi prizonieri de un „poet păgubos” – care servea „whisckey and soda şi popcorn şi „hamburgher cu lopata”. Expresii ca: „Hello, boys!” – arată cât de tare s-a sofisticat şi s-a sclifosit limba română.

Amestecul de ilar şi grotesc, de umor negru, britanic – e de natură să stârnească zâmbetul în patru colţuri, al cititorului, care recunoaşte şi se recunoaşte în orice situaţie, ca fiind una uzuală.

La final, intervine Protecţia Consumatorului care-l respectă pe cititor, consumatorul de marfă.

O altă poveste românească este Băbuţa şi puiul de cioară.

Se observă şi aici tendinţa spre parodierea personajelor, limbajului şi situaţiilor. Cu o vădită poftă de povestit, intervenind în text ca voce auctorială, Adrian Botez pune deseori lucrurile la punct prin explicarea lor, procedeu destul de întâlnit în proză – în special în romanele lui Nicolae Breban.

Ei, – spune Adrian Botez – mă cam plictiseşte băbuţa asta, prea-i nesuferită şi-i proastă de bună ce e, să scăpăm odată de ea – haide! Hei rup!”

Şi ca situaţia să fie cât mai amuzantă, mai trăsnită, limbajul e cât se poate de direct, invitându-l pe interlocutor, copil sau adult, la un dialog interactiv.

Fraze de felul acesta: „Ajunsă cu ficţiunea pe trotuar, foarte (redevenită) bătrână îl întrebă, abia trăgându-şi sufletul, cu grijă duioasă, pe puiul de cioară salvat (îl întrebă cum se întreabă, nu din cine ştie ce interes mercantil, că, ce comerţ cu ciori aţi mai văzut dumneavoastră?”

Anecdotica însă, e stăpână în toată regula, combinată cu limbajul, uneori frust, parodiind moravurile celor care transformă viciul în virtute.

Tot o parabolă este şi povestirea Hristos şi câinele – cu specificaţia: „de oriunde”, dar aici, tâlcul e adânc şi semnificativ pentru cei slabi în credinţă şi cu o conştiinţă laxă.

Fetiţa şi fluturele – poveste franceză, are drept tâlc soarta omului care, închis într-un clopot de sticlă şi cu un ac înfipt în trup, îşi pierde treptat culorile, modelul, polenul de pe elitre şi devine un trup cenuşiu, o insectă oarecare.

Simbolistica femeii în negru care „strângea bocind, stropii de rouă şi sânge” la locul din câmp unde fusese prins în plasă nobilul fluture imperial” se remarcă în această poveste.

Alături de ea, un bătrân falnic, cu barba lungă şi albă, gânditor, înveşmântat în negru, ţinea în mână, aşteptând, un imens potir de aur.”

Şi aici, referirea la jertfa hristică este evidentă. Şi Hristos a fost prins, străpuns cu suliţa şi şi-a vărsat sângele pentru om, dintr-o vanitate a chiar celui pentru care-şi vărsase Sângele.

O poveste germană Meşterul Ludwig şi calfa sa, bunul Hans, aduce în prim plan dragostea curată dintre fata meşterului şi calfa Hans, dragoste care se dovedeşte imposibilă deoarece, Ludwig, Regele Elfilor şi tatăl Hedwigăi, împreună cu Maria – chipul mandragorei, îl zămisliseră pe Hans, fruct al dragostei.

În povestea grecească numită Cucuveaua şi delfinii, acţiunea se petrece într-o insulă din însoritul Arhipelag grecesc. E povestea a doi palicari ce s-au prins fraţi de cruce. Povestea este plasată „pe timpul când Grecia domnea sub jugul osmanlâilor”. Cei doi fraţi luptători împotriva turcilor, se fac, în cele din urmă corsari, piraţi de mare, strângând averi nemăsurate.

Hotărăsc să le ascundă într-o peşteră, pe coasta unei insule pustii, urmând să le dezgroape după ce războaiele vor conteni.

Frăţia lor cade, atunci când la mijloc intervine o fată pe care o iubeau amândoi. Încăierându-se pentru ea, unul din fraţi şi fata cad victime ale celuilalt iar fata se preface într-o cucuvea albă.

Povestea este o legendă marină cu tâlc: cine îşi însuşeşte averi nemuncite, sfârşeşte prin a pierde totul, chiar şi viaţa.

Apar aici, toate elementele povestirii fantastice: Elfi, zeităţi ale apelor, un fiu frumos ca un heruv, îngerul-femeie şi heruvul-copil, născut din fratele ucigaş, fiu care crescu precum un zeu.

De fapt, este reiterarea istorisirii biblice despre Cain şi Abel.

Pedeapsa pentru fratricid vine în mod cumplit, când soţia şi fiul sfârşesc amândoi de moarte năpraznică.

Vasile al Lelei Zamfira – o povestire din zilele noastre, este, cred, cea mai gingaşă şi mai înduioşătoare. Autorul aduce în prim plan, figura unui copil de 11-12 ani, orfan crescut de bunica lui, Lelea Zamfira, maturizat prea devreme, îndrăgostit de citit, care-l poartă pe alt tărâm. Copil care meditează serios asupra lucrurilor şi scoate la iveală adevăruri cât se poate de crude despre lumea în care trăieşte. Încercând să reînvie în sufletele copiilor sentimentul patriotic autentic, profesorul (autorul) are plăcuta surpriză să afle că acest copil, chinuit de nevoi fizice şi materiale, oricând s-ar substitui suferinţei lui Tudor Vladimirescu, jertfindu-se în locul eroilor pentru ţară.

Din nefericire, izbucnirea neaşteptată a copilului, are un efect cât se poate de hilar asupra clasei, care se amuză peste măsură şi copiii îl batjocoresc în fel şi chip.

Comuniunea dintre copil şi omul matur se înfăptuieşte într-o noapte, când profesorul, ducându-se la sărmanul elev acasă, după absenţa acestuia repetată de la şcoală, îl află zăcând în pat. Copilul îi povesteşte dascălului, viziunile sale, în timp ce, la sfârşitul conversaţiei lor lungi şi intime, ochii copilului se închid pentru totdeauna.

Un trup micuţ arzând ca o flacără. Povestea e foarte emoţionantă şi plină de învăţăminte.

Urmează o poveste coreeană, Moţ, Codiţă, Smoc, de fapt, pretextul poveştii este oriental, ca de altfel şi al celor greceşti, franţuzeşti, etc., prilej pentru autor de a-i introduce pe cititori în istoria, civilizaţia, cultura şi religia acestor popoare, de a le furniza informaţii utile, pe calea poveştii, cale – desigur -, mai accesibilă decât cea a lecţiei din manual.

Astfel, şi în Povestea celor şase prinţi biscuiţi şi a prinţesei Ceaşcă de Lapte, poveste daneză, protagonistul, micuţul Jurgen, de 7 ani, este ţintuit la pat de boală şi, pentru că doctorul îi prescrisese să mănânce zilnic 6 biscuiţi şi câte o ceaşcă de lapte, timp de un an, trebuie să se conformeze, cu mare greutate.

Acesta este un pretext pentru tatăl copilului de a inventa o poveste despre frumoasa Ceaşcă de Lapte şi despre 6 prinţi viteji, biscuiţi. Alimentat astfel cu poveşti, copilul înghite mai bine porţia zilnică prescrisă de doctor, care-i va aduce însănătoşirea.

În Bătrânul şi zeii, poveste norvegiană, acţiunea se mută în bătrânii munţi ai Norvegiei, şi se petrece cu veacuri în urmă, când moş Hjelmsgard hotărî săi aducă, pe cei de-un sânge cu el, pescari,munteni, presăraţi în zece sate printre stâncile fiordurilor – la lumina noii credinţe, cea a lui Hristos.

Este vorba de încreştinarea Norvegiei. Apar ca personaje: doi uriaşi de lumină, unul cu o sabie în mână, celălalt cu un ciocan plin cu fulgere. Sunt zeii Odin şi Thor – coborâţi din Walhalla şi veneau să-i ceară bătrânului socoteală pentru lucrarea sa de încreştinare. În lupta dintre om şi zei, omul iese, de data aceasta învingător şi astfel se naşte colonia catolică din ţara norvegienilor.

Şi în Regele Nălucilor – poveste chineză, regele numit astfel, o răpeşte pe frumoasa Lieu Şi, ascunzând-o într-o peşteră păzită straşnic de dragoni galbeni, înspăimântători.

Povestea este cu implicaţii religioase şi relevă,o dată în plus, faptul că creştinismul învinge.

Există şi o poveste ungurească, Măgarul cosmopolit, o pseudă-fabulă foarte moralizatoare, scrisă într-un limbaj cât se poate de contemporan, în care sunt inserate informaţii despre Beethoven, despre oraşe precum Praga şi Bonn, despre muzeul Louvru, despre Madrid, Versailles şi chiar despre Catedrala Notre Dame, dar şi ţinuturi de legendă româneşti precum Transilvania. Este, de fapt, o farsă, un pamflet pentru cei care, măgari fiind, se cred stăpâni pe propria moşie – cosmosul.

În povestea persană Împăratul cel nedrept – e vorba de un împărat foarte nedrept care urmase la tron unui lung şir de împăraţi nedrepţi, aluzie la situaţia politică actuală.

Apare în volum şi o „glossă evanghelică” în povestea Un copil numit Pilat. Guvernatorul cu acelaşi nume, atât de cunoscut din Biblie, este chinuit de coşmaruri şi urmărit de vocile ursitoarelor, cu blestemele lor, care-i strigă necontenit în urechi că el era sortit să fie legat veşnic de Mesia, prin condamnarea acestuia pe care avea s-o pronunţe. Aşa cum s-a dovedit, în cele din urmă, el este pomenit, nu atât ca guvernator al Iudeii, ci pentru sentinţa dată lui Iisus Hristos şi pentru gestul – simbolic de a-şi spăla mâinile după ce a săvârşit o faptă reprobabilă.

Urmează o poveste irlandeză, aceea a bătrânului câine Jimmy. În toate poveştile răzbat elemente creştine şi învăţăminte morale ale religiei ortodoxe, calchiate pe alte credinţe.

Şi în povestea japoneză Fiul zânelor, un bătrân găseşte un copil, în urma unui vis cu zâne. Ducându-l acasă, la bătrâna lui nevastă, îi pun numele „Fiul zânelor.Este un copil năzdrăvan, de bună seamă, crescând, cât alţii 7 şi ajungând de trei metri înălţime. În cele din urmă, dispare pe Muntele Sfânt Fujiyama, de unde „veghează lumea să nu mai fie stăpânită de dregători lacomi, răi, cruzi şi proşti, îngâmfaţi şi nebuni…toţi, atât de meschini şi mărunţi…”

Există şi o poveste vietnameză în volum şi ea se numeşte Răzbunătorul ofensei din grădina piersicilor veşnici.

Tânărul învăţăcel Nguyen – doreşte să ajungă la un concurs mandarinal, să-şi desăvârşească studiile, dar trăieşte o experienţă stranie. Într-un templu părăsit, are viziunea celor două duhuri, bătrânul şi fata, ale căror trupuri emanau raze potolite. Desigur, fata (cum altfel?) e o prinţesă. Aici autorul aduce pe tapet problema metempsihozei şi, explicaţiile bătrânului duh îl fac pe Nguyen să înţeleagă că el fusese consilierul regelui, în urmă cu 300 de ani, şi că duşmanul Troung le retezase capetele amândurora.

Realul cu fantasticul, ca în orice poveste fuzionează perfect. Întâmplările crunte de la Fluviul Roşu, reînvie în povestirile bătrânului şi ale prinţesei. Avem de-a face şi aici cu personajul omniprezent, demonul, de data aceasta sub chipul lui Troung, care se întrupează o dată la o sută de ani, sub chipul unui general de armată. Mai marele său este Dragonul Fluviului Roşu. În final, vocea auctorială intervine, spunând:

Totul e să te pui bine cu zeii, ar spune unii pizmaşi… Leneş –leneş, dar dacă-i serveşti pe Zei… Eu aş spune că Nguyen a meritat reabilitarea, prin sufletul său, nu doar ambiţios, cât, mai cu seamă, drept, curajos şi obsedat de loialitatea faţă de regele său.”

Prin intervenţiile sale în poveste, autorul, intrând în dialog cu cititorii, asigură un climat interactiv şi le propune sugestii de final ori păreri despre anumite probleme, aşadar, cititul nu rămâne numai la nivel mintal ci, atinge şi senzorialul. Micul cititor participă cu toate simţurile la acţiune şi se substituie personajelor, astfel încât povestirea devine vie şi antrenantă.

În a doua glossă evanghelică: Mamă Sfântă şi Copilul Sfântului Tată – autorul se referă la pierderea la Templul din Ierusalim a copilului Iisus, în vârstă de 12 ani, de către Maria şi Iosif şi regăsirea lui, în mijlocul învăţătorilor pe care-i uimise cu priceperea lui, neobişnuită pentru un băieţel aşa mic. Este, poate, cea mai frumoasă interpretare a pericopelor biblice referitoare la acest eveniment, primul în care apare copilul Iisus, după reîntoarcerea Sfintei Familii din Egipt, după care Evangheliile tac în privinţa vieţii Sale de adolescent şi fac referire, abia la începutul vieţii Sale publice, o dată cu botezul lui Iisus în râul Iordan, botez administrat de Ioan Botezătorul şi prilejul uneia din Epifaniile Sfintei Treimi.

Altă glossă evanghelică repovesteşte parabola orbului vindecat de Iisus. Este deosebit de originală, fiindcă pune în valoare Lumina, lumina cunoaşterii, lumina luminii şi a vieţii celei adevărate.

O alta, se referă la Centurionul şi leprosul, şi este foarte importantă fiindcă dezvăluie simbolistica soarelui. Autorul face distincţie între lepra trupească şi lepra spirituală, cea care roade pe dinăuntru.

Figura celui de-al zecelea lepros, vindecat de Iisus, este proiectată apoi în uriaşul amfiteatru de la Roma, unde se desfăşurau luptele gladiatorilor. În colosalul amfiteatru în care romanii priveau satisfăcuţi sângeroasele lupte, soldatul roman care lupta cu un soldat trac, chiar când era pe punctul de a-l străpunge pe acesta cu suliţa, la semnul specific al împăratului, cu degetul în jos, se opreşte şi îşi mărturiseşte credinţa, strigând cum a fost vindecat pe dinafară şi pe dinăuntru de Hristos, el fiind cel de-al zecelea lepros, cel care, atunci când a fost vindecat, a fost singurul care s-a întors să-i mulţumească lui Iisus, spre deosebire de ceilalţi 9 care merseră mai departe.

E o poveste foarte moralizatoare, care se referă la sfânta recunoştinţă.

Acest gest a atras mânia împăratului şi a mulţimii care asista la spectacolul cruzimii şi al morţii cu vădită satisfacţie, şi centurionul plăteşte cu viaţa sa această măturisire de credinţă creştină. În ultima clipă a vieţii are viziunea unui bărbat „peste fire de nobil, ţinând, enigmatic, în mâna dreaptă, un crin alb.”

Povestea lui Hans I Tolerantul, zis şi Hans fără ţară, încheie acest volum pilduitor cu poveşti alese, didactice, moralizatoare, pline de tâlc şi sensuri care se cer descifrate, doar cu ochii credinţei, pentru că, aşa cum spune Antoine de Saint Exupery: „Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul”.

Un singur lucru ar mai fi de adăugat. Copilul din Adrian Botez trebuie să reînveţe joaca. Joaca jocului, joaca neprihănirii şi a candorii. El a fost (este) mult prea serios, prea matur şi spiritul ludic nu-l prea curtează. Cu toate acestea, basmele sale sunt jocuri cuminţi, jocuri pentru oameni mari „şi foarte mari oameni”, jocuri de-a cuvintele, în care excelează, le aşterne măiestrit pe pagină şi la care nu găseşte adversar pe măsură. Marcat de o maturitate pretimpurie, copilul Adrian Botez trebuie să iasă la lumină, să aibă curaj să se joace împreună cu noi şi chiar să facă tumbe (virtuale!) în pagină, pentru a-i antrena pe cei mici la joacă. Adrian Botez preferă jocul oamenilor mari, dar care nu socializează precum copiii, fără bariere, indiferent de vârsta biologică. Joaca lui este de unul singur. Îşi ajunge sieşi. În felul acesta îşi ia o distanţă convenabilă faţă de auditor şi contemplă joaca altora.

Dar pentru Dumnezeu, trebuie să intre odată şi odată în iureşul jocului!

E şi acesta un joc. Pare că le ghiceşte mişcările şi, cu ochii minţii şi ai sufletului, desigur, anticipează următoarea mutare, ca la şah, şi acesta un joc ce presupune, un singur adversar, dar care solicită imaginaţia pe cont propriu, având sub ochi, desigur, piesele celuilalt şi pândindu-i mişcările.

Joaca jocului său este CUVÂNTUL. Cred că dintr-un prea mare respect pentru Cuvânt, Adrian Botez a uitat să se joace. Cuvântul e Rege, Împărat, Domniţă, zână, zeu şi chiar, extrapolând cuvântul este Logos.

Sub semnul lui, se mişcă, respiră, trăieşte şi scrie, de-o viaţă, neobosit.

Cuvântul care-l mistuie şi care-l mântuie în aceeaşi măsură. Cuvântul care-l tămăduieşte. Şi prin el, pe noi, cititorii săi, spre fericită comuniune.

Adrian Botez – „un om pe sufletul căruia se poate măsura lumina dăruită de Dumnezeu” – cum s-a exprimat dăunăzi, un poet.

Personal, sunt foarte bucuroasă, pentru că, prin intermediul basmelor lui Adrian Botez, am redevenit, fie şi pentru câteva ceasuri din lungul caier al vieţii – copil, ascultând, citind, închipuind basme şi evadând din realul-real, într-un imaginar posibil, în care totul poate fi după vrerea noastră, fapt pentru care, cu reverenţa cuvenită, îi mulţumim cuviincios.

Galaţi,11 iulie 2008

Cezarina ADAMESCU


%d blogeri au apreciat asta: