■ Cezarina Adamescu:,,GRIGORE VIERU, domnul cel mai iubit din republicile romaneşti ale poeziei”

Aşa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poezia a avut întotdeauna drept sfântă menire „să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască”.

Am citat aceste cuvinte nu întâmplător. Ele îmi aduc aminte de salba de simţăminte care mi-au răscolit fiinţa în acel an crucial 1989, când la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit de către Opera Română din Iaşi, un neuitat spectacol intitulat: „Eu vin din Munţii Latiniei”, spectacol de cuget şi simţire românească, în care cele două arte, Poezia şi Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desăvârşirii.

Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet şi sânge, alături de Silvia şi Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic şi Grupul Legenda.

Sunt 19 ani de atunci dar parcă a fost ieri. Ca simplă spectatoare, am fost confruntată în ziua aceea cu o privelişte cel puţin insolită: când am ajuns în micul scuar din faţa grădinii cinematografului Central, unde se aflau sute de oameni nerăbdători să-şi manifeste simpatia şi admiraţia, precipitându-mă spre intrare, am dat piept cu un nesfârşit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmaţi cu bastoane de cauciuc, însoţiţi de câini lup şi purtând ţignale stridente şi alte asemenea arsenale.

Străjuiau intrările stând la distanţă de 2 metri unul de altul şi păzeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântăreţi de profesie? Ce comedie!

Dar oare Nichita a fost şi el păzit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poeziei? Dar alţi poeţi universali, la marile Festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de straşnic păziţi de fanii lor, care nu fac altceva decât să-i admire nelimitat, fără graniţe? Căci iubirea, admiraţia, afecţiunea pentru oamenii de cultură şi artişti nu prea cunosc graniţe. Ele transgresează şi Timp şi Spaţiu şi se manifestă, în felul lor, zgomotos şi cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan şi, cu atât mai puternic.

Şi apoi, cui i-ar trece prin cap să facă cel mai mic rău unui Poet? Cum să loveşti o stea, un luceafăr?

Dar în seara aceea am fost purtată „nevoit”, de valul mulţimii şi condusă, mai bine zis îmbrâncită şi direcţionată, precum oaia la strungă, pe un culoar format din oameni de ordine în uniforme albastre şi câini negri. Se pătrundea în şir indian câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate şi mai ales, anxietatea. Parcă păşeam spre o cameră galbenă, spre un univers concentraţionar, unde nu există decât intrare. În sfârşit am păşit pragul grădinii, cu inima strânsă.

Eram devastată de stări contradictorii: teamă, nerăbdare să-mi văd idolul, angoasă şi un uşor sentiment de culpabilitate şi mai ales, penibilitate. Mă ruşinam chiar, că nu pot să-mi manifest în mod liber simţămintele de admiraţie şi trebuie să fiu „păzită” pentru acest lucru. Şi mă tot gândeam, cum s-or fi simţind oaspeţii noştri moldoveni, fraţii de sânge, care nu pot nici ei să se manifeste plenar şi sunt condiţionaţi în ceea ce priveşte repertoriul.

Mi-am ales un loc nu prea în faţă. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijaţi, ocupaseră cam jumătate din suprafaţa grădinii cinematograf de vară şi mai rămăseseră scaune în cealaltă.

Acum pot să spun că plecasem de acasă c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând atât de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, să-l văd îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream şi nutresc şi astăzi (sentiment care s-a amplificat între timp!) un simţământ de neţărmurită admiraţie. Voiam să-i simt preajma, să văd nimbul acela de inefabil care-i înconjoară, blând, chipul, să-l ating uşor, fie şi în treacăt, să mă încredinţez că există.

Am fost din totdeauna excesiv de timidă. Nu-mi place să dau buzna, să agasez actorii la cabine, cu cerere de autografe, deşi-i iubesc şi respect foarte mult, având pentru ei o afecţiune specială. De data aceasta trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc.

Am avut nevoie de un efort de voinţă şi un curaj fără margini să pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai liniştit, cele câteva trepte spre scenă, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret şi copii se înghesuiau la uşa cabinei Poetului. Oamenii de ordine şi organizatorii spectacolului păzeau cu străşnicie intrările.

Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav şi obosit. Aveam şi eu, ca şi ceilalţi admiratori, un buchet de crizanteme albe, pe care le purtam precum pe o crenguţă de măslin să vestesc PACEA, ÎNFRĂŢIREA, COMUNIUNEA SPIRITUALĂ. Mai aveam la mine pregătite anume, două portrete de-ale Eminescului nostru, pe care-l împărţim frăţeşte, precum şi Arhipelagul visării, o plachetă de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu.

Atât cât mă pricepusem. Atât puteam eu să-i dărui, fiindcă TREBUIA SĂ-I DĂRUI CEVA, o dată cu cele mai cuviincioase mulţumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelaşi aer cu noi, pur şi simplu, binecuvântându-ne şi iluminându-ne cu aura chipului său, cu blândeţea zâmbetului său, din mirabilele dumisale cuvinte dăruite tuturor, deopotrivă.

Dar… am fost îndepărtată din preajmă cu brutalitate, somată să părăsesc culisele dacă nu vreau să dorm la miliţie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau o mare dragoste ţi-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA să-i înmâneze florile şi cartea, explicându-i, că nu doresc, de fapt, nimic altceva.

A înţeles? N-a înţeles? Cert e că a luat modesta mea ofrandă, iar eu am coborât repede, tocmai la timp, pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind şi lacrimile furişate, de parcă aş fi săvârşit o faptă nedemnă, de care trebuia să-mi fie neapărat ruşine.

Pe toată durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte să mă fi emoţionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu a vibrat în aceeaşi limbă cu a lor. N-am să uit niciodată cuvântul de început al spectacolului: Fraţilor!… La auzul acestui cuvânt, am izbucnit de-a binelea în plans. Noroc că aveam două batiste albe la mine, să-mi înnăbuş sentimentele.

Nu ne era îngăduit să răspundem altfel, decât prin aplauze. Şi am aplaudat frenetic, fără să mai iau aminte la şuvoaiele de lacrimi care curgeau nestăvilit, am aplaudat împreună cu tot norodul acela, în acordurile imnului: „Eu vin din Munţii Latiniei/ Deci şi scrisul mi-e latin!”

Am hohotit pur şi simplu cu mâinile, până când mi-au amorţit palmele.

Într-un târziu, parcă neîndurându-mă, m-am despărţit cu greu de scaunul meu incomod din grădina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea ţinută artistică. Încet-încet, grădina a rămas pustie, prin aer vibrând acordurile sublime, paleta de timbre şi sonorităţi, efect al memoriei sintetizatorului, care parcă revărsau în sus către stele, picăturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald şi foarte tandru (parcă îmi şoptea numai mie?) – al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, Părintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Româneşti ale Poeziei.

În acele mirabile zile, când toată urbea respira aerul sfânt al acestei sărbători a cugetului românesc, s-a interzis de către înalta conducere a judeţului întâlnirea scriitorilor gălăţeni cu acest frate de condei, limbă şi sânge. N-am înţeles niciodată de ce. Să nu ne influenţeze sau să nu-i influenţăm?

Ca şi când Poezia n-ar cunoaşte şi alte căi de comunicare subterană, de comuniune spirituală, pânze freatice care se revarsă în suflete provocând tandreţe-n averse, mari inundaţii nostalgice din toate direcţiile şi întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate pătrunde, decât Duhul Sfânt: sufletul omenesc.

Oamenii aceştia nu trebuie dinadins să se caute, dar nici să se ocolească. Se găsesc oricum. Se ghicesc de la distanţă purtând însemne distincte. Insigne pe dinăuntru. Îi îndeamnă acel DOR care, cu ochii închişi devine şi mai intens, mai flămând şi mai dornic de a-şi căuta afinităţi elective.

De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, după atâţia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în ţara mumă, e lesne de înţeles.

Întâmplarea are un tâlc. Rădăcinile ei încolţite, au seminţe adânc împlântate în lăuntrul meu vulnerabil. Explicaţia ar fi aceasta:

Consider ca pe un drept legitim al fiecăruia dintre noi, nevoinţa de a-şi cunoaşte ascendenţii, de a şti cum şi de unde a apărut el în lumea aceasta, care-i sunt rădăcinile.

Printr-un ciudat „joc al întâmplării”, eu nu mi-am cunoscut niciodată bunicii. Întreaga copilărie am fost răvăşită de această acerbă dorinţă: de a avea un bunic şi o bunică, dacă nu cumva câte două perechi, la care să mă pot refugia atunci când mă tem de îngheţ, de câini, de vise urâte şi de întuneric.

N-am avut parte de această binefacere. În schimb, am să vă spun o poveste simplă. Este aceea a unei femei. În acest oraş a fost cu desăvârşire străină. N-a avut nici măcar o rudă şi nu ştiu ce valuri o purtaseră aici, lângă bătrânul acesta de fluviu, să nască prunci, să-i crească şi să-i statornicească. S-a născut la Olăneşti, Judeţul Cetatea Albă. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovănos de moale şi nespus de dragă a moldovenilor basarabeni.

La vârsta de 21 de ani şi-a pierdut definitiv părinţii, Sonia şi Filip, precum şi pe fratele ei, Leonida, care, cu toţii, în iulie 1940, în primul val al aşa-zisei „retrocedări”, au fost deportaţi, îmbarcaţi în mai multe bacuri, împreună cu alţi basarabeni, cu ce se aflau pe ei şi cu o brumă de lucruşoare strânse-n pripă şi duşi pentru totdeauna prin cine ştie ce zonă necunoscută a Siberiei.

Oricâte eforturi a făcut femeia să-i găsească prin forurile internaţionale, prin Crucea Roşie, prin ARLUS şi alte societăţi, s-au dovedit fără rezultat. Nu le-a putut da de urmă. Şi a trăit aşa, toată viaţa, cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori, când spăla sau călca lenjerie, femeia aceea blândă şi frumoasă şi tristă, cânta pe limba ei, uşor deformată, cântece din copilărie şi lacrimi mari îi cădeau în albie, făcându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodată n-a spălat rufe, fără să plângă.

De atunci nu pot să suport când văd o femeie spălând rufe în albie.

De 8 ani, femeia aceea s-a dus să se întâlnească în Patria de sus, cu părinţii şi fratele ei, Leonida. Către sfârşit, după 60 de ani, încetase să-i mai caute, i se părea totul zadarnic. Dar a trăit mai bine de jumătate de veac cu această durere imensă în suflet. Purta, până în zilele din urmă, pecetea unei frumuseţi naturale, aproape nepermise pentru o femeie săracă şi rămăsese la fel de blândă şi nefericită. În agonie, ultimele ei cuvinte au fost: „Unde eşti, mamă? Unde eşti, Leonida?”

Femeia aceasta s-a numit Arionda şi dintr-o fericită întâmplare, a fost mama mea.

O clipă, la spectacolul acela al basarabenilor, am avut gândul neverosimil că artiştii de peste Prut au respirat acelaşi aer cu bunicii mei necunoscuţi şi pierduţi pentru totdeauna, cărora nu li se cunosc nici măcar mormintele, că le pot regăsi surâsurile pe chipurile artiştilor atât de îndrăgiţi, în lumea fermecată a cuvântului şi a muzicii, că-i regăsesc chiar. Şi că mi se va permite, să le încredinţez, fără rezerve, sufletul şi întreaga fiinţă.

Iar pe Grigore Vieru îl socotesc coborâtor din spiţa funciară a buneilor mei materni, a unchiului Leonida şi a neuitatei mele mame, Arionda.

21 iunie 2008

Începutul verii astronomice

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: