■ Năstase Marin despre Olimpia Sava, ,,Regăsite(uni)versuri”

„Regăsite (uni)versuri”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007

În primăvara acestui an, pe ogorul literaturii gălăţene au răsărit trei frumoase volume de poezii, sădite de talentata scriitoare Olimpia Sava. Este vorba de volumele: „Desenăm şi colorăm, împreună învăţăm” (editura Şcoala gălăţeană), „Împreună învăţăm ghicitori să dezlegăm” şi „Regăsire (uni)versuri”, (ultimele două la editura Pax Aura Mundi).

Olimpia Sava este un talent prolific, debordant, care curge ca un fluid poetic. Dăruită de Dumnezeu cu o imensă imaginaţie şi uşurinţă în versificaţie, are aceste calităţi structurate într-un suflet generos, ca o azimă caldă, aburindă, ce se rupe continuu în infinite bucăţi, oferite cu bucurie sufletească celor mici flămânzi de Cunoaştere.

De aceea opera sa poetică se conturează treptat-treptat într-o enciclopedie a universurilor din lumea înconjurătoare, căutate şi cercetate cu migală, pe care le transfigurează cu alchimia talentului său în (uni)versuri.

Prin această inspirată licenţă poetică, Olimpia Sava îşi defineşte demersul de a-i însoţi pe copii pe tărâmurile Mirării,demers aparent simplu, ca o excursie la iarbă verde,dar plin de capcane şi obstacole pentru fragilele uzine de înţelegere ale micuţilor. Căci acolo, în ţinuturile sălbatice ale Cunoaşterii enigmele acesteia sunt păzite cu străşnicie de cuvintele „fiare”, care muşcă limba şi sfâşie mintea, fugărindu-i chiar şi pe adulţi, darămite pe micuţii sperioşi. Or, poeta Olimpia Sava se pare că a găsit ”iarba fiarelor”, atât de căutată şi dorită de toţi părinţii şi truditorii din domeniul educaţiei şi instrucţiei. Probabil de aceea distinsa poetă Cezarina Adamescu, în cartea sa „Monumentul cărţii şi mucenicia cuvântului”, o caracterizează pe Olimpia Sava ca pe o „îmblânzitoare de cuvinte sub cupola Limbii române”.

Eu cred că porţile sufletelor rămân încuiate dacă nu ai cheia generozităţii. Cei care nu ştiu să dăruiască, sau nu pot, ori nu au ce, nu reuşesc să deschidă porţile sufletelor. Însă poeta Olimpia Sava deţine această „cheie”, formată din versuri simple, calde, cu metafore uşor accesibile înţelegerii. Aceste expresii simple obţinute prin îngemănarea cuvintelor obişnuite cu „fiarele” ştiinţifice, învăluite deseori cu inefabile fire de ironie şi umor, ţesute în diafane pânze poetice cu nuanţe de visare.

Şi astfel poeta obligă „îmblânzitele cuvinte” ale limbajului ştiinţific să poarte mesajele cu enigmele descifrate către ţinuturile Mirării din Ţara Copilăriei. Acestea sunt (uni)versurile dăruite de Olimpia Sava copiilor, în multele sale volume de poezii, grupate, cel mai multe, în colecţii: „Poezii ecologice”; „Desenăm şi colorăm împreună învăţăm”, „Împreună învăţăm”, (uni)versuri realizate după un mirific „patent” care aminteşte de fina observaţie asupra microcosmosului, în suava proză a lui Gârleanu, contopită cu verva prozodică a lui Topârceanu. Şi toate acestea poeta le prelucrează în creuzetul de rimare-ritmare cantabilă, a versului popular. Spaţiul nu-mi poate permite să insist asupra acestui creuzet de creaţie al poetei, în care modelează frumoasele versuri ale „enciclopediei” sale. Nu pot nici măcar să enumăr volumele apărute în aceste colecţii.

Mă voi limita doar la ultimul volum apărut, cel intitulat „Regăsite (uni)versuri”, titlu care exprimă chintesenţa operei sale poetice. Zăbava mea asupra acestui volum se datorează incitantului său itinerar poetic. De astă dată, Olimpia Sava invită interlocutorul său, adult sau copil, într-o călătorie în ţinuturile sensibile şi emoţionante ale sufletului omenesc. Foloseşte aceleaşi mijloace ale versului simplu şi direct, cu încărcătură emoţională. Pentru că ne duce în adâncul intim al universului Familiei, acolo unde strălucesc coloniile de corali ai sentimentelor omeneşti, care ar trebui să ne desfete cu splendorile lor, dar care, deseori, sunt capcane care provoacă traume şi drame sufleteşti.

Mesajele poeziilor din acest volum sunt motivate şi prevestite de versurile-moto: „nimic n-aduce alinare/ ca un copil pe care-l vezi/ că zâmbetul senin îl are/ şi foarte fericit îl crezi.”

Dar… abrupt, poeta ne trimite în prima capcană a strălucitului univers. Prima poezie, intitulată „Scrisoare”, ne oferă cu multă cruzime un mesaj răscolitor: „dragă mamă, dragă tată,/ ştiţi că m-aţi născut odată?/ după ce viaţă mi-aţi dat,/ altora m-aţi aruncat.” În continuare versurile ascuţite încearcă să

sfâşie conştiinţele. „Oare, seara, la culcare,/ nu vă puneţi o-ntrebare?/ am mâncat, îmi este bine,/ vă rugaţi şi pentru mine?”… Sufletul „aruncat” le aminteşte modest „aruncătorilor” săi că „nu vreau bani, nu vreau avere,/ eu vreau doar o mângâiere” şi îi întreabă mirat: „poate că nu v-aţi iubit,/ însă eu cu ce-am greşit?” În faţa acestui „coral” sentimental rămâi consternat. Oare va reuşi să străpungă conştiinţele destinatarilor? Mai ales ale unor mame cărora poeta le adresează încă o scrisoare: „Dragă mamă”, în care cel/cea „aruncat/aruncată” o întreabă cu inocentă mirare: „cum se poate oare/ nicăieri să nu găsesc/ nici o-mbrăţişare?!”

Şi dacă, insensibili, „aruncătorii de suflete” nu ştiu ce vor de la cei „aruncaţi/părăsiţi, poeta le aminteşte că dorinţele lor sunt infime: „vreau să te strâng la piept,/ să-ţi spun că nu-ţi port pică,/ să ştii că eu te iert” („Vreau”).

Mai departe, printre stâncile ascuţite de disperate sentimente, poeta descoperă în poezia „Mă tem” copilul speriat, lăsat singur în casă; „sunt singură în casă,/ nu am deloc lumină.”

Vă închipuiţi ce simte acest copil care vede „cu ochii minţii/ figuri urâte, slute,/ care-mi zâmbesc cu dinţii…” Oare câţi copii aşteaptă pe mama îngroziţi, închişi singuri în casă? Şi noi ce facem să nu mai aştepte? Măcar în aceste situaţii, părinţii, totuşi, vin acasă, oricât de târziu. Însă în poezia „Suflet însingurat”, cu multă tristeţe, poeta constată că la cel „aruncat” într-un cămin părinţii nu vin nici în vacanţe. De aceea are „sufletul pe dos” şi vrea să meargă la rude,să le implore „să mă recunoască/ să-mi facă loc în viaţa lor.”

Verbul poetei devine tot mai incisiv, pe măsură ce navighează tot mai adânc, prin cotloanele tot mai întunecate ale copiilor părăsiţi, aruncaţi de părinţi-monştri, inconştienţi, egoişti, fără suflet. Aşa apar copii speriaţi, debusolaţi, neajutoraţi într-o societate strâmbă, cu oameni străini şi răi. Cu indignare şi revoltă descoperă neştiutele faţete ale sufletelor acestor copii, aruncaţi de soartă în vitregele împrejurări ale vieţii. Şi aceste faţete întunecate, poeta le aduce la lumină, în vizorul nostru de oameni indiferenţi, care mimăm uimirea şi oroarea, dar nu facem nimic pentru ei. Sau, pur şi simplu îi ocolim, nu vrem să ştim de ei, că ne incomodează prezenţa lor dezagreabilă. Astfel de obsedante popasuri în aceste suflete îndurerate, poeta le zugrăveşte cu mult talent în poeziile: „Ce mult aş vrea” şi emoţionantul moment din „Copil orfan”.

Mai departe, poeta descoperă surprinzătoare aspecte ale sufletelor de copii „aruncaţi”, care au dorinţe neaşteptate, redate în versuri copleşitoare în poeziile: „Schimb de mamă” şi „Cumpăr inimă de tată”.

Pentru a-i sensibiliza pe cei care-şi părăsesc sau îşi aruncă sufletele aduse pe lume, poeta recurge şi la fabulă, ca în poezia „Zgribulit şi supărat”, în care descrie drama unui căţel părăsit în frig şi ploaie de căţeaua mamă, plecată „pe undeva/ şi vrea singură să fie”. Tot la fabulă recurge şi în poezia „Inconştienţă”, unde…”strigă Pupăza pe ram:/ ia vedeţi ce pene am!/ vine Cucul şi suspină/ că-i o pupăză…divină…”

Pe alte meridiane ale sufletului omenesc, încrustate în axa timpului, poeta descoperă în poeziile „De neiertat” şi „E prea târziu”, buchete ofilite de regrete tardive, pe care zadarnic încearcă cei vinovaţi să le împrospăteze cu inutile lacrimi: „A, avut un pui şi eu,/ dar l-am părăsit la greu” sau „am preferat să nu te ştiu/ şi fără tine să trăiesc,/ iar astăzi este prea târziu/ să-ţi spun ce mare preţ plătesc.”

Poeziile sunt adevărate avertismente pentru cei care comit păcatele monstruoase ale părăsirii sau aruncării sufletelor aduse pe lume. Dar aceste păcate se pot dubla, ca în poezia „Copil din flori”, când părăsitul/aruncatul doreşte să fie recunoscut de mama sa, („doamnă mare”), iar aceasta nu vrea să-l recunoască.

În alte adâncimi de suflet, („Viaţă grea”), poeta descoperă starea de teroare permanentă ce provoacă atmosfera traumatizantă, unde „tata are chef de ceartă/ că mâncarea nu-i prea fiartă,/ că el ştie foarte bine/ unde-a fost mama, cu cine…” Evident, reacţia copilului traumatizat este una singură: „fără el ar fi mai bine!”

Până la urmă, poeta, indignată şi întristată, părăseşte aceste tărâmuri întunecate ale sufletului omenesc din universul Familiei, dorind să regăsească acele peisaje cu sentimente frumoase după care tânjim cu toţii, iremediabil nostalgici ai armoniei şi echilibrului în familie. Şi, într-adevăr, acestea sunt mult (încă!??!), cu o paletă largă de nuanţe sclipitoare pe care poeta, bucuroasă, le surprinde şi le redă transfigurându-le în regăsite (uni)versuri, nepreţuite nestemate oferite în poeziile „Revenire”, „Nerăbdătoare-n gară” (a plecat măicuţa-n gară./ o scrisoare a primit/ c-o să vină-n astă seară/ fecioraşul ei iubit”(, „Dor de părinte” („şi din ţara cea străină/ s-ar putea curând să vină…”) „Dar de suflet”, „Părinţi adevăraţi” (dragă tată minunat/ ştiu că viaţă nu mi-ai dat”) şi, nu în ultimul rând, strălucitoarea nestemată „Puterea dragostei de mamă”, în care aceasta răstoarnă o maşină, de unde scoate copila sa accidentată.

Un nestemat aparte, cu claritate de cristal, este poezia „Fără tată”, dar care cuprinde anumite umbre-avertisment pentru părintele vitreg, nevoit să crească un copil obţinut prin căsătorie, suflet hipersensibil, cu nostalgia tatălui natural.

Poeta mi surprinde, pe alt meridian sufletesc de pe axa timpului o altă strălucitoare nestemată, cu alte „umbre” dureroase, când copilul crescut frumos uită că „mama ta mereu te cheamă/ ai uitat că ai mamă?” şi cu toate acestea, îndureraţii părinţi îi transmit „uitucului” că „ne gândim mereu la tine,/ ne rugăm să-ţi fie bine.” (Dragoste de părinte”).

Fire generoasă şi optimistă, poeta nu putea încheia acest periplu sentimental decât în aceiaşi termeni de iubire ai „regăsitului (uni)vers” din poezia „Răsplata”, unde copiii transmit părinţilor „Să fiţi fericiţi/ c-aţi ŞTIUT să ne iubiţi” şi îi asigură că… „de vă tremură o mână,/ vă suntem la îndemână”. Astfel de părinţi reprezintă modelul de urmat, cărora copiii să le spună „Şi am vrea să fim ca voi.”

După ce ai citit toate aceste poezii nu mai poţi spune sau gândi nimic. Pentru că toate fibrele sufletului îţi vibrează la maxim, pentru că poeta a ştiut să-ţi transmită acele emoţii sufleteşti descoperite în (uni)versul cercetat de ea, emoţii oferite cu drag de sufletul ei cald ca o azimă aburindă.”

Năstase Marin


%d blogeri au apreciat asta: