■AUREL ANGHEL -,,Comuniuni afective între vîrste”

Ziua de azi nu prevestea nimic interesant, în afara de 3 lucrări. La penultima oră, în ora de engleză, adică de relax total, cineva ciocăne la uşă. Apare un profesor de română din liceu, cu un domn mai în vârstă, pe care nu ni-l prezintă decât ca pe un fost profesor pensionat, căruia îi era dor să mai vadă o clasă de elevi, cu precădere, una umanistă, (că deh, fete multe şi frumoase).
Bătrânelul, pentru ca avea o alură de bătranel simpatic, ne-a sorbit pe toţi cu privirea, încântat. Apoi privirea I-a căzut pe mine. Şi s-a uitat mult timp în ochii mei. M-am uitat şi eu, după care m-am ruşinat. A fost un gest prostesc, ca de scolarită amorezată şi timidă, Dar pe moment chiar nu am putut să-l privesc prea mult în ochi. S-a apropiat de bancă şi mi-a luat mâinile într-ale lui. M-am mirat, nu mă aşteptam nici pe departe la gestul ăsta de afecţiune. Până şi profa` a fost surprinsă, ca să nu mai zic de restul clasei.
Am ridicat din nou privirea şi el a continuat să se uite în ochii mei. Făcând abstracţie de restul clasei, mi-a spus ca am ceva în mine. Nu am înţeles ce a vrut să zică, apoi mi-a spus că am un amestec de feminitate şi de copil, care i-a plăcut de la început. Greta, de lângă mine, a început să râdă, eu nu ştiam cum să reacţionez, deşi era foarte ciudat şi în alte circumstanţe, cu siguranţă aş fi chicotit. Nu am zis nimic, m-am rezumat la un zâmbet.
„Şi tu… şi tu, băiatule, nu ai de ce să îţi faci griji. Şi tu eşti tot copil. Sunteţi doi copii. Şi e bine aşa, ar fi foarte trist să nu fie aşa” – a spus, mutându-şi privirea la unul din băieţii din clasă, care întâmplător sau nu, e şi prietenul meu. Prilej de chicoteală pentru cei din jurul nostru, „mamă, ce I-a nimerit”. În acest timp, mă ţinea în continuare de mâini, strâns. M-a întrebat ce vârstă am, şi mi-a spus ca la vârsta mea era îndrăgostit nebuneste de o fată, Liza, dupa care a făcut o mică relatare a relaţiei lor…ce au fost, şi ce au ajuns. Recunosc, m-a cam lovit în coarda sensibilă aici, iubesc genul asta de poveşti. Apoi m-a întrebat cum mă cheamă…m-a pus să repet. Am constatat că avem acelaşi nume de familie. „Numele tău în engleza înseamnă înger”, apoi a completat: „you are an angel.”
Pentru ca devenise aproape familiar, am râs: „no, not really”. Am mai vorbit putin amandoi, dupa care a început să se adreseze întregii clase. Până la urmă, şi-a dezvăluit identitatea. Era poetul, scriitorul şi criticul literar Aurel Anghel (daca nu aţi auzit pânî acum, Google it). S-a lăsat tăcere în clasă, Ne-a recitat câteva poezii. La ultima poezie, dedicată mamei sale, mi-au dat lacrimile…nu doar mie, mai multor fete. A fost pur şi simplu superbă. Şi parcă nu mai vroiam să plece, vroiam să-l ţinem cu noi.
Când a ieşit din clasă, plângea. Era emoţionat, nu se aştepta să îl îndrăgim atât de mult. Mi-a luat din nou mâna în a lui şi ne-a spus că nu va uita niciodată momentele astea, când nişte tineri l-au ascultat cu adevarat şi au simţit ce exprimă poezia lui.
După ce a plecat, linişte totală în clasă. Profa` de engleză era de asemenea emotionată, în stânga şi în dreapta se auzeau suspine şi smotocit de şerveţele. Nu ştiu dacă toată lumea ar

înţelege ce am simţit, nici nu trebuie de fapt… Dar a fost ceva deosebit. Atât de imprevizibil şi de frumos…
Nici eu n-o să uit momentul ăsta. Prea curând…

Şi pentru cei mai suspicioşi din clasă: nu bah, chiar nu se dădea la mine!!!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: