-CEZARINA ADAMESCU:,,SCRIITORI PENTRU COPII-A POVESTI POEZIA CU UN SUFLET SIMPLU CA IARBA”

NICOLAE BĂCIUŢ, Jocuri încrucişate cu lina lumina, Casa de editură Alpha, 1990

În Ţara candorii – nu poţi intra fără a te face tu însuţi copil. E o condiţie aproape obligatorie şi chiar o necesitate. Probabil că şi acesta este un truism. Dar n-am altă argumentaţie la îndemână pentru a reflecta în toate luminile lui,  anotimpul mirării.

Mirajul jocului ne atrage la orice vârstă, dar, a intra în joc cu adevărat, puţini se încumetă. De ce? Li se pare caraghios (citiţi: sublim!) să te alinţi, să te fandoseşti, să te copilăreşti, fără teama că lumea te va considera necopt la  minte. Când cineva spune: „minte de copil”, se referă la incapacitatea de judecată a celor mici.

Greşit. Antoine de Saint-Exupery spunea: „Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul” – şi cine,  mai mult decât copii, te privesc şi te văd aşa cum eşti, doar cu sufletul?  Şi mai spunea autorul „Micului Prinţ”: Oamenii mari nu înţelg niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea întruna lămuriri.” Acesta e şi secretul: trebuie să ai un suflet simplu ca iarba, aşa cum spunea Grigore Vieru, care a avut un har cu totul ieşit din comun de a se apropia de sufletul copilului: „Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.

Aici există un paradox. Oamenii mari, care au fost odinioară copii, ar trebui cel mai mult să pătrundă şi să înţeleagă sufletul copilului, doar şi ei au trecut prin aceleaşi mirări. În loc de aceasta, de cele mai multe ori, se întâmplă invers: copii îi înţeleg, le descifrează sufletele, celor mari.

E un dar al lor, de a  privi cu inima, şi a vedea perfect, ceea ce se întâmplă în sufletul oamenilor. Şi pun diagnosticul într-o clipă, cu  o spontaneitate şi o candoare admirabile: ei sunt mai buni diagnosticieni decât mulţi care tergiversează să-şi spună părerea, din anumite considerente personale ori pentru a nu-şi periclita poziţia şi a încălca acele convenţii sociale în care sunt încartiruiţi.

De asemenea, copilul are capacitatea de a ghici, de a desluşi şi a separa  adevărul de falsitate. El te simte imediat. Dacă Pilat din Pont l-ar fi întrebat pe un copil: „Dar ce e Adevărul?” (Ioan 18,38) – ar fi primit, fără îndoială un răspuns uimitor care ar fi schimbat optica Sinedriului.

Copilul poate fi un partener foarte serios de acţiuni şi de discuţii şi poate găsi cheia multor probleme cu care şi-au sfărâmat mintea marii filozofi ai lumii.

Nu e de mirare, aşadar, că grija pentru edificarea lor spirituală, trebuie să fie pe măsură. Cei care au înţeles acest lucru au încercat să le populeze universul copilăresc, nu doar cu lucruri facile, dar cu întregul bagaj de cunoştinţe care le-ar putea dezvolta personalitatea, bineînţeles, pe înţelesul lor. Toate acestea constituie auxiliare pentru principalele obiecte şcolare, care le poate înlesni copiilor înţelegerea şi însuşirea materiilor de studiu şi a învăţămintelor pentru viaţă.

Faptul că la noi nu se dă importanţa cuvenită literaturii pentru copii, fiind considerată un gen minor, fiindcă se adresează celor mici, e cât se poate de jenant şi chiar dăunător. O prejudecată cu adevărat infantilă. Acest lucru îi descurajează pe scriitorii, – şi-aşa destul de puţini – care se încumetă să abordeze genul. Nu e de mirare, aşadar, că literatura pentru copii şi tineret, în ultimele decenii, a regresat foarte mult. De asemenea, susţin cu tărie, că nu trebuie să fii motivat de existenţa  vreunui nepoţel ori fiu  în familie, ca să poţi scrie literatură pentru copii. E de ajuns să ai o dragoste mare pentru ei şi atunci totul vine de la sine. Nici Otilia Cazimir nu a avut copii, dar ce comori le-a dăruit copiilor! Aşa cum, nu toate cadrele didactice din ciclul  preşcolar, elementar sau gimnazial nu scriu literatură pentru copiii pe care îi educă, la fel pot exista autori care nu au avut de-a face cu aceşti copii, dar se dedică lor cu tot sufletul.

Ce-i îndeamnă în luptă?

Iubirea şi harul.

Dar să lăsăm teoretizarea  şi să intrăm în universul jocurilor încrucişate cu lina lumina, carte cât se poate de uimitoare, pe care Nicolae Băciuţ a scris-o şi editat-o, e adevărat, motivat foarte, de dragostea pentru cei doi fii ai săi: Sergiu şi Raul.

A surprinde natura şi  viaţa în toate ipostazele ei, este, de asemenea o artă. Dar a le traduce în limbaj accesibil celor mici, e o artă şi mai mare.

Nicolae Băciuţ surprinde şi este surprins în aceeaşi măsură. El „radiografiază”, „fotografiază” anumite fenomene şi întâmplări petrecute în preajmă, le trece prin filtrul vârstei ingenue şi le redă, prelucrate admirabil, în strofe de o prospeţime uimitoare.

Imagistica  liricii acestui autor este remarcabilă. Poemele sunt picturale, adevărate mici scenarii, în care copilul „vede” cu ochii minţii toate întâmplările şi personajele care intră în „scenă”, fie că se joacă, se ciorovăiesc, stau la taclale, se ascund sau împrumută însuşiri  supranaturale.

Prietenia dintre copii şi micile făpturi care vorbesc şi nimeni nu se miră, care au atitudini şi personalitate şi trec prin situaţii fabuloase,  devine anecdotică şi împrumută caracteristicile fabulei. Parcul devine pădurea fermecată unde veveriţele se joacă pe crengi, căţelandrul, mic, bondoc şi fără casă, este înţepat de-o albină, poposită pe o păpădie şi fuge schelălăind,  în ogradă se iscă o mare încurcătură, fiindcă, iată: „Calul face cot-co-dac, /  vaca face i-ha-i-ha, / iară câinele mac-mac / şi măgarul ga-ga-ga, / cântece anapoda. // Iedul, mielul se guiţă, /  mândri că ei sunt de viţă / sau de spiţă –/ uite-aşa se-ncurcă-n iţă.” Şi toat acestea pentru că: „A trecut Încurcă-lume / şi-a pus tuturora nume!”

Ce harababură!

Apoi, apare dintr-o dată căluţul de lemn care bate-n podea în timp ce toate păpuşile izbucnesc într-un râs molipsitor. Pentru că, asta-i! Copilăria fără râs nu are nici un farmec!

Personajul numit Buzdughiţă pune la cale o vânătoare sau o partidă de pescuit, dar, îngrozit de spectrul întâlnirii cu vreun lup fioros, hotărăşte că-i mult mai comod să vâneze…muşte cu un prosop.

Toate, toate aceste întâmplări hazlii sunt adevărate.

Un personaj foarte interesant îndrăgit de copii este Măria-Sa – Curcubeul care: „Cocoţat pe-acoperiş, / te priveşte pe furiş // şi-şi alege iarăşi drum / pe-un şuvoi răzleţ de fum, // dar nu ştie c-o s-ajungă / pe un lujer într-o dungă // care iese dintre flori / rourând la subsuori. // Pe o funie de greieri / prin câmpie-ai să cutreier; // pe-un covor de-aripi de fluturi / poţi polenul să i-l scuturi. // Şi culorile de-i vinzi / curcubeul să-l întinzi // între alb şi între vară: / toamnă-ascunsă-n primăvară.” (Curcubeu).

În poemele sale, Nicolae Băciuţ strecoară informaţii utile despre natură, cosmos, ştiinţă, care, presărate în vers, pot fi reţinute uşor şi-l ajută pe copil în deprinderea cunoştinţelor la diferite obiecte, ori în normele de comportament pe care trebuie să şi le însuşească. Astfel, el învaţă să fie bun, politicos, atent, prietenos cu cei din jur şi să-i respecte pe părinţi şi pe educatori.

Poeziile au drept adresabilitate categoriile de vârstă preşcolară şi  elementară, până la ciclul gimnazial, dar pot fi citite cu plăcere şi folos şi de copiii mai mari.

Dar să vedem ce năzbâtii mai pun la cale eroii noştri.

Pe un maidan în apropiere, un cocoş fălos, cu creastă roşie, care se credea deşteptătorul oamenilor, îl chemă la luptă pe un intrus, pe cucul care-şi strigă numele necontenit, îndrăznind să-i fure slujba cocoşului. Şi s-au războit până la apus de soare în luptă dreaptă, însă fără sorţi dee izbândă, fiindcă au ajuns amândoi friptură la cuptor. Aceasta-i o întâmplare cu tâlc.

Ciclurile repetate ale orelor, zilelor şi nopţilor sunt enumerate şi desluşite pentru a se învăţa mai uşor elementele fizice şi astronomice. Nu însă, fără a adresa întrebări-cheie la care copilul trebuie să dea răspuns, de pildă: „Cad secunde din secunde, / şi din ceas mai cad minute – / spune-mi tu, copile, unde-aleargă timpul, iute, iute? // Ca pisica-n calendar / tu te uiţi şi n-ai habar! (Ca pisica-n calendar).

Se ştie că visul oricărui copil este să ajungă cât mai curând, mare. El îşi proiectează acest vis în imaginaţie şi uneori chiar se crede mare, fără a realiza că anii copilăriei nu se mai întorc şi că, odată maturi, nu mai pot schimba nimic, decât să-şi păstreze sufletul copil.

Fantezia copilului nu are limite şi el îşi clădeşte la mare, un om de nisip cu care doreşte să se joace. Dar, ca într-un joc al întâmplării din viaţă, vine un val şi-l năruie, exact când cei doi, copil şi om de nisip, începeau să se înţelagă mai bine şi chiar să se joace împreună.

Pisicuţa cea vanitoasă care se priveşte toată ziulica-n oglindă, admirându-şi înfăţişarea, are parte de-o experienţă stranie: „Dar cum stă să se admire, /

cum stă zilnic la oglindă, / deodată, / coada începu să-i crească / şi mustăţile şi botul, / iar urechile, cu totul, / peste margini de oglindă / începură să se-ntindă”.

Micul pictor trăieşte şi el o întâmplare la fel de ciudată: desenând flori el doreşte ca acestea „să fie vii, / să se joace şi să zboare, / să devină, printr-o boare, / ele însele copii. // Şi deodată, dintr-o vază, / florile-au ieşit – buchet –/ pictorul punându-le / chiar pe şevalet –// şi, desigur, ca pe-o rază, / ele-acuma îl pictează.” (Micul pictor). Aceasta da, întâmplare! Ca şi când poezia îl scrie pe autor şi nu invers.

Un lup hămesit şi pofticios, visând la bucate alese, cutreieră câmpul înzăpezit şi urcându-se pe un deal, constată că, ceea ce văzuse mai înainte nu erau decât pete de zăpadă. În cele din urmă, neavând încotro, începe să se înfrupte din ea. (Lupul şi zăpada).

Un personaj foarte important devenit de când lumea, prietenul copiilor, care ştie atâtea poveşti, este omul de zăpadă: „Eu îl chem la mine-ncasă, / s-ascultăm poveşti o mie / şi-ncă una mai frumoasă, / despre noi doi o să fie! // Dar el nu vrea să-mi răspundă, / mă priveşte blând, zâmbind, / şi în albul fără margini / prin cuvinte văd ningând.” (Omul de zăpadă).

Limbajul folosit de autor este accesibil vârstelor fragede, comunicarea este directă, interactivă  şi invită la desfăşurarea fanteziei copilului.

Un personaj îndrăgit: Domnul Melc este un exemplu de bun gospodar şi zidar. El îşi zideşte singur casa, şi-o repară şi, mai mult, şi-o cară în spinare iar când oboseşte, se retrage în ea la odihnă.

Şi iepuraşul Ţup-Ţup-Ţup este prezent în această carte fermecată. Dar, contrar părerii că el este fricos, acum, călare pe un morcov, fugăreşte un lup. Dar, ca-n orice poveste cu iepuri neînfricaţi, el se sperie de umbră şi o ia la goană.

Copilul învaţă  într-o „Lecţie deschisă” că limba este o comoară şi e fagure de miere, de aceea trebuie respectată şi preţuită, dar mai ales, însuşită corect: „Zborul lin prin aer, vara, / litere de flori descrie – / şi din ele se-ntrupează / cântecul de ciocârlie. // Lecţia de zbor şi cânt / dar şi lecţia de tăcere – / toate-n limba ce-o cuvânt: / limbă fagure de miere”.

Un poem foarte gingaş, pe care l-aş numi poemul poemelor este despre „Mama”: „Mamă, ţie-ţi sunt măsură, / îţi sunt ramură de măr, / îţi sunt aripă de raze, / bucurie, adevăr, // îţi sunt iarnă, îţi sunt vară, / îţi sunt anotimp de vis, / îţi sunt toamnă, primăvară, / îţi sunt timpul tău promis, // îţi sunt cântecul, tăcerea, / îţi sunt fulgul de zăpadă / şi petală-ţi sunt, de floare, / chipu-n ea să ţi se vadă. // Mamă, ţie-ţi sunt o lume / care nu-ncape-ntr-un nume!”

Autorul volumului de faţă doreşte să sădească în sufletul copilului dragostea pentru cuvânt şi de aceea îi furnizează şi instrumentele de care va avea nevoie în viaţă, absolut necesare, şi anume, dicţionarele, care ascund comori ce trebuie, rând pe rând descoperite. Cuvintele din dicţionar sunt nestemate: „Eu învăţ tăcut cuvinte, /  dintre raze le desprind – / rouă – lacrimă, deodată, / văd în ele licărind. // Curcubeie, licurici / leagă-oglinzile din ele, / când pe buze se aprind / precum coame lungi, de stele. // Nici nu-ncep, nici n-au sfârşit / nestematele cuvinte; / o mie şi-una-s de poveşti –/ cine să le ţină minte? // Sunt cuvinte vii, de jar, / vatră li-e un dicţionar”. (Dicţionar)

Momentul când copilul scrie prima poezie este foarte emoţionant şi el este ţinut minte toată viaţa.

Respectul şi dragostea faţă de carte sunt sădite în inima copilului încă din primii ani de viaţă.

„Cartea mea / te ţin la piept – / carte / care mă-nlumini, / vreau să te citesc / şi-n vis, /vreau să prind în tine / rădăcini; //din tine vreau să cresc / mereu, / cu mâna / cerul să-l ating, / să-mi fi / albastrul nesfârşit – / cuvintele prin tine / mult mai pure / ning. // Cartea mea, te ţin la piept, / şi-acolo-n locul fiinţei, / drept, / tu eşti chiar inima.” (Cartea inimă).

Şi unde ar fi rădăcinile cele mai viguroase, decât în lumina cărţii, fără de care am orbecăi în întuneric? Cartea ascunde toate comorile înţelepciunii şi citind-o, devii foarte bogat. Nu numai spre cartea scrisă deja îşi îndreaptă autorul atenţia, dar şi în viitoarele cărţi care abia aşteaptă să ne împărtăşească lumina şi să ne înavuţească. În acest sens, autorul este un magistru, el îi învaţă pe copii cum se scrie, mai întâi o poezie, apoi chiar o carte şi  câtă iubire trebuie să ai ca să faci acest lucru, adică să dai tuturor ceva din sufletul tău. Iată ce frumos, în poezia de mai sus, Cartea devine chiar inimă care pulsează, palpită, iubeşte!

În acest sens, descoperirea cuvântului este esenţială şi este echivalentă cu găsirea unei comori de nestemate, ori, mai mult chiar, cu facerea lumii: „FACEREA LUMII: Am descoperit cuvântul / aşezat pe pajişte / şi-a crescut din el pământul / ce se-ntinde vraişte / peste dragul nostru drag / de a fi şi de-a nu fi, / de-a pleca şi de-a se-ntoarce / doar pe firele de Parce / înspre tine, / spre cuvânt, / ca spre un înalt veşmânt.”

Universul liric al lui Nicolae Băciuţ este populat în primul rând de Cuvânt, atotcuprinzător şi făptuitor de  adevărate minuni. Un scriitor devine astfel, un magician care scoate din pălărie: poveşti, poezii, jocuri, cântecele, fabule, ghicitori, pe care le supune cu bagheta sa fermecată.

În lumea poetului, fluturii scriu „pe geamul dinspre lună” – veşti minunate, printre care, aceea că vine primăvara. (Poemul fereastră).

Anotimpurile pentru poet constituie o continuă fascinaţie care oferă daruri tuturor: ghiocei, clinchete argintii, lumină, poveşti la gura sobei, petale, boabe de rouă, aripi de soare, păsări, „braţul cald de primăvară”, culori, miresme, bogăţii de fructe, flori de gheaţă, zvon de păsări  şi câte alte minunăţii.

Ziua în viziunea poetului devine mamă pentru toţi, de ajuns să întindem şi să ne strângem mâna sub caldul surâs al ei. În acest sens, putem deveni fraţi de ziuă.

Nici filonul folcloric nu este nglijat de autor. Pornind de la o doină, el inventează o poveste cu un băieţel care-şi ciopleşte din  nuiele de răchită, un fluieraş care prin sunetul lui fermecat, imită păsările. (Fluier de răchită).

Poetul recurge deseori la sursa livrescă, la literatura clasicilor pentru a-i introduce pe copii în mijlocul poveştilor şi a-i pune în lumină pe cei mai de seamă scriitori. Într-un fel, poetul reinventează şi rescrie poveştile, le dă un suflu nou, chiar dacă au alte întâmplări şi alte personaje. E un joc fascinant ca, pornind de la o poveste, să inventezi altele, un joc al fanteziei şi talentului, la care sunt invitaţi toţi copiii. „MIEI DE ZĂPADĂ: Ce se zăreşte sus, pe culmi, / lângă pădurile de ulmi? // Ce se zăreşte jos, în vale, / pe unde sălcii-şi deschid cale? // Ce se zăreşte-acolo-n crâng, / pe unde mulţi copii se strâng? // Şi oare-n visul meu ce se arată / chiar în… Dumbrava minunată? // Începe primăvara să se vadă? / Miei sunt sau pâlcuri de zăpadă?”

Fenomenele biologice cum  cel al naşterii,  care au loc în natură sunt un continuu prilej de bucurie, de uimire şi de cunoaştere mai aprofundată. Un puişor ieşit din ou, constituie pentru copil un miracol: „În casa lui de var / întoarsă spre lumină, / îi creşte-acuma / puful auriu / căci nu e mult / şi o să vină / şi ziua-n care, ciocănind / în coaja albă ca de lapte, / va scoate capu-ncet / afară, / lăsând în urma lui / o noapte / şi visul lui de săptămâni / se va-mplini în miez de vară, / când între alţi pufoşi / din curte / el se va prinde-n joc / întâia oară.” (Bobocul).

Vacanţa, se ştie, constituie pentru copii, nu numai motiv de joacă şi de recreare, dar un continuu prilej de a călători, de a afla lucruri noi, explora ţinuturi ale cunoaşterii şi de lega prietenii. De asemenea, mai înseamnă vizita la bunici unde copilul este aşteptat de o ceată de pitici ca şi el.

Şi visul este o sursă minunată de a creea o lume de basm, populată cu: „zâne, zmei împărăţii, / feţi frumoşi şi cosânziene, / câte-o gâscă îmbufnată, / urşi cu coadă, / vulpi viclene, / câte-un peştişor de aur / şi scufiţe multe, roşii, / şi pitici fără pereche”.

Şi chiar dacă dimineaţa visele se destramă, rămâne amintirea lor din care se pot urzi, alte vise.

Pentru a imortaliza clipa, mergem cu toţii la fotograf, „cu căţel, cu purcel”. Dar clipa nu se supune voinţei noastre:  „Şi jucăriile-aşezate-n rând / şi ele vor s-oprească clipa-n loc – / şi-acum cu toţii, aşteptând, / privim spre becul ce ia foc. // Şi ni se face semn / pe loc să stea să-i spunem clipei / ce-n zborul său neîntrerupt / ne ia sub streaşina aripei. // Strigăm cu toţii că e gata, / dar fotograful stă pe loc – / nu ştie clipa s-o oprească, / nu ştie că, de fapt, e-un joc, // că nu vrem clipa s-o oprim, / oricât ar fi de fericită; / că timpul creşte-n noi, oricum, / secundele în noi palpită”. (La fotograf).

În Ţara copilăriei totul este posibil, chiar să-ţi crească o steluţă-n palmă, motiv de încântare pentru copii. Naşterea luminii este, de asemnea un mare prilej de uimire, dar mai ales, de bucurie:     „Cine s-o numească oare? / Ce şi cine e lumina? / Unde-a fost şi de-unde vine, / unde-i este rădăcina?” (Rostogolirea).

Pentru copil, pământul e un univers fără seamăn, de cercetat şi colindat, fie şi cu închipuirea. Rufele albe de pe culme, pot închipui o corabie cu vele, „pe un catarg înalt / cât cerul” cu care putem călători, „călătorie fără seamăn/ căci fără seamăn/ e pământul!”

E foarte intresant de aflat, ce visează un pisoi, mai ales când stă pe faleză, păşind ţanţoş, cu ochii la coada de peşte, care iese din mare,  pentru ca, în cele din urmă, sătul de aşteptare, să se lingă pe bot.

Aflăm că, în casa clădită pe un nor, „minciuna cu picioare scurte / dar cocoţată-n vârf de beţe. // Şi strigă ca o paparudă / dar nimeni nu vrea s-o audă”. (Minciuna).

Poetul îi îndeamnă pe copii să preţuiască prietenia pentru că, prietenul adevărat „nu te face de ruşine” şi: „Cu prietenii sunt zilele mai scurte, / copilăria-i mult mai fericită – / cu ei prin anotimpuri trec / şi-mi e copilăria nesfârşită.// Dar seara,-acasă, între jucării, / gândindu-mă la prieteni iară: / îmi sunt deopotrivă-apropiaţi – / şi cei din casă ca şi cei de-afară”. (Prietenii).

Dintre toate fenomenele considerate „minuni” – lumina e minunea minunilor şi este asemuită cu o zână bună: „Iată-a apărut lumina, / preafrumoasa zână care / e mereu o sărbătoare / pentru mine, pentru tine, / pentru fiecare. // Se revarsă lină-n zori / din caleaşca ei de nori / şi ne-nvăluie deodată, / mult înmiresmată. // Ne sărută-ncet pe gene, / ochii ni-i dezgheaţă – / n-ai nici timp spre a te teme / căci îndată te răsfaţă. // Şi te duce şi te-aduce; / jocuri fără de pereche / te învaţă şi dezvaţă / şi-ţi aşază la ureche // un cercel auriu: / soare – lună, / împreună – // Vremea bună!” (Lumina).

Nicolae Băciuţ a demonstrat, şi cu acest volum destinat celor mici, valenţele talentului său şi a iubirii nesfârşite pentru cei cărora li se adresează. Dacă mai era nevoie.

CEZARINA ADAMESCU

17 iulie 2010


%d blogeri au apreciat asta: