-Elena Buică:,,Lacrimi de barză”

N-aş  putea să jur, dar aşa am comvingerea, că am văzut barza plângând.

Mergeam prin satul meu natal, Ţigăneşti-Teleorman, situat în sudul tarii, acolo unde în primavară oamenii aşteapta cu drag rândunelele şi berzele. Mirosul de pământ reavăn din care abia mijeşte colţul ierbii, căldura şi lumina mângâietoare a razelor  de soare, zborul primelor albine, adierea blândă a vântului, toate aceste bucurii  ce au legat dintotdeauna omul de natură până aproape la contopire, nu erau implinite fără bucuria sosirii berzelor şi rândunelelor pe lângă casa omului. Oamenii îşi puneau mâinile streaşină la ochi şi cercetau zările ca să prindă momentul venirii păsărilor dragi. Le cercetau cuiburile ca să le ştie în buna stare. Cei care aveau cuib de barză în apropiere se considerau norocoşi, căci aceste păsări aduceau cu ele şi norocul casei, pe lângă bucuria de a le vedea rotind în preajma casei ca într-un spectacol plin de viaţă şi mişcare.

– Am văzut o barză, sau o rândunică! Era strigătul de bucurie în prag de primăvară.

– Ai să îţi petreci toata vara în singurătate, era răspunsul venit din vecini, dar şi din veacuri.

– Nu, fiindcă iau o pietricică de sub talpa, îmi pun o dorinţă şi o pun sub pernă şi dorinţa mi se împlineşte. Nu îmi place singurătatea.

Asa erau oamenii pe vremea copilăriei mele şi poate că din veacuri erau aşa şi aşa i-am revăzut şi acum. Numai că acum am văzut ceva care mi-ar fi fost cu totul imposibil de imaginat în acele vremuri.

Cu un an de zile în urmă, în vizita pe care am făcut-o, îmi umplusem sufletul de bucurie urmărind în drumul meu un cuib de berze în care sălăşluia bucuria de viaţă. Nu mă puteam sătura uitându-mă cum, ridicându-şi ciocurile spre văzduh, clămpăneau lovindu-le ca nişte scândurele arcuindu-şi gâtul, sau cum stăteau într-un picior, cum pluteau în zbor lin ori uneori grăbit ca să îşi hrănească puii. Alb-negrul penajului se împletea armonios cu roşul ciocului şi al picioarelor şi când zburau, nu-ţi puteai lua ochii de la ele până nu dispăreau din raza ta de vedere. Când îşi desfăceau aripile pentru zbor, îţi  părea că şi tu te desprinzi de pe pământ  o dată cu ele, îţi venea să crezi că şi tu ai zburat  cine ştie când, poate într-o altă viaţă, sau numai în vis. Cu aripile larg desfăşurate, pluteau lin în văzduhul albastrului senin.

Am fotografiat acest cuib sub care puteai să scrii: “cuibul fericirii simple”.

Vecinii cuibului le cunoşteau toate mişcările, toate evenimentele importante din viaţa lor, când au sosit, cât au mai avut de lucru la refacerea cuibului, cum au clocit şi când au apărut puişorii…

În anul următor, pe stâlpul vecin, spre bucuria oamenilor din vecinătate, a apărut al doilea cuib. Perechea tânără se mutase acolo. Dar când eu am ajuns în sat, cuibul nu mai era în buna stare. O barza îi dădea mereu târcoale. Avea ceva atât de trist în zborul ei! Se aşeza în cuib căutând din priviri perechea care nu mai sosea. Se rotea în cuib, apoi zbura iarăşi, dădea târcoale, se aşeza iar într-un picior şi fiecare mişcare exprima durere frântă. Îşi lăsa în jos gâtul lung cu capul parcă apăsat de durere şi mi s-a părut chiar că plânge. Şi dacă nu-i curgeau lacrimi pe dinafară, simţeam cum ele îi gâlgâie  pe dinăuntru. Câţi oameni nu-şi plâng durerea aşa! Am încercat să prind cu aparatul de fotografiat jalea acestei păsări care nu era cu nimic mai prejos decât a unei femei văduve care-şi plângea amarul vieţii când a rămas singură pe lume.

-Îi faci fotografie berzei? m-a întrebat o fetiţă de câţiva anişori care tocmai apăruse din curtea vecină. Barza asta e supărată, plânge, mi s-a destăinuit ea. Un nene rău i-a împuşcat perechea. Zicea ca i-a mâncat puii de raţă de pe lacul de colo şi mi-a arătat direcţia cu mânuţa. Mama zice că o să plece barza de la noi. Mie îmi vine să plâng, fiindcă astea erau berzele mele. Eu am zburat cu barza asta…

– Cum aşa? am întrebat-o eu.

– Atunci când m-a adus la părinţii.

– Când îl văd pe nenea ăla, îmi vine să-i spun ca a făcut o faptă foarte rea  şi nu trebuie  să  mai omoare berzele.

– N-o se le mai omoare, a intrat în vorbă o femeie care tocmai a ieşit la poartă potrivindu-şi ciumberul pe cap. Nezdravănul ăsta de om n-a dat nimica pe vorba din bătrâni care zice că: cine strică un cuib de barză îi arde Dumnezeu casa. Nu i-a ars casa, dar a păţit şi mai rău.  I-a ars sufletul, că i-a murit nevasta şi acum stă şi el stingher ca pasarea asta nevinovată. Stă şi plânge. L-a ajuns plânsul şi jalea berzei că a năpăstuit-o degeaba, fiindcă berzele nu mănâncă boboci de raţă. Dar pe lângă el, uite că e rău şi de noi, fiindcă o să plece berzele de pe uliţa noastră şi o să rămânem fără frumuseţea lor. Mai este aici în vecini un om care are un pitpalac în colivie. Ţi-e mai mare dragul să îl auzi cântând toată vara. Dar pitpalacul înveseleşte numai câteva case, iar  berzele  zboară libere şi se bucură mulţi oameni, de nu-şi pot lua ochii de la ele.

Dar ce să-i faci, a oftat femeia… Daca Dumnezeu a lăsat pe pământ şi oameni nezdraveni…

Elena Buică, Canada


%d blogeri au apreciat asta: