-FANTEZIE CU PETALE-Popescu Cristi-Ana:,,Petale”

III.Petale…

Dansul vieţii, petale roz de cireş se leagănă uşor înspre pământul umed.

Cerul purpuriu parcă stă să plângă, în timp ce Soarele, obosit, îşi pleacă aurita podoabă în faţa unei Luni argintii, însoţite de parfumate flori de regina- nopţii. Pe un vechi scaun din lemn de brad, stau şi-mi amintesc de vremurile de mult apuse ale copilăriei. Şi câţi ani par să fi trecut… În acelas loc stătuse şi mama, când eram mici. Întotdeauna, sub pomul bătrân, aflam minunate poveşti cu tâlc, poveşti cu animale fabuloase, istorisite cu un glas atat de mângâietor ce le făcea să prindă viaţă şi să se desfăşoare cuminti, glas ce m-a urmărit şi mă va urmări în fiecare colţ al amintirilor de neuitat din perioada petrecută în casa părintească.

Îmi amintesc chiar şi acum de zilele în care, năzbâtioasă ca orice copil, furam cuburi de zahăr din „ascunzătorile” mamei, locuri în care erau puse tocmai pentru ca eu sa le găsesc, iar ea, cu o prefăcută supărare, mă alerga prin toată casa. Până la urmă, mă „ ierta” şi reuşeam să păstrez micuţele „ bijuterii” dulci. Aceste mici năzbâtii erau bucuriile mamei, a cărei privire se lumina şi zâmbea ori de câte ori, cu capul plecat, mă întorceam şi îmi ceream iertare, chiar dacă a doua zi o luam de la capăt.

Mai târziu, când am început să merg la şcoală, plecam şi mă întorceam cu icoana chipului drag în minte, chip ce mă ocrotea precum un înger şi-mi călăuzea paşii pe drumul lung şi întortocheat al vieţii. Astfel, sub aripa celei ce mi-a dat viaţă, niciodată nu am apucat-o pe vreo cale greşită, oricâte greutăţi aş fi întâmpinat, chiar dacă scopul meu părea imposibil de împlinit, mama îmi dădea Speranţa, una dintre cele mai importante comori ale Sufletului.

Niciodată nu voi putea uita o persoană atât de dragă cum e mama. De fapt, cine altcineva din lumea asta ar putea-o face? Spiritul ei nestrâmtat de necazurile vieţii se regăseşte în tot ce-i bun, blând, vesel: într-o pală caldă de vânt, în privirea blajină a unei căprioare, în speranţa pură a unei păsari, în zborul  energic- precum un dans- al unui fluture, în cântecul despre viaţă al unei privighetori, într-un cuvânt, în tot ce nu observăm în viaţă şi totuşi e esenţial.

Privind în jur, parcă regăsesc în iarba crudă privirea verde a ochilor orotitori. Ascultând viersul rândunelelor-mămici de la streaşină, parcă aud cum mama mă dojeneşte, pentru a mă ierta mai târziu, cum prea bine eram obişnuită. Privind la ramurile înflorite roz ale cireşului, parcă văd cum ea îşi pleacă cosiţele asupra mea, precum un voal ocrotitor.

Casa părintească, spaţiul meu drag, e mai bătrân ca niciodată. Pare întreg şi totuşi atât de lipsit de… viaţă. E ca un om părăsit de prieteni, un om bătrân şi singur, pe care copiii l-au lăsat urmându-şi propriul drum . Vechiul  cămin nu mai răsună de strigăte şi chiote, ci de plânsete ale pisicilor veterane care şi-au găsit adăpostul aici.

Acum, o stea căzătoare luminează cerul şi apoi moare, stingându-se în noaptea rece. O umbră de liliac buimăcit o urmează, ca fermecat,  iar singura mea dorinţă este ca, deschizând o carte, între scoartele ei să aflu secretul timpului, sau măcar unde locuieşte, ca să-i pot cere socoteală pentru ce pe mama mea  n-a iertat- o?

Elev: Popescu Cristi-Ana, Şc. „Arhitect T.T.Socolescu”, Păuleşti nr.116, Prahova


%d blogeri au apreciat asta: