Cezarina Adamescu:Scenete biblice versificate „Povestea fiului pribeag”

DEDICAŢIE:

Scumpei mele MARTA COZMIN, cu adâncă preţuire,

dincolo şi deasupra.

(C.A.)

MOTO:

„Unde pleci prietene, să duci solie?

În ţara de peste apă, în ostrovul din aer,

în tărâmul de dincolo de pământ?

Unde porneşti să semeni, dar ce să culegi

în tărâmurile alterne,când nuferii, vântul şi lutul

sunt numai în tine, surpate adânc,

iar dintre hotarele tale cum oare să ieşi, încotro?”

(Alexandru MIRAN)

POVESTEA FIULUI PRIBEAG

POVESTITOR I: A fost odată pe-un meleag

un tată ce n-avea mai drag

decât, în casă, doi feciori

frumoşi şi mândri ca doi sori.

Când din privire îi pierdea

de dragul lor se moleşea.

Iar pentru ei munci cu sârg

s-adune roadele în pârg.

Şi strânse-avere pentru fii

atâta, că-i îmbogăţi.

*

Sătul de traiu-ndestulat

Mezinul, fiul preferat

îi zise într-o bună zi:

MEZINUL: -Degeaba noi te-om moşteni

când dumneata n-o să mai fii.

Eu astăzi, tată-ţi cer anume

tot ce-i al meu, să plec în lume

şi să colind în lung şi-n lat

fiindcă socot c-aşa mi-e dat

să mă distrez şi să trăiesc

nu-n sat aici să-mbătrânesc;

cu muncile să mă spetesc.

În locu-acesta strâmt şi mic

Mă simt de parcă sunt nimic.

Eu vreau să mă eliberez,

de-aceea, tată, eu citez

să-ţi cer averea mea, în fine,

doar partea ce mi se cuvine,

POVESTIROR I: grăit-a fiul cel rebel

spre tatăl, împietrit în el

ce sta ca mut de întristare

că-i pleacă fiu-n depărtare,

de n-o mai şi nimic de dânsul.

Pe tată îl cuprinse plânsul

şi-l zgudui atât de crunt

că se trezi curând cărunt.

de grea durere-nvineţit

că fiul mic l-a părăsit.

*

Şi tatăl aştepta în prag,

după copilul său cel drag

plecat departe şi pribeag.

El nopţi în şir plângea amar

mereu cu inima pe jar,

căci presimţea că-i este greu

spunând în gând:

TATĂL: „Copilul meu,

întoarce-te din nou în sat

în casa de-unde ai plecat

căci eşti iubit şi respectat

şi de părinţi eşti aşteptat.”

POVESTITOR I: Aşa sunt toţi părinţii, trişti

când fiii umblă prin restrişti.

Dar biata mamă, cum să-i scoţi

din inimă durerea, poţi?

Căci e secundă-n zi să treacă

cu gândul ea să nu-l petreacă?

Plângea cu lacrimi mari, fierbinţi

rugându-se pe rând, la sfinţi.

Nu s-a uscat obrazu-n vânt

căci şanţuri mari săpau adânc,

iar zâmbetul i s-a-mpietrit

visându-şi fiul chinuit.

Şi inima din piept şi-o frânge

Gândind că n-are cum a-şi strânge

la pieptul său duios de mamă

odorul dus spre altă vamă.

Scriptura nu ne-o pomeneşte

dar mama tristă-n veci trăieşte,

când fiul nu e lângă ea

să-i mângâie durerea grea.

Şi îl aşteaptă neîncetat

să vină viu, nevătămat

să îi deschidă larg portiţa

şi sărutându-i mânuşiţa

să-i spună: „Bine te-am găsit,

Măicuţă dragă, am venit!”

*

POVESTITOR II: În vremea asta fecioraşul

găsindu-şi pe-alte căi făgaşul,

prin ţări străine colinda

şi-averea-ntreagă-şi risipea

în jocuri, cânt, uşoare treceri

în chef, desfrâu şi în petreceri,

El vru să se elibereze

dar s-a trezit făr’ să viseze

înlănţuit de-al său păcat,

acest pribeag, naiv băiat.

POVESTITOR I: Dar mulţi flăcăi fac azi ca el

greşind în cel mai groaznic fel

şi irosindu-şi tinereţea,

rămân la urmă cu tristeţea,

încrezători prea mult în sine

rămân c-o aprigă ruşine,

flămânzi şi goi şi părăsiţi

printre străini, săraci lipiţi.

Nu pot părinţii, chiar de vor

să-i apere cu viaţa lor.

Dar cel mai tare-i arde-un dor

de maica sfântă din pridvor

cu-obrazul ud, cu suflet frânt

şi cu privirea în pământ.

*

POVESTOTOR II: Şi ani trecură, ba destui;

câţi or fi fost, nu ştiu să spui,

dar iacă, nu mai pot să tac,

căci fiul se trezi sărac.

În ţara-aceea, care-o fi?

O cruntă foamete veni.

Iar fiul neavând nici bani

intră argat la bogătani.

Şi turmele de porci păzea

iar de flămând ce el era

tainul porcilor poftea.

Măcar o roşcovă de ros

el ar fi fost prea bucuros.

Aşa trăia în viaţă-amară

făcându-şi neamul de ocară.

POVESTITOR I: Deodată se trezi, în fine,

şi parcă îşi intră în sine,

spunând:

MEZINUL: Şi slugile o duc mai bine

în casa tatălui, vezi bine.

Eu pun chezaş chiar viaţa mea,

mă voi trezi, m-oi ridica

şi-am să mă-ntorc, pe legea mea,

părintelui să-i spun aşa:

-Eu tată, am păcătuit,

şi ştiu c-am fost nesăbuit,

căci am plecat cum mi-a fost vrerea

şi iute-am risipit averea.

Părinte, am călcat cuvântul

şi încotro bătut-a vântul

plecat-am fără să ascult.

Greşit-am, tată, foarte mult,

nu mai sunt vrednic, asta ştiu,

să mă socot că-s al tău fiu.

Dar teafăr sunt, rămas-am viu

şi slugă vreau măcar să-ţi fiu.

Regret de-atuncea foarte tare

că am căzut din ascultare.

Eu sunt căit şi-ţi cad-nainte

şi hainele-ţi sărut, că-s sfinte,

şi îţi sărut şi dreapta, iată.

Mi-e inima prea tulburată,

dar iartă-mă din suflet, tată

c-am fost cu mintea-ntunecată.

POVESTITOR II: Cu-aceste vorbe se muncea

în timp ce roşcove mânca,

în gând cu tatăl iubitor,

feciorul neascultător.

*

POVESTITOR II: Şi fiul, chiar de-a doua zi

spre casă înapoi porni,

c-o trăistuţă în spinare

stârnind tot colbul pe cărare.

Şi fu ca-n visuri de frumoasă

cărarea la întors acasă,

căci el vedea cu ochii minţii

cum îl aşteaptă-n prag părinţii,

ba chiar şi fratele mai mare

înveşmântat în sărbătoare.

POVESTITOR II: El îi vedea cu ochiul treaz

simţind că-i cade pe grumaz

şi-i spune: frate, haide, lasă,

e bine c-ai venit acasă,

căci tu destul ai suferit

fiind străin şi urgisit.

Şi chiar dacă era flămând

el mulţumire-avea în gând,

deşi desculţ şi zdrenţuit,

era aproape fericit.

Iar când se-apropie de sat

murdar de praf de-atât umblat,

spunea cu glasul sugrumat:

că: „nicăieri nu-i ca acasă

şi de necazuri nu-mi mai pasă.”

Având păreri de rău în glas

mai spuse fiul de pripas:

MEZINUL: -Şi chiar de-o fi de-acum să mor

eu nu mai plec rătăcitor.

Căci inima nu mă mai lasă

să stau departe de-a mea casă.

De-acum, nimic nu ne desparte

căci mi-e de-ajuns şi-avut-am parte

de mulţi străini ce buni s-au dat

şi-averea toată mi-au mâncat!

POVESTITOR I: Pe când tot astfel medita

mereu mai mult se-apropia.

Dar îl mustra un cuget drept

şi inima să-i spargă-n piept,

de-acea emoţie firească

că-i lângă casa părintească.

*

POVESTITOR II: Aproape-orbit de plâns şi chin

şi făr-ostoi şi făr’ alin

stătea tătucul cu-ntristare

cu ochii pironiţi în zare,

doar-doar odrasla şi-o vedea

întors din nou la casa sa.

Când nici nădejdi nu mai avea,

cu dorul care îl seca

privea în gol de ani întregi

iubirea lui, tu o-nţelegi?

POVESTITOR I: Şi când stătea în zori de zi

pe fiul iată că-l zări.

Să creadă mai că nu-i venea

şi-aproape nu-l recunoştea,

cu toate că-i dusese dorul

căci prea schimbat era feciorul,

de slab cum arăta acum

şi-aproape leşinat în drum,

murdar, în straiul peticit

desculţ şi foarte obosit.

POVESTITOR II: Şi îl cuprinse mila-ndată

de-acest fecior plecat odată…

Şi alergă în depărtare

să-i iasă în întâmpinare.

Dar la-nceput, aţi priceput,

aproape nu l-a cunoscut.

Rămase tatăl uluit

de cât era de zdrenţuit,

cum slab şi plin de răni, flămând

mergea pe cale şchiopătând…

Dar bucuros ca în extaz,

îi cade tatăl pe grumaz

îmbrăţişându-l pe fecior

şi zise:

TATĂL: -Pot de-acum să mor,

căci visul mi s-a împlinit. Iar fecioraşul rătăcit

s-a-ntors de-acum, sunt fericit.

POVESTITOR I: Şi slugilor dădu poruncă:

TATĂL: -Tăiaţi viţelul gras, s-ajungă

şi scoateţi vin din poloboc,

ca să ciocnim, să dăm noroc.

Să bem şi să ne veselim,

familia s-o întregim.

Şi scoateţi iute, straie noi,

să-l îmbrăcaţi, iar mai apoi,

să-l încălţaţi, şi fără preget

inelu-i aşezaţi în deget.

Căci a fost mort şi-acum e viu

rătăcitorul nostru fiu.

S-a-ntors la tatăl, pocăit

eu l-am iertat şi l-am primit.

Şi vreau să afle-ntregul sat

că fiul mi-am recîştigat.

POVESTITOR II: Curând, aproape de-nserat

se-ntoarse celălalt băiat,

venea trudit de la arat,

de la arat şi semănat.

Când auzi ce veselie

e-n casa-aceea, vru să ştie

şi iute întrebă o slugă:

SLUJITORUL: -Stăpâne,

POVESTITOR II: spuse sluga-ndată,

motiv de bine ni se-arată

căci frăţiorul cel pribeag

s-a-ntors la tatăl vostru drag.

Iar tatăl l-a îmbrăţişat,

dădu poruncă să-l îmbrace

şi cep dădu la polobace,

să curgă-n râuri-râuri vinul

căci s-a sfârşit de-acuma chinul

iar aştepatarea-avu un rost

întors din aspre pribegii,

şi tatăl are iar doi fii.

Şi-i puse-n deget un inel

ca să se bucure cu el,

inelul casei cu sigil

păstrat de când era copil…

POVESTITOR I: Da-n loc de mare bucurie

căzu frăţâne-su-n mânie.

Atât de mult s-a mâniat

şi a gemut şi s-a-ntristat

când a aflat c-acest festin

cu carne grasă şi cu vin

cu veselie, joc şi cânt

că ochii şi-i fixă-n pământ.

El refuză să intre-n casă

să bea cu toţi, să stea la masă.

Dar nicidecum n-a dat bineţe,

făcând de ciudă feţe-feţe.

Şi supărat şi ostenit

el de la câmp venind muncit,

rămase-afară gânditor,

al tatălui dintâi fecior.

POVESTITOR I: Iar tatăl când ieşi afară

îl îmbie în casă, dară,

ba îl rugă să-şi lase treaba

şi trist să nu fie degeaba.

Căci vru să-l facă să-nţeleagă

că-i iar familia întreagă;

şi că motiv de bucurie

nu e mai mare dintr-o mie.

FRATELE CEL MARE: -Nu vin…

POVESTITOR I: răspunse atuncea cu glas gros

feciorul tatei furios,

căci eu sunt fiul cel mai mare

şi n-am ieşit din ascultare.

Ba niciodată n-am plecat

Departe de ogor şi sat.

Eu ţi-am slujit cu vrednicie

întreaga viaţă pe moşie,

iar pentru mine niciodat’

vreun ied tu n-ai sacrificat,

ca să mă veselesc şi eu.

Şi martor mi-este Dumnezeu,

că din cuvânt nu ţi-am ieşit

de-aceea-s foarte necăjit.

Pe fiu-acesta, pus pe şagă

ce ţi-a tocat averea-ntreagă

tu l-ai primit, nu l-ai certat,

tăind viţelul îngrăşat.

L-ai aşezat la loc de frunte

şi el a vrut să te înfrunte

trăind doar cu femei uşoare.

Dreptate e aceasta, oare?

Căci numele ţi-a necinstit,

dar eu cu ce ţi-oi fi greşit?

Ţi-am fost şi fiu, ţi-am fost şi rob,

de-aceea azi te dezaprob,

şi tată, nu mai vreau să ştiu

de tine şi de al tău fiu…

*

TATĂL: -O, fiul meu, să iei aminte,

îs vorbele acestea sfinte:

tu totdeauna eşti cu mine

şi nu ţi-a fost chiar foarte bine?

Căci tot ce am este şi-al tău

şi nu se cade să fii rău,

să fii nerecunoscător

cu tatăl tău cel iubitor,

ci, bucură-te, că-n sfârşit,

acasă frate-tu-a venit.

Căci a fost mort iar azi trăieşte,

tu intră şi te veseleşte.

Eu l-am considerat pierit

însă de azi l-am regăsit.

………………………………………..

POVESTITOR I: Eu doar atât mai vreau să-ţi spun:

tu care fiu socoţi că-i bun?

Cel ce de-acasă n-a plecat

trudind cu-obidă şi bănat

şi cuibărind în suflet rău

invidia pe frate-său?

Cel ce-asculta ce i se cere

păstrând a tatălui avere,

dar când să dea un bob de grâu

mânia şi-a scăpat din frâu?

Şi supărat şi cu-ntristare

n-a fost capabil de iertare?

Sau fiul cel risipitor,

ce-şi părăsi al său obor?

Acel ce zestrea şi-a pierdut

greşind amarnic la-nceput.

Dar care milă a cerut

şi pocăindu-se de rău

se-ntoarse iar la tatăl său,

cerând iertare c-a greşit

într-un moment nechibzuit?…

POVESTITOR II: Copile dragă, nu uita

că Tatăl tău te va ierta

şi-atâta vreau să îţi mai spun

că Tatăl nostru este bun.

Că Milostivul Dumnezeu

nu vrea pieirea celui rău,

ci îndreptarea lui căită

recunoscută şi voită.

Că buni şi răi, noi suntem fii,

nemuritori printre cei vii…

***

DOMNUL A DAT ŞI DOMNUL A LUAT

sau

IOV CEL RĂBDĂTOR

CRAINIC I: Am citit în Sfânt Hrisov

despre răbdătorul Iov.

Locuia în Ţara Uţ

pe-un meleag străvechi, micuţ

un om foarte cunoscut

cu renume în ţinut

şi pe placul orişicui:

Iov era numele lui.

CRAINIC II: Şi era desăvârşit,

blând, supus şi preasmerit.

Între fii din Răsărit

Iov era cel mai iubit,

că avea păşuni bogate

şi averi nemăsurate,

turme mari de vite, mii

de catâri şi avuţii.

Mai avea cămile – sute

şi-alte sute de cornute.

Casă mândră-ndestulată

mare, binecuvântată.

CRAINIC I: Omu-acesta era drept

preacurat şi înţelept

şi ferindu-se de rău

se temea de Dumnezeu.

Şi-i iubea pe-ai săi copii:

trei fetiţe, şapte fii.

CRAINIC II: Iov – lui Yahve îi jertfea

vite – zeci – din turma sa

ca şi ardere-de-tot,

căci zicea:

IOV: -Aşa socot,

dacă fiii mei iubiţi

sunt de diavol ispitiţi,

blestemând pe Dumnezeu?

De-aia îi sfinţesc chiar eu

şi-aduc aste jertfe sfinte

pe Yahve rugând fierbinte

pe răboj să nu le ţină

vreo greşeală sau vreo vină.

*

CRAINIC I: Îns-aşa precum am zis

Însuşi Domnul a permis

diavolului supărat

şi gelos şi necurat

să-l încerce în credinţă

în răbdare şi-umilinţă.

Vru chiar sufletul să-l fure

şi să-l facă să abjure,

să profere anateme

şi pe Yahve să-l blesteme

la ceas greu de osteneală

şi de moarte şi de boală

când va fi lipsit de toate,

de puţina sănătate

şi de case, de copii

de întregile-avuţii.

CRAINIC II: Prima oară l-a-ncercat

când de turme-a fost prădat.

Mai apoi copiii săi

au pierit cu toţi, ca fumul

parcă n-ar fi fost nici unul.

De durere fu curmat,

hainele şi-a sfâşiat

şi răzându-şi capul tot

Iov striga:

IOV: -Aşa socot,

să păcătuiesc nu pot;

DACĂ GOL EU M-AM NĂSCUT

GOL MĂ VOI ÎNTOARCE-N LUT.

CRAINIC I: Poate oare o fiinţă

să îndure-o suferinţă

aşa mare şi-aşa grea,

şi nesinchisit să stea?

De atâta supărare

şi cumplită încercare –

căpătând o boală grea,

suferind, se căina,

lacrimi mari pierzând şiroi

pe-o grămadă de gunoi,

răbdător, sărmanul rob

bubele scobind c-un ciob

şi spunea plângând aşa:

IOV: -Dacă bine mi-a fost dat,

DOMNUL FIE LĂUDAT!

tot aşa şi ce e rău

voi primi ca dar al Său.

Căci Acela ce mi-a dat

tot El totul mi-a luat,

fie-I Numele slăvit

pe pământ blagoslovit

şi în ceruri adorat,

FIE BINECUVÂNTAT!

CRAINIC II: Iar nevasta, furioasă

tot bodogănind că-l lasă,

în nesocotinţa sa

îl povăţuia aşa:

NEVASTA: -Blestemă-L pe Dumnezeu

şi-apoi mori!

CRAINIC I: Îl treceau pe Iov sudori

când vedea atâta ură

şi că soaţa nu-l îndură.

NEVASTA: -Ce aştepţi cu gândul dus,

răbdător, cu ochii-n sus?

Nu vezi oare ce-ai păţit

pe Yahve de L-ai slujit?

Leapădă-te imediat

şi-o să mori mai împăcat!

*

CRAINIC II: Aste vorbe prea grozave

socotea că-s mult mai grave

decât totul ce-a pierdut

fiindcă omu-i scos din lut

de Yahve, de Creator

şi în lume trăitor

doar o vreme, doar o clipă

pe a vieţii scurt-aripă,

pelerin pe-acest pământ

unde toate pier în vânt

şi se zbate, luptă, până

se întoarce în ţărână.

CRAINIC I: Iov tot sta şi medita

şi la Yahve se gândea.

Şi-au venit prieteni – trei

şi la sfat stătură ei.

Iar aceştia, după sfat,

socotindu-l vinovat

tot pe Iov l-au judecat

şi râzând l-au condamnat,

cu mantaua sfâşiată

socotind că-s fără pată.

CRAINIC II: Şapte zile, şapte nopţi,

dacă stai să le socoţi

au şezut cei trei şi-au plâns

şi-încă nu a fost de-ajuns.

Au zvârlit ţărână-n cer

şi cu glasul auster

ELIFAZ, BLIDAD, ŢOFAN

sfătuiră aşadar

pe smeritul Iov aşa,

doar de s-o îndupleca:

ELIFAZ, BLIDAD, ŢOFAR: -Domnul Însuşi pedepseşte

pe acel care greşeşte

şi-l încearcă, negreşit

pe acel ce-i prihănit.

*

CRAINIC I: Grea şi fără de istov

fost-a plângerea lui Iov

blestemând cu glas pierdut

ziua-n care s-a născut.

Geamătul fiindu-i hrana

şi suspinul peste rana

sa, curgându-i ca o apă

din durere se adapă.

Iov plângea al său necaz

susţinut de ELIFAZ,

care, tremurând în glas

spuse:

ELIFAZ: -Doar atât ţi-a mai rămas,

căci eşti om şi te-ai născut

încercat să fii, pierdut

în păcate şi căinţă

în dureri şi suferinţă.

Dar, ca orice muritor,

de la Domnul ajutor

tu să cauţi cu priinţă

căci eşti firavă fiinţă!

CRAIANIC I: Iov în plângerile lui

se-adresă tot Domnului:

IOV: -Azi sunt trist, căci nu crezum

că mi-a viaţa ca un fum,

ca un muc de lumânare

şi ca o firavă floare.

Imediat ce înfloreşte

cade şi se ofileşte.

Ce folos că am fost drept

că-s răpus de rană-n piept

şi nimic nu m-a rămas

decât suflet de pripas…”

N-am tăgăduit nicicând

glasul Domnului cel Sfânt.

N-am călcat a Sa voinţă

şi-acum zac în neputinţă.

CRAINIC II: Astfel Iov se tânguia.

ELIFAZ îl asculta.

IOV: -Vreau să aflu negreşit

când şi unde am greşit

de-s lovit în fel şi chip

cum o boabă de nisip

de furtună-i spulberată

şi-n ocean de aruncată.

CRAINIC I: Iov cel deznădăjduit

se plângea că-i urgisit

deşi-n viaţă a fost drept

şi în toate înţelept.

Şi BLIDAD luă cuvântul

spuse:

BLIDAD: Vorba ta e cum e vântul.

cât de mic ţi-e începutul

tot pe-atât de fraged lutul.

Dar sfârşitul fi-va mare

fără de asemănare.

Iar de fiii ţi-au greşit

Dumnezeu i-a pedepsit.

Însă, frate, ia aminte

tu la cei de dinainte.

Cercetează-i pe părinţi

dac-au fost sau n-au fost sfinţi,

căci le tragi păcatul greu

de-a uita pe Dumnezeu

şi-au umblat pe căi greşite

înfruptaţi din fructe-oprite.

De-aia tu, la rândul tău

te-ai certat cu Dumnezeu.

CRAINIC I: Îi răspunse Iov aşa:

IOV: -Taci şi nu mă cerceta.

Fii mai înţelegător

căci şi tu eşti greşitor.

Cine s-a-ndărătnicit

fără să fi suferit

şi şi-a tras mai abitir

cerul ca pe-un coviltir?

Cine Doamne, s-a tocmit

mânile de mi-a-ntocmit?

Cine m-a lucrat din lut

dinainte de-nceput

când eram de carne-un boţ

doar un ghemotoc cu moţ?

Pentru ce vrei ca-n ţărână

să mă duci, curând de mână?

Oare nu Tu m-ai ţesut

din Duh Sfânt suflat pe lut?

Şi în pântece-nchegat

Tu suflare nu mi-ai dat?

La Lumină m-ai chemat

nu şi pentru-a fi iertat?

Ştii adâncul să-l pătrunzi,

Te conjur să îmi răspunzi.

Orice, Doamne, poţi să-mi ceri

fiindcă îndoit-mi-oferi.

Chiar de n-am nimic a-ţi da

nu-mi lua, Doamne, Mila Ta…

CRAINIC I: Cuvântarea lui ŢOFAR

fu rostită foarte rar:

ŢOFAR: -Oare judecă şi drege

după-a ta fărădegele

Dumnezeu şi-ţi răsplăteşte

prea uşor şi prea lumeşte?

Poţi doar tu cu harul tău

să-L pătrunzi pe Dumnezeu?

Poţi ajunge-n adâncime

numai cu a ta micime?

La a Sa desăvârşire

poţi ajunge cu-a ta fire?

Numai Domnu-i fără pată

şi la dreaptă judecată

va chema pe rând pe toţi,

să-L împiedici, cum să poţi?

Căci e Domn şi totul vede

şi oriunde El purcede.

Inima de-ţi pregăteşti

şi la Domnul te gândeşti

fugi de-acele făr’delegi

şi dreptate-ai să culegi.

Fruntea-n ceruri să-ţi ridici

fără teamă şi să zici:

DOMNUL BINEVOITOR,

MI-A VENIT ÎN AJUTOR!

CRAINIC II: Iov răspunse-atunci discret;

IOV: -Nu mai e nici un secret,

cu privirile Lui calme

sufletul îmi ţine-n palme.

Domnul-n braţe mă ridică

şi mă face fără frică

să adorm la al Său piept

ca un copilaş, aştept.

Doar de Domnul legănat

somnul mi-e iluminat.

Sufletul şi tot ce-i viu

este-n mâna Lui şi ştiu,

animale, păsări, peşti

te învaţă să-L iubeşti.

Ceru-ntreg şi-ntreg pământul

să-i ridice-n slavă cântul.

El e-ntreaga-nţelepciune,

sfatul despre lucruri bune

şi Pricepere, Voinţă,

Domnu-nseamnă Stăruinţă,

Drumul către Biruinţă,

şi Răbdare în Credinţă,

în Nădejde şi Speranţă.

Domnu-nseamnă Curezanţă.

Yahve totul face bine

şi mă duce pe căi line

înspre ape liniştite

şi-nspre locuri prea ferite.

Să-mi înaintez aş vrea

Cauza-naintea Sa:

Orice mi s-ar întâmpla

vreau să-i spun durerea mea.

Chiar de Domnul mă ucide

vorbele-mi rămân lucide.

În putinţă de-mi va sta

căile-mi voi apăra

şi Dreptate şi-Ndurae.

Mărturie cum n-aş da,

cum că omu-i ca o floare

şi ca steaua căzătoare.

Ca o umbră-i risipit

şi se pierde-n Infinit.

Precum cade frunza verde

sufletul şi-l poate pierde.

ELIFAZ: -Ce ştii tu şi nu ştim noi,

CFRAINIC II: Spuse ELIFAZ apoi.

ELIFAZ: Frica ta de Dumnezeu

ţi-a făcut cuvântul greu.

Împotriva cui ţi-e duhul

ce ţi-a otrăvit văzduhul?

Ca o apă, c-aşa-i firea,

omul bea nelegiuirea.

În deşertăciuni şi fală

de se-ncrede, se înşeală

în nelinişti şi-n durere!

Domnul Însuşi îl atinge

şi suflarea gurii-i stinge.

Ca o viţă despuiată

este omul, plin de pată.

Ca măslinul fără floare

şi ca vântul fără boare.

Omul care iscă rău

se va prăbuşi în hău

şi va bea nelegiuire

ca şi când ar bea iubire.”

IOV: -Când durerea nu se-alină,

spune, are omul vină?”

CRAINIC I: întrebă atunci Iov,

ca văzând într-un hrisov.

IOV: -Nu ştiu ce să mă mai fac,

Dumnezeu m-a dat pe plac,

celor mai nelegiuiţi,

celor răi şi necinstiţi.

Plânsul-mi înroşeşte faţa

cum se iscă dimineaţa.

Umbra morţii mi-e pe pleoape.

De sfârşit sunt foarte-aproape.

Doamne, de aceea-ţi cer

un Apărător în Cer,

martor viu din locuri-nalte

înainte-ţi să mă salte,

să mă scape de urgie

şi în pace să mă ţie!

Mă nedreptăţiţi cumplit

deşi simt că n-am greşit.

Sufletul mi-l întristaţi,

cum vă mai numiţi voi fraţi?

Dacă-n viaţă am greşit,

recunosc şi sunt smerit.

Rudele m-au părăsit

şi prietenii-au fugit.

Am ajuns ca un străin

şi mi-e viaţa numai chin.

Vin cu inimă umilă

să implor acum milă…

CRAINIC I: Astfel Iov se tânguia

de pământu-ntreg vuia

pietrele gemeau şi ele

de atâtea vorbe grele:

IOV: -Sufletul mi-e întristat

şi răspunsuri n-am aflat.

Vinuit sunt pe nedrept.

Sufletul mă doare-n piept.

Iar dacă am rătăcit

m-am întors, m-am pocăit.

Sunt zdrobit şi-aproape pier,

n-am putere să mai sper,

mâna Domnului m-atinge

şi văpaia rău mă-ncinge.

Dar în sufletul meu ştiu

RĂSCUMPĂRĂTORU-I VIU.

Cred cu toate-acestea, eu

C-AM SĂ-L VĂD PE DUMNEZEU.

Doru-acesta este-n mine

şi-am să-l văd pe Domnu-n fine.

Domnul binevoitor

Alina-va al meu dor…

CRAINIC II: Şi luă cuvântul iar

şi grăi aşa ŢOFAR:

ŢOFAR: -Omul lacom nu munceşte,

pe sărac îl asupreşte

şi pe rob îl ţine-n jug

n-are parte de belşug,

căci, de-atâta lăcomie

îşi dă duhul cu simbrie.

Domnu-i va trimite foc,

Grindini, ploaie la un loc,

cum stă scris în Sfânta Carte

de nimic avea-va parte.

Toţi cei răi, de Domnul pier

în ploi de săgeţi de fier.

Domnul nu mai face zid

peste cei ce îl desfid,

că-s cu suflete perfide

îi răneşte şi-i ucide.

Mistuit la foc mocnit

omul rău e nimicit…

Fie slujitor ori rege,

de trăieşte fără lege

el va fi dezvăluit

şi de ceruri pedepsit.

CRAINIC II: Iov dădu al său răspuns:

IOV: -Ca şi când n-ar fi de-ajuns,

Sunt la capătul răbdării

pân’ la marginile zării.

Nu mai văd nici o scăpare

din această încercare.

A lui Dumnezeu nuia

o încerc pe pielea mea.

Căci sa abătut mânia

ce-mi răpeşte bucuria.

Când încinge Domnul coapsa

eu pe loc îi simt pedeapsa.

Sunt ca pleava de gătej,

spulberată de vârtej.

Ca un pai zburat de vânt

ca ţărâna aspră sunt

ce-i sub tălpi călcată-n pripă

şi strivită într-o clipită.”

CRAINIC I: Spuse-atuncea ELIFAZ:

ELIFAZ: -Vreau să ştii, în orice caz,

omul – îi va fi mai greu

de folos lui Dumnezeu.

Ci, lui însuşi de folos,

omul este păgubos.

De eşti bun ori de eşti rău

numai spre folosul tău

astfel eşti, căci de te plângi

nici un merit n-ai să strângi.

Căci purtarea-i bună, rea

pentru mântuirea ta.

Căile fără de vină

te vor duce la Lumină,

te vor ridica din tină

la belşug de pace lină.

Dar cu Domnul cel slăvit

de te-ai împrietenit

vei fi drept şi-ţi va fi bine,

fericirea e la tine.

Să primeşti învăţătură

de la Dumnezeu din gură,

iar în inimă să-ţi pui

neîncetat vorbele Lui.

De-ai să te întorci din hău

înapoi la locul tău,

dobândi-vei demnitatea

să înlături nedreptatea.

Aur din Ofir în prund

să-l arunci tot mai afund.

Cel Atotputernic, ştii

aur îţi va deveni

şi argint şi bogăţie

şi întreaga avuţie

dacă îl vei asculta,

rugă Lui vei ridica

Dumnezeu în Mila Sa

fi-va desfătarea ta.

CRAINIC I: Spuse-atuncea gânditor

Iov cu glas sfâşietor:

IOV: -De-aş şti unde locuieşti,

în tăriile cereşti,

eu la uşă ţi-aş veni

şi plângând m-aş osteni

să-ţi aduc mii de dovezi

de iubire, să mă crezi.

Şi la Scaunul Ceresc

aş cădea spunând: Iubesc!

Ca în veci să fiu iertat

Domnul fie lăudat!

Domnul mi-e Judecător

chiar de-ar fi acum să mor,

aş cunoaşte imediat

pe ce cale am urmat,

ce cărări am străbătut

de când m-am ivit din lut.

Ca şi aurul curat

aş ieşi la încercat.

Drumul nu mi-am abătut

şi cărarea n-am pierdut,

de la legi n-am abdicat

şi Cuvântul l-am urmat.

CRAINIC I: Iar BLIDAD luă cuvântul

şi rosti ca-n tremur – vântul:

BLIDAD: -Frica, dar şi stăpânirea

sunt la Domnul, asta-i firea.

Poate-un om cu mintea sa

oştile a-i număra?

Poate omul muritor

Fără nici un ajutor

Cel născut dintr-o femeie

Drept în faţa Lui să steie?

Luna chiar, nemuritoare,

nu-i de tot strălucitoare.

Nu-s nici stelele-adunate

înaintea Sa curate.

Însă omul muritor

Nu-i decât un viermişor…

CRAINIC II: spuse iar a treia oară

şi BLIDAD, cu voce clară.

IOV mai zise cu glas rar

răspunzându-i lui ŢOFAR:

IOV: Omului fără tărie

Tu îi dai puternicie,

Tu oferi doar sfaturi bune

şi belşug de-nţelepciune.

Numai Tu, o Doamne, ştii

stâlpii Cerului să-i ţii.

Când se clatină pământul

Tu opreşti îndată vântul.

Stavili pui în larg de zare

Peste zbuciumul de mare.

Doamne, voi urma mereu

Căile lui Dumnezeu

ca şi-atunci când strălucea

candela deasupra mea.

Vreau să fiu iar fără pată

cum eram eu altădată.

Şi iubit şi respectat

şi de Domnul apărat.

Azi durerea mi-e veşmânt

Suferinţa-i crezământ,

căci mi-s paşii număraţi

cântăriţi şi măsuraţi,

şi în cumpăna cea dreaptă

răsplătit sunt după faptă.

…………………………………………………………………………………….

CRAINIC I: Multe vorbe pe ales

şi-au rostit cu înţeles

toţi prietenii lui Iov.

Şapte zile, şapte nopţi,

dacă stai să te socoţi

nici prea multe, nici puţine

să le afle poate-oricine.

CRAINIC II: Staţi acum liniştiţi

şi Scriptura o citiţi.

Am avea ce povesti

Cărţile nu s-or sfârşi.

Şi poveţe-am învăţa

iar la rându-ne vom da

sfaturi zeci din tată-n fiu

şi-altor oameni ce nu ştiu.

CRAINIC I: Pentru că de la-nceput

necurmat Iov a crezut,

s-a păstrat desăvârşit

şi răbdând, a suferit

la momentul potrivit

Dumnezeu l-a răsplătit

înzecit şi însutit

dându-i mai târziu-napoi

şi cămile, oi şi boi,

fii şi fiice, bunăstare

pentru-aşa o comportare

exemplară-n suferinţă

şi model de biruinţă

în răbdare şi credinţă

a primit cu prisosinţă.

CRAINIC II: Astfel Domnul răsplăteşte

pe acel care-L iubeşte

şi rămâne-n viaţă drept

răbdător şi înţelept

şi cu multă stăruinţă

ajungând la biruinţă,

chiar lipsit de vreo putere

nu disperă şi nu cere

şi de rău-i cu priinţă

nu se leapădă-n credinţă.

CRAINIC I: Tu nădejdea să-ţi păstrezi

a iubi să nu-ncetezi

şi în Domnul să te-ncrezi,

toată viaţa să-L urmezi

ca şi Iov cel răbdător

ce-a ieşit biruitor.

****

POVESTEA CELOR DOI FRAŢI

(CAIN ŞI ABEL)

Asta-i o poveste tristă

şi mai tristă nu există.

O s-o spun cum e, aşa,

Poate învăţaţi ceva.

După ce-au păcătuit

primii oameni în Eden,

Paradisu-au părăsit

şi fugind de locul sfânt

poposit-au pe pământ.

Iar Adam avu doi fii.

Şi-au crescut aceşti copii,

iar când mari au devenit

tatăl lor le-a poruncit

fiecare-n felul său

să-i dea cult lui Dumnezeu,

pârga jertfei muncii lor.

De atunci s-au pus cu zor

pregătind cu sârg şi drag

jertfa Domnului în prag.

*

Fiul CAIN era plugar

muncitor şi gospodar.

Grâul când era în pârg

el muncea cu mai mult sârg

însă nu trudea în van.

Floarea grâului din lan

rod dădea crescut în mână

pâine proaspătă şi bună.

ABEL s-a făcut cioban

şi ca orişice mocan

adunase oi, cu sute,

turmă-ntreagă de cornute.

Oile întâi născute

îi dădeau câte-un mieluţ

creţ la blană şi drăguţ.

Amândoi trudeau cu greu

şi credeau în Dumnezeu.

*

Dragi copii, şi aşadar,

înspre ziuă la hotar

ABEL puse pe altar

un miel alb pe un ştergar

şi-l înjunghie sfios.

Sângele se scurse jos.

Dumnezeu binevoi:

jertfa-i luă şi-l ferici,

căci era din trup curat

şi din suflet neîntinat.

ABEL era bun şi drept

şi-n credinţă înţelept.

Fiind la inimă milos

el jertfi mai cu folos

decât CAIN ce-aduse-n pripă

grâu în pârg făcând risipă

şi trufindu-se, privea

cu privire aspră, grea,

jertfa fratelui cel bun

pregătită din ajun.

Fiindc-a fost invidios,

Domnul, foarte mânios,

roadele nu i-a primit

şi nici nu l-a răsplătit.

Supărat la rândul său

CAIN jură cu suflet rău

nicidecum să mai amâne,

imediat să se răzbune.

*

Domnul însă l-a-nvăţat

să nu cadă în păcat;

hotărât să-l stăpânească,

de păcat să se ferească.

-Ştii, pârdalnicul păcat

stă la uşa ta culcat

spuse Domnul cu-ntristare.

Ia aminte şi fii tare!

Dar acest agricultor,

foarte neîndurător

mândru şi invidios

fu de îndoială ros.

Însă foarte curios,

nu-şi lăsă privirea-n jos

şi cu voce guturală

vru să ceară socoteală.

Când văzu că-i refuzat,

faţa i s-a-nnegurat

şi privirea lui stătea

sus la Domnul şi-ntreba

pentru ce n-a fost primită

jertfa astfel pregătită.

Dacă-n suflet tu ai fiere

în zadar e jertfa ta;

nu-i primită cu plăcere

cât de mult ea te-ar costa.

*

Chiar în ziua următoare

fratele răutăcios

se gândi să îl omoare

pe-al său frate credincios.

Gândul rău şi-l împlini

crudul CAIN a doua zi

de invidie pătruns,

pe frîţâne-su cel blând

fără milă ucigând.

Parcă n-ar fi fost de-ajuns,

a fugit şi s-a ascuns.

Dar degeaba te fereşti

de priviri dumnezeieşti

Fiindcă Domnul Sabaot

vede şi aude tot.

Nu ai cum şi nu ai unde

te piti şi te ascunde.

*

Şi-n răcoarea serii, iată,

Că Dumnezeiescul Tată

i-a strigat cu glas sever:

-Este strigător la cer!

CAIN, îţi poruncesc şi-ţi cer:

Ieşi de unde te-ai ascuns

c-ai păcătuit de-ajuns.

Te-am văzut, te-am auzit.

Cât eşti de nesăbuit!

Sângele lui ABEL, sfânt,

s-a suit de la pământ

pân’ la cer, pân’ la zenit…

Iată, ai păcătuit,

n-ai făcut ce-am poruncit!

Dar când Domnul a-ntrebat

unde e cel căutat,

CAIN răspunse cu bănat,

că nu el e vinovat:

-Ce sunt eu, sunt păzitor

al unui sărman păstor?

Eu sunt lucrător plugar

şi de Abel n-am habar.”

Astfel, dispreţuitor,

mincinos şi-nşelător

CAIN răspunse încrezut

ca şi când n-ar fi ştiut,

necăindu-se astfel

pentru moartea lui ABEL.

*

Domnul aspru l-a mustrat

că din ură a vărsat

sânge cald, nevinovat.

Însă ceea ce intrigă

e că sângele mai strigă,

al acestui blând oier

chiar şi astăzi pân’ la cer.

-De te-ascunzi, nu mă-ndoiesc

că n-oi şti să te găsesc.

Te blestem şi te conjur

tot pământul împrejur

să-l străbaţi, să pribegeşti

liniştea să nu-ţi găseşti.

Eu îţi pun un semn pe frunte

nimeni să nu te înfrunte

şi să nu găseşti Lumina

până ispăşi-vei vina…

CAIN, un frate rău făptaş

de-al său frate ucigaş,

prigonit şi alungat

fu de Domnul blestemat.

Toată viaţa lui imundă

fu silit să se ascundă.

Pentru că n-a ascultat

şi-a căzut în grav păcat

ce se cheamă fratricid

(cei ce fraţii îşi ucid),

CAIN să pribegească-ajunse

şi de Yahve se ascunse.

Iar pe unde a trăit

din Eden la Răsărit

CAIN avu pe rând urmaşi,

ai păcatului părtaşi

o mulţime de norod

trăitori în Ţara Nod.

Tu pe frate să-l iubeşti

şi să nu păcătuieşti

dacă nu vrei într-o zi

alungat din Rai să fii…

***

MAMA REA ŞI MAMA BUNĂ

sau

JUDECATA LUI SOLOMON

Pildă de înţelepciune,

Solomon, aşa se spune,

era drept şi era sfânt

ca nici altul pe pământ.

Mult prea tânăr ales rege

Trăia viaţa după Lege.

Încă de la început

Domnului el i-a cerut

nici averi, nici sănătate,

nici puteri nelimitate

peste oşti şi peste-armate

şi nici aur în carate.

Nici palate, nici bucate,

nici victorii repurtate,

ci doar MINTE ÎNŢELEAPTĂ

ca să ţină CALEA DREAPTĂ.

*

Şi veneau la el popoare

să se-nchine-n ascultare.

Chiar din Saba, o regină

ca să-şi afle tihnă lină.

Vestea merse prin vecini

că ar judeca pricini

şi că toţi împricinaţii

se întorc smeriţi, ca fraţii

şi se-mpacă-ntr-a lor vină
nemaiexistând pricină.

Mila lui nemăsurată,

Umilinţa-ntruchipată,

ca şi dreapta iscusinţă

folosită cu ştiinţă

şi măsura de-a şti-n fine

CE E RĂU ŞI CE E BINE

toate-acestea l-au făcut

şi iubit dar şi temut.

*

Se iscase o gâlceavă

foarte rea şi foarte gravă

într-o zi când fără veste

două tinere neveste,

fiecare susţinând,

blestemând şi suspinând,

că AL SĂU – COPILUL – ESTE.

Una dintre-aceste soaţe

tot strângea un prunc în braţe.

Şi femeile aceste

au venit cu-al lor necaz

la-nţeleptul Solomon

cu pruncuţu-n mâini, plocon

să le spună răspicat

Înţeleptul luminat

cine ar avea dreptate.

*

Stând în jilţul de-mpărat,

Solomon le-a invitat

să îi spună ce motiv

le-a adus intempestiv

de la treabă, cu tot zorul

şi al cui e pruncuşorul?

-E al meu, răspunse una.

Poţi să dovedeşti minciuna?

-Ba-i al meu, cealaltă spuse,

fiindc-al tău muri, se duse,

chiar azi noapte, copleşit

şi de fierbinţeli răpit.

-Ba, mi l-ai furat pe-al meu,

şi să-l recunosc nu-i greu.

Ba-i al meu, ba nu-i al tău,

se certară foarte rău.

Una-n stânga, una-n dreapta

şi cu vorba şi cu fapta,

nepăsându-le că-l doare

trăgeau pruncul, să-l omoare

şi de cap şi de picioare.

*

Somolon văzând aceste

izbucniri de la neveste,

spuse-atunci cu voce gravă:

-Ca să nu stârniţi gâlceavă,

iacă, eu vă fac dreptate:

dăm copilul jumătate,

cu o sabie-ascuţită

şi pleca-va mulţumită,

fiecare cu o parte

ca să plângă a lui moarte.

*

Dinadins aşa grozavă

fu sentinţa lui regească

numai să mărturisească,

să se vadă cine minte

ori de are simţăminte

pentru-acel copil din faşă.

Prima „mamă” foarte laşă,

imediat a consimţit

şi-a permis ca negreşit

pe copilul pus chezaş

să-l despice un ostaş,

pentru ca vrăjmaşa sa

viu de-acolo să nu-l ia.

*

-Este strigător la cer:

vreau mai bine eu să pier,

spuse foarte-ndurerată

mama cea adevărată.

Eu te rog, slăvite rege

să faci pace, după Lege

şi să dai, cât este viu

celeilalte, pe-al meu fiu,

chiar dacă o să-mi lipsească

numai fă ca să trăiască.

Eu renunţ, de bună seamă

la iubirea mea de mamă.

*

După aceste vorbe sfinte

pline de învăţăminte

curtea-ntreagă-a amuţit.

Solomon a poruncit

ca să-i fie-napoiat

pruncul neîntârziat

mamei cele-adevărate,

celei sfinte, devotate,

care-a vrut să se jertfească

iar pruncuţul să trăiască.

*

Faima lui se duse-ndată

repede, ca niciodată

şi-a lui Solomon dreptate

fu vestită în Cetate.

Astfel, ştirea s-a-nşirat

pretutindeni în Regat,

de-a aflat, şi nu degeaba

şi-o regină de prin Saba

ce-a venit să ceară sfat

la slăvitul împărat.

Iar a lui înţelepciune

a rămas ca pildă-n lume.

***

URIAŞUL ÎNVINS

Uriaşul ce-a pretins

că de nimeni nu-i învins

conducând a lui armată

vru în suliţi să se bată

c-un flăcău izraelit.

Cred că aţi mai auzit

de povestea din Scriptură,

care ţine cu măsură

respiraţia la gură…

Coif purta, platoşă veche

scut şi suliţă străveche.

Cu asemenea armură

făcea acte de bravură.

Se credea fără pereche.

„Cred că-i floare la ureche

să înving armata-ntreagă

şi s-o vâr într-o desagă.”

El se lăuda trufaş

cum că nu-i fricos şi laş.

Şi pofti cu glasul gros

pe-orice tânăr curajos

să se-ntreacă-n luptă dreaptă.

David, fire înţeleaptă,

un păstor păscând vioi

şi pe capre şi pe oi,

ce trăia-n acel ţinut,

neînfricat cum se ştia

iute socoti aşa:

„Eu, un simplu băietan,

să mă bat c-un filistean?

Cu asemenea armură

să-i dau viaţa mură-n gură?

Însă, chibzuiesc aşa:

Dacă Domnul Însuşi vrea

şi va fi de partea mea

voi învinge uriaşul

şi-l alung de pe imaşul

stăpânit de neamul meu,

să-mi ajute Dumnezeu!”

Şi spunând această rugă

tânărul porni în fugă.

Ce să mai lungească vorba?

Îţi umplu cu pietre torba

ca să aibă ţara pace

şi cu praştia, dibace,

îl ochi atunci în frunte

pe-uriaşul cât un munte.

Şi-l lăsă acolo, lat

pe trufaşul Goliat.

Iar poporul, cum se ştie

scăpă astfel din robie

şi de cruzii filisteni

şi de-ai lor cumpliţi oşteni.

*

O povaţă îţi dau eu:

Cu nădejdea-n Dumnezeu,

fără ironii şi glume

poţi să-nvingi o-ntreagă lume.

Dacă eşti încrezător

pe-un noroc înşelător

iute-ţi vei găsi şi naşul

precum Goliat, trufaşul…

SFÂNUL PETRU PE APE

„Dumnezeu mergând pe ape!

Aş putea-ncerca şi eu

printre valuri cu hârtoape

ca şi Domnul Dumnezeu?”

se-ntrebă Dănuţ odată.

O să-l lămurim îndată.

Eu vă rog să ascultaţi

pilda şi să învăţaţi

cum să credeţi necurmat

în acel ce v-a creat

şi vă are-n paza Sa

pe-orice vreme, bună, rea.

Toate vin n chip şi fel

dacă te încrezi în El.

Niciodată n-ai să pierzi

dacă-ncrederea îţi pui

numai în puterea Lui.

*

Petru însuşi s-a-ncrezut

în Iisus de la-nceput

şi-astfel l-a mărturisit

încât PIATR-A DEVENIT.

Astfel se făcu-ntr-o seară,

ucenicii se urcară

în bărcuţa lor cu vele.

Însă noaptea-i fără stele,

Fără lună, întunecată

Şi e vremea zbuciumată.

Valuri nalte şi furtună,

cerul fulgeră şi tună

iar bărcuţa lor trosneşte

ca şi prinsă într-un cleşte.

Valuri mari pătrund şiroaie,

ucenicii-s uzi în ploaie.

Temători şi-nfriguraţi

au strigat acei bărbaţi,

străbătuţi de un fior

Pe Iisus în ajutor.

-Doamne, vino şi ne scapă

de furtună şi de apă.

Potoleşte, Doamne, vântul

cu puterea şi Cuvântul.

Căci numai Cuvântul Tău

ne va apăra de rău,

fiindcă eşti Stăpânul Sfânt

şi pe cer şi pe pământ

şi pe apă şi în stele,

Împărat pe toate cele…

*

Toţi din barcă se luptau

şi la Domnul se rugau.

Dar ce văd în zare, oare?

ca pată albă, mare,

o lumină se zărea,

parcă se apropia,

parcă se îndepărta…

Şi privind mai către-Apus

cunoscură că-i Iisus.

Ei atunci s-au alarmat,

tare s-au înfricoşat

pe Iisus văzând pe ape

cum venea plutind să-i scape,

fiindcă nu credeau – smeriţi –

că fuseseră-auziţi.

Cine-atunci să-i înţeleagă

într-aşa o noapte neagră?

Auziră-atunci un glas:

-La-ncercare nu vă las,

nu vă temeţi de puhoi,

căci Eu, Domnul sunt cu voi

şi voi fi întotdeauna

pentru-a potoli furtuna.

Vă veghez neîncetat

şi pe mare şi pe-uscat.

Glasul mai apoi le-a spus:

-Nu mă credeţi că-s Iisus?

sunt cu voi de la-nceput

cu acei care-au crezut.

Hai, veniţi-mi mai aproape

şi o să plutiţi pe ape

şi o să călcaţi pe val

cum călcaţi pe orice mal.

Căci, crezând al Meu Cuvânt

veţi păşi ca pe pământ.

*

Ei nu s-au mai speriat,

tare s-au mai bucurat

căci ştiau că singuri nu-s

lângă ei era Iisus!

-Dacă-ntr-adevăr Tu eşti

Doamne, vreau să-mi porunceşti

ca la Tine eu să vin

peste ape să calc lin,

să plutesc, să merg, să zbor!

spuse Petru-ncrezător.

Cum era pe haine leoarcă

Petru-a coborât din barcă

şi-a-nceput cu fruntea sus

să se-ndrepte spre Iisus.

El plutea uşor pe unde

fără ca să se scufunde

tot cu ochii la Iisus

peste ape, cum v-am spus.

*

Vântul s-a-nteţit din nou

şi al apelor ecou

se-auzea mugind a fiară.

Petru-o clipă se-nfioară

şi în loc să mai privească

la Iisus cum o să-l scape,

Petru tot privea a ape.

Cum atunci să reuşească?

Începu ca să se teamă

să se vaiete, să geamă.

Apucă să se-ndoiască

chiar de pronia cerească.

Şi atunci picioru-i scapă

şi se adânci în apă.

Cât pe-aici să se scufunde

în învolburate unde.

-Doamne, scapă-mă de vrei,

că tu scapi şi pe mişei!

Iartă-mă că m-am temut

şi în Tine n-am crezut.

De m-am îndoit un pic

să mă ierţi, acum-ţi zic.

-Bine, om fără credinţă,

oare este cu putinţă

cunoscându-Mă tu bine

să te îndoieşti de Mine?

zise Domnul întristat.

Dar pe urmă l-a salvat,

nelăsând pe om la greu

niciodată, Dumnezeu.

*

Domnu-n barcă a intrat.

Imediat şi vântu-a stat,

fulgerul s-a potolit,

tunetul a amuţit

iar furtuna sa oprit,

adiere-a devenit.

Dintr-o apă-aşa mugindă

apa deveni oglindă.

-Cine e acesta, Sfântul,

că de El ascultă vântul?

se-ntrebau cu toţi uimiţi

şi că-s teferi, mulţumiţi.

*

De te-ncrezi întotdeauna

poţi să potoleşti furtuna,

ba şi norii de pe cer

încărcaţi de sfânt mister.

Focul ai să-l stingi uşor

dacă chemi într-ajutor

pe acel ce-n grabă vine

şi în mâna Lui te ţine.

Dacă însă eşti fricos

prea puţin eşti credincios.

Te vei scufunda în hău

ispitit de Cel ce-i rău

şi-urmăreşte să te piardă

sufletul în foc să-ţi ardă.

Pe uscat, pe cer, pe mare

SINGUR DOMNUL ŢI-E SCĂPARE.

Şi cu Domnul tău aproape

ai să poţi să mergi pe ape.

c-o bobiţă de credinţă

şi cu multă stăruinţă

ai să poţi să intri-n foc

munţii să-i clinteşti din loc…

***

POVESTEA TURNULUI CEL TRUFAŞ

Ploaia nu trecuse bine

că îndată au uitat

primii oameni legământul

şi căzură în păcat.

Toată stirpea omenească

hotărâse să clădească

pân’ la cer un turn vestit

ce nu s-a mai pomenit.

Însă ce clădeau cu ziua

ziduri mari se prăbuşeau

căci băteau în vânt cu piua

şi nu se înţelegeau.

Da’i deşartă-a lor trufie

plină de nimicnicie.

Încrezându-se în ei,

se simţeau aproape zei.

Dumnezeu n-a zăbovit

limbile le-a încâlcit.

Chit că ei vorbeau pe şleau

nu se mai înţelegeau.

Dac-un meşter ridica

într-o zi un zid de piatră

altu-a doua zi strica

pân’ şi temelia-n vatră.

Astfel de atunci, se ştie,

Termenul BABILONIE

Este pentru omenire

haos, pulberi, prăbuşire.

*

Nu te pune, dragul meu,

mai presus de Dumnezeu,

pân’ la stele, pân’ la nor

c-o să cazi îngrozitor..

***

SFÂRŞIT


%d blogeri au apreciat asta: