Stanislav Lacomchin: ,,Micuţa orfelină”

MICUŢA ORFELINĂ

-moment dramtic de acum jumătate de veac-

CADRUL SCENETEI

(Noapte. O stradă pustie. În întunericul de nepătruns al străzii, un felinar împrăştie în jurul său o lumină anemică, bolnăvicioasă. Jos, la piciorul felinarului, o fetiţă zgribulită de frig. Nu i se vede decât umbra în profil şi foarte vag, rochiţă ruptă ferfeniţă. E în picioarele goale iar lângă ea, un paner mic cu seminţe. Aşezată la piciorul felinarului, stă nemişcată, cu genunchii strânşi şi capul rezemat de stâlpul felinarului. Privirea îi este pierdută în gol. Probabil că se gândeşte la ceva. Liniştea nopţii e mângâiată de sunetele înfundate ale unui ornic îndepărtat).

FETIŢA: (numărând rar, apăsat, dar parcă absentă, bătăile ornicului): Unu…doi…trei…patru…cinci….şase…şapte…opt….nouă…zece… (Bătăile ornicului încetează iar fetiţa continuă, aparte şi tristă): De-abia e zece…Ce lungă e noaptea asta…şi ce neagră. Până la ziuă mai e mult, tare mult….Şi mi-e atât de foame! Atât! Azi n-am vândut aproape nimic şi nici nu am mâncat de-ajuns. (pierdut): Acuma, de-aş avea o bucăţică de pâinece bine-ar fi… (cu vocea tot mai pierdută): Măcar atât cât pot muşca o gură plină. Dar nu-i nimic. Mă culc şi-mi trece… Nu-i prima zi. Când dormi, nu simţi foamea şi nici frigul. La stadion vine mâine lume multă. Poate am să vând seminţe mai multe. Voi mânca şi pentru azi.

(Se mişcă, ia panerul cu seminţe şi se întoarce cu faţa la public, cu gândul să-şi aranjeze culcuşul. Dând cu ochii de public, rămâne nemişcată, cu panerul ridicat în aer, privind foarte mirată. Încet de tot, cu aceeaşi mişcare întipărită pe faţă, se apropie cu paşi lenţi de rampă. Priveşte în sală).

FETIŢA (ducându-şi mânuţa la frunte): Oare ce-i cu mine?… Visez?… Sau poate… Unii spun că atunci când ţi-e tare foame… începi să vezi râuri de lapte şi miere… munţi de ciocolată, căsuţele sunt de zahăr, iar luna este o turtă dulce. Eu însă văd lume, lume multă ce mă priveşte curioasă. De ce oare? Poate aşa trebuie să fie visul. (privind lumea): Văd oameni mari… (zâmbind trist): şi copii!… Băieţi…fetiţe… Ce frumos sunt îmbrăcaţi! M-aş duce între ei să le pipăi hainele. Trebuie să fie moi, călduroase. Să încerc. (se apropie foarte mult de rampă şi scoate un ţipăt; se aşează şi priveşte peste rampă, jos, speriată): Ce prăpastie mare şi neagră! Era să cad în ea. (după o pauză, privind publicul): La ei nu mă pot duce. Îmi pare rău. Aş vrea să stau cu ei de vorbă şi să le povestesc. Dar cum? Oare m-ar auzi?… (cu glasul mai ridicat): Copii, mă auziţi?

COPIII DIN SALĂ: Daaaa!…

FETIŢA (înveselindu-se, dar tristă, totuşi): Ce bine-mi pare că mă aud. În vis măcar să pot vorbi cu cineva. (cu glăscior înalt): Copii, vreţi să vă povestesc ceva?

COPIII DIN SALĂ: Daaaaa!!!….

FETIŢA: Atunci, ascultaţi. (sub felinar, cu faţa spre public). Mă numesc Mara. În ţara unde eu trăiesc, nu toţi copiii sunt ca voi, sunteţi îmbrăcaţi frumos şi curaţi de asemenea. Aveţi haine călduroase şi mâncare caldă…Aveţi poate şi un pat unde dormiţi şi o mamă ce vă mângâie şi vă îngrijeşte. Sunteţi fericiţi, ca toţi copiii din frumoasele basme şi poveşti. Eu însă, ca şi alţi copii aidoma mie, din ţara mea, trăim cu totul altfel. Casa noastră este strada, noaptea rece şi neagră este somnul şi patul nostru, gardiştii ne trezesc şi ne alungă – ţin locul mamei, iar bătăile lor sunt mângâierile noastre. Cam asta e viaţa noastră.

Pe mama nici n-o cunosc. Iar tata ştiu că a murit. Nici nu-l mai ţin minte.

Mă priviţi curioşi. De ce oare? Vă întrebaţi poate, ce caut noaptea pe stradă? Am să vă spun. Înainte, dormeam sub un pod mare din oraş. Acolo era parcă mai cald. Îmi era însă frică. Era tare întuneric iar şobolanii chiţăiau, sărind pe mine şi trezindu-mă din somn. Speriată, am fugit de acolo. Acuma dorm aici, sub felinar. Îmi este frig dar am lumină, iar şobolani nu mai sunt. Dacă vreun gardist mă ia la goană, mă duc în altă stradă, la un alt felinar şi-mi continui somnul. (Tăcere).

Văd cum mă priviţi ca pe o fetiţă din vreo poveste. Poate credeţi că ceea ce vedeţi este un basm şi atâta tot. Nu, copii, în ţara mea, ceea ce vedeţi nu se cheamă basm, ci viaţa noastră. Voi nu ştiţi ce-i aia foamea, frigul. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii mic şi singur, încât, de multe ori, ai dori să adormi şi să nu te mai trezeşti niciodată.

Să ştiţi, copii, ceea ce voi citiţi în poveşti, în ţara mea – e viaţa multor copii ca mine. Basmele sunt multe. Cred că aţi citit poveşti cu împăraţi puternici şi regi buni şi miloşi. Să ştiţi că nu-i adevărat. Şi noi avem un rege, care, se spune că-i foarte bun. Priviţi la mine şi vedeţi bunătatea şi mila lui regească!

N-am mâncat de ieri nimic, mi-e frig, picioarele nu le mai simt. Parcă ar fi de lemn. De ce oare?

Nu ştiu din ce ţară sunteţi, dar cred că n-aveţi rege. Se cunoaşte după feţele şi hainele voastre. Copii, preţuiţi viaţa pe care o duceţi. E atât de bine să ai o mamă şi o bucăţică de pâine! Pe când eu? Aş vrea tare să mor. Ştiţi, copii, m-am gândit de multe ori. Aş dori ca oamenii să-mi semene pe pământ seminţe. Floarea soarelui să crească mare, mare de tot… galbenă şi frumoasă. Seminţele să se scuture la căldura soarelui, să se prăjească, iar morţii din morminte, groparii şi paznicii cimitirului, să vină şi să cumpere. Atunci, aş avea bani mulţi. Aş mânca bine, m-aş sătura şi eu odată şi mi-aş cumpăra poate şi hăinuţe calde.

Până atunci însă, (cu vocea din ce în ce mai pierdută), mi-e atât de foame! Atât!… De-aţi şti!… (şi mai pierdut): Mi-e somn şi parcă s-a făcut mai cald. Copii, nu mai simt frigul. Ce bine este!…Uite, mi-a trecut şi foamea. (pierdut de tot, aproape şoptit): Aşa aş vrea să fie întotdeauna.

(Ornicul începe să bată din nou, iar fetiţa numără din ce în ce mai stins):

FETIŢA: Unu… doi…trei… patru….cinci…şase…şapte…

(Căpşorul îi cade pe piept; corpul i se apleacă, alunecă încet de pe stâlpul felinarului şi cade pe caldarâm. Ornicul bate mai departe, rar şi sonor, anunţând miezul nopţii.)

CORTINA

octombrie 1958 STANISLAV LACOMCHIN

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: