-Cezarina ADAMESCU:,,UN ÎNGER CU FLAUT LA BUZE. POVESTEA CEZAREI-CODRUŢA”

VĂ LAS ÎN LOC SURÂSUL… ULTIMUL CAIET ŞCOLAR AL CEZAREI-CODRUŢA MARICA”, Editura Brăduţ, Târgu-Mureş, 1996. Interviuri şi redactare: Ana-Maria Crişan, Valentin Marica, Laura Bândilă.

Motto:

„De rupi din codru-o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?”

Doar copacului din care a fost smulsă, doar lui îi curg lacrimi verzi, lacrimi de lumină, lacrimi crucificate, lacrimi roşii…lumini înlăcrimate… Doar locul de unde a fost smulsă, încă mai sângeră…. Cum să astupi golul care cu nimic nu se astupă? Cu ce să umpli vidul rămas, ce cu nimic nu se înduplecă să se umple?

Până şi cuvintele pe care se înalţă schele şi edificii, cad la pământ, neputincioase…Cuvintele care altădată aveau aripi, acum par bolovani, stârnind zgomote seci  atunci când ating hăurile fîntînii din noi, iscând ecouri cât se poate de mute.

Greu, greu se încheagă cuvintele. Greu se  mai rostesc şi tăcerile. Anevoie putem sta drepţi  cu spatele la Lumină. Numai îngenuncheaţi mai putem asculta freamătul depărtării. Şi liniştea din adâncuri. Doar rugăciunile Misterelor de Lumină din Sfîntul Rozariu, rostite de mine azi, 7 noiembrie în Biserică, pentru Cezara-Codruţa, pot să sprijine gândul. Le şoptesc într-un genunchi, cu  glas sugrumat de plecarea la ceruri a Poeziei. A Vulcanului de Poezie, poetul neamului acestuia oropsit şi bolnav de Dumneavoastră, Ţară! Tristeţi peste tristeţi şi mai mari, dând să se reverse….Durere nouă peste dureri vechi, stratificate…

În faţa realităţii, supunerea-i oarbă. Degeaba curg întrebări, nedumeriri pe relieful obrazului, în ochii făcuţi pâlnie, în aşteptarea semnelor. Cerul tace. Şi pământul tace. Marea e mută. Munţii au încremenit. Chiar şi mişcarea a rămas ţintuită, prăbuşită cu zgomot.

Cartea aceasta începe cu o absenţă. Dar nu cu o absenţă închisă într-un perimetru limitat de ziduri prin care nu pătrunde lumina, ci una aşteptătoare, strigătoare ea însăşi, deschisă spre orizontul privirii, una atât de largă încât încape în ea lumea întreagă.

Marea absentă a acestei cărţi, fetiţa-înger cu flautu-n mâini, e prezentă peste tot. Şi parcă se ascunde după fiecare cuvânt, fiecare lacrimă, în gânduri şi amintiri, în imagini vii încă, în şoaptele rostite de-a lungul clipelor în lumina şi umbra scăldându-se în acelaşi nisip alunecător, deopotrivă. Clepsidra s-a răsturnat singură şi a început să curgă timpul doar îndărăt. Un singur sens i-a mai rămas nisipului.

Cezara-Codruţa a rămas pentru toţi, un sâmburaş întemeiat pe o tulpiniţă. Care a înflorit neasemuit de frumos şi a rodit. Fruct fraged, smuls încă de când era în pârg. Trufanda. Nu a dobândit decât parfumul dulceţii, aroma ei. Serafică, diafană, o steluţă,  un fulg de nea topit în palma noastră mult prea devreme.

Cu trecerea anilor, imaginea ei, în loc să se estompeze, a devenit tot mai clară. Chipul drag s-a întipărit pe meninge.

Glasul ei nu s-a stins, ci răsună, ori îţi şopteşte. Vorba ei a devenit melodie, cântec etern pe harpe de îngeri.

Jucăriile Cezarei-Codruţa stau aliniate pe pat, amuţite, în aşteptarea stăpânei. Sunt aceleaşi, nemişcate, de la plecarea ei, dar parcă mai triste. Scrisori, gânduri, mărturisiri, nelipsitul Jurnal, amulete, dulci nimicuri care în ochii unui  copil capătă importanţă extremă. Nici măcar praful nu îndrăzneşte să se aştearnă pe ele. Îi păstrează respectul.

Dar noi, tot am rămas cu ceva, iată, drept testament. Cezara-Codruţa ne-a asigurat că nu vom fi singuri: „Vă las în loc surâsul…” a spus ea în chip de bun-rămas celor care au cunoscut-o, celor care n-au cunoscut-o, celor cărora o vor cunoaşte…

Aşa se numeşte cartea închinată ei, „Vă las în loc surâsul… Ultimul caiet şcolar al Cezarei-Codruţa Marica” – la care, o mână tremurândă a adăugat: „un copil ce încă n-a uitat să râdă, să se joace şi să cânte”.

Şi ieri şi azi şi mâine, aceste cuvinte vor sta mărturie despre o fată neasemuit de frumoasă, cu chip de zână, neasemuit de talentată, sensibilă, dăruită cu haruri divine, care a fost chemată la Domnul, pentru că, nu-i aşa? Şi lui Dumnezeu îi plac frumuseţea, neprihănirea, bunătatea.

Cartea este un album memorial dedicat adolescentei Cezara-Codruţa Marica. Ea cuprinde texte scrise de Cezara-Codruţa în limbile română, engleză, franceză, germană, italiană, portugheză,  şi evocări-mărturii, ale celor ce au cunoscut-o, au iubit-o, au apreciat-o. Nu se putea să n-o iubeşti pe Cezara-Codruţa pentru că ea avea ceva din inconsistenţa îngerilor, din suavitatea zânelor bune, din frumuseţea şi drăgălăşenia cu care sunt înzestraţi copiii şi încă ceva în plus: o bunătate, un talent şi o sensibilitate fără de margini. Cu această zestre a păşit în lume şi a luminat casele, şcoala, chipurile celor din jur, vreme de 16 ani. E mult, e puţin? Nu putem judeca noi durata. Dumnezeu măsoară altfel timpul. Sunt oameni care, într-o vreme scurtă, condensată parcă anume, trăiesc cu intensitatea şi cu ardoarea  marilor longevivi, persoane care fac în câţiva ani, ceea ce alţii nu reuşesc într-o viaţă.

Urma lăsată de Cezara-Codruţa nu se va şterge niciodată. Datorită Fundaţiei care-i poartă numele, în care alţi copii îşi dezvoltă aptitudinile creatoare, trăiesc şi muncesc laolaltă, într-un spirit de iubire şi înţelegere desăvârşite. Iată moştenirea ei. Trebuia ca ea să existe şi să lase această avere, nemăsurată în bani, în lucruri, în titluri academice, în aur ori alte podoabe pieritoare. Şi mai trebuia ca Cezara să plece brusc, pentru a se naşte această Fundaţie. O jertfă în folosul copiilor. O jertfă supremă, o ardere de tot pe altarul neprihănirii. Făcută de un copil. Laolaltă cu jertfa părinţilor ei.

Cei rămaşi îi cinstesc memoria şi săvârşesc în spiritul ei fapte memorabile, necontabilizate decât în Cartea Vieţii.

Dar cine a fost Cezara-Codruţa, ca să-şi ia dreptul de a sui, coborând în mormânt, direct în amintirea şi gândurile noastre?

A fost? Este? Va fi? Nu cumva a rămas ca o părere de bine, ca o adiere de flori de salcâm, de merişor, de tuberoze în primăvara copilăriei şi a tinereţii noastre?

Orice ar fi fost, ea RĂMÂNE. Rămâne, chiar înainte de a fi, survolând spaţiul şi timpul şi plonjând direct pe sufletele noastre, indiferent dacă am cunoscut-o sau nu. Să-i facem un locuşor în biserica sufletească acestei fetiţe neasemuite care a plecat prea repede printre îngeri:

„Când după „clipa cea repede ce ni s-a dat” începe Veşnicia, are cine s-o descopere, s-o poarte, s-o priceapă? Poate avea o tânără de 16 ani dreptul la posteritate? Cartea aceasta se încumetă să dea un răspuns. Este o carte unică. Dureroasă şi deschisă spre un fel de împăcare sufletească. Citind-o, veţi afla cîte ceva despre colegul dvs. de bancă?” – citim în primele pagini ale cărţii.

Haideţi s-o cunoaştem.

În capitolul „Zbor frânt…” ne este descrisă astfel:

„Cezara-Codruţa Marica s-a născut la Târgu-Mureş, în ziua de 3 martie 1979. Un mărţişor al bucuriei şi speranţei, pentru părinţii şi fratele ei, Emilian Cosmin.

I se deschid drumurile vieţii.  Copil de nota 10 la GRĂDINIŢA…10 cu program prelungit din oraşul natal, micuţa grădiniţiană se dovedeşte neastâmpărată, chiar năzdrăvană, ţinând să-şi afirme cu precocitate şi calităţile artistice. Concursurile la care ia parte înseamnă premii, inclusiv la etapele judeţene. Demersuri culturale predilecte: poezia (recitare) şi cântul (interpretare şi compoziţie).

Răstimpul  1985-1989 o află pe Cezara-Codruţa în banca şcolară. La ŞCOALA GENERALĂ nr 5  din Târgu-Mureş, mai întâi, apoi la nr. 3.  Încununat fiecare an şcolar cu media generală 10 şi premiul I. La finele ciclului I şcolar, îşi adjudecă DIPLOMA SPECIALĂ DE ELEV EMERIT. În clasa a IV-a, obţine premiul I  la OLIMPIADELE DE LIMBA ROMÂNĂ şi MATEMATICĂ, fazele municipale şi judeţene.

Este perioada startului în arena creaţiei, pe cont propriu. Numeroase diplome îi certifică şi recompensează  creaţiile literare, ca şi participarea  activă la concursurile de recitare. Frecventează cercul de TEATRU DE PĂPUŞI de la CLUBUL COPIILOR. În paralel, ritmică şi balet la CASA SINDICATELOR. Urcă pe scenele TEATRULUI NAŢIONAL ŞI PALATULUI CULTURII,  în diferite spectacole, inclusiv sub egida unor instituţii artistice profesioniste.

Din 1985, se apropie, pas cu pas, de limba lui Shakespeare, sub îndrumarea profesoarei Doina Tărcatu.

Între 1989-1993, frecventează gimnaziul la LICEUL DE ARTĂ din Târgu-Mureş, secţia MUZICĂ, FLAUT ŞI PIAN, situându-se, consecvent, printre primii clasaţi. Alte premii îi atestă calitatea participării la olimpiadele şcolare (ROMÂNĂ), ca şi la concursurile artistice pentru şcolari. Compune şi recită în spectacole reprezentative.

Este perioada în care Cezara-Codruţa debutează în presă. Publică în VATRA COPIILOR, cotidianul mureşean CUVÂNTUL LIBER, POŞTAŞUL, colaborează la emisiunea LUMEA COPIILOR de la RADIO TÂRGU-MUREŞ.

Participă la festivalurile pentru copii CHIŢIBUŞ şi MISS PRIMAVERA, cu creaţii literare originale şi melodii interpretate la flaut. Îşi reprezintă şcoala la concursuri literare de anvergură naţională ca şi în concertele susţinute de elevi.

Începe să scrie o carte de poveşti, cu variantă în limba engleză, dintre paginile căreia ALBĂSTRIŢA este inclusă în planul editorial al colecţiei CHIŢIBUŞ a Editurii BRĂDUŢ. Din aceeaşi perioadă datează şi povestea

LENEA ŞI MUNCA.

Urmează ŞCOALA DE ARTE din Târgu-Mureş, cursul de balet al profesoarei Ioanetta Sireteanu.

În clasa a VIII-a obţine premiul I la faza judeţeană şi apoi la faza naţională a concursului literar: „SPUNE-MI, PRIETENE, CE PUTEM FACE PENTRU COPIII DIN ŢĂRILE AFLATE ÎN RĂZBOI?” Cu aceeaşi temă participă la un concurs literar în Elveţia. Pasiunea pentru lectură, apetitul pentru ficţiune, fantezie şi creativitate o fac să-l citească integral pe JULES VERNE.

Anii de liceu sunt şi mai încăpători în fapte şi „urme” pentru Cezara-Codruţa. În 1993, intră la LICEUL „UNIREA” din  Tîrgu-Mureş, în clasa specială de limbă engleză (a IX-a E) cu media 9,78, a doua din clasamentul examenului de admitere. Obţine în clasele a IX-a şi a X-a premiul „UNIREA”, de ziua liceului (ultima medie; 9,71). Ambele clase le absolvă cu premiul al II-lea. La OLIMPIADA DE LIMBA ENGLEZĂ, obţine de fiecare dată premiul I la fazele municipale şi judeţene, iar la fazele naţionale menţiune (la Satu-Mare şi Suceava).

Întinde o mână teatrului. Este distribuită în rolul ÎNGERUL, în spectacolul FAUST al ACADEMIEI DE ARTĂ TEATRALĂ din Tîrgu-Mureş (regizor Gavril Cadariu). Spectacolul, premiat la FESTIVALUL DE TEATRU „ALEGORIA” de la Bistriţa, este prezentat şi la PRIMA ÎNTÂLNIRE INTERNAŢIONALĂ A ACADEMIILOR DE TEATRU DIN EUROPA.

Se remarcă şi în activitatea culturală a liceului. Momente proeminente: ZIUA FRANCOFONIEI, ZILELE OMAGIALE EMINESCU, ZILELE „LUCIAN BLAGA”, TURNUL BABEL, MANIFESTĂRILE SOCIETĂŢII „ACADEMOS”, din Tîrgu-Mureş. Recită în limbile română, engleză, franceză, italiană, portugheză.

Scrie versuri, tablete, eseuri. Colaborează la emisiunea PE UNDELE TINEREŢII de la RADIO TÂRGU-MUREŞ, ca şi la RADIO BUCUREŞTI. Îndrumă emisiunile radio ale liceului.

Citeşte integral SHAKESPEARE şi DOSTOIEVSKI. Reciteşte BIBLIA.

Începe studierea limbii germane (în particular), aprofundează limba franceză, sub îndrumarea profesorului Nicolae BECZE, care i-a fost şi diriginte în anii de liceu. Continuă pregătirea la flaut şi pian. Scrie proză în limba engleză. Traduce în engleză, împreună cu câţiva colegi, serialul POLY et PLUŞH al Anei-Maria Crişan. Scrie un eseu EMINESCU. Îl descoperă pe LUCIAN BLAGA: învaţă pe de rost POEMELE LUMINII. Era pasionată de istorie, arte plastice, filatelie.

Oscila, ca opţiune profesională, între LIMBI MODERNE APLICATE şi DREPT INTERNAŢIONAL.

Acumulase o cultură generală impresionantă, hărăzită fiind de temeinicia studiului, curiozitatea de a şti, patima lecturii, sinceritatea comunicării, bunătatea sufletească şi blândeţea cuvântului rostit sau scris.

Prin ea se întrupase un destin de excepţie. Prematur şi brutal frânt la nadir…

Cezara-Codruţa a părăsit o lume de promisiuni, dar şi a deşertăciunilor, în dimineaţa de 4 iulie 1995, la Spitalul din Constanţa. Un absurd accident de circulaţie i-a oprit acele ceasornicului vieţii pământene în dreptul cifrei 16. Vârstă la care, pentru adolescent, moartea ar trebui să fie doar teoretică, nicidecum realitate.

Îşi doarme somnul veşnic în Cimitirul Bisericii de Lemn din Târgu-Mureş. În memoria ei, la MAMAIA, lîngă locul accidentului, va fi înălţat un semn de pomenire.

Lăsată neatinsă de la plecarea ei în tabără. Şi din această lume, camera de lucru a Cezarei din B-dul Antonescu nr. 13, Târgu-Mureş, cameră memorială, a devenit şi sediul Fundaţiei Culturale „CEZARA-CODRUŢA MARICA”. Primele intenţii: cenaclul literar şi publicaţia pentru adolescenţi „CEZARA”; premiul „CEZARA” pentru elevii supradotaţi în învăţarea limbilor străine; susţinerea profesională şi materială a adolescenţilor pasionaţi de studiul limbii române şi al limbilor străine, dar care au o situaţie materială precară; ajutorarea adolescenţilor cu nevoi speciale.

Toţi cei care au cunoscut-o şi apreciat-o şi-au propus s-o nemurească şi prin acordarea prenumelor ei CEZARA-CODRUŢA – unei biblioteci a copiilor şi prin amenajarea unui scuar (parc) cu grup statuar dedicat tuturor copiilor şi tinerilor morţi prematur; loc în care cei atât de îndureraţi de prea fragedele pierderi irecuperabile să-şi găsească o clipă de alinare a lacrimei.

De necuprins în vorbe cele lăsate în urmă de CEZARA-CODRUŢA MARICA. Fapte, imagini, vise. Da, şi lacrimi.

Rămâne, dureroasă pentru cei care au cunoscut-o, fiindu-i apropiaţi sau aproape, o întrebare căreia nu-i afli răspuns nici în formulare smerită, nici violentă: DE CE?

Chiar dacă FERICIŢI CEI CURAŢI CU SUFLETUL…” (date biografice din albumul memorial „Vă las în loc surâsul…”)

În faţa unei astfel de prezentări cuprinzătoare, se cuvine să păstrăm câteva clipe de tăcere. Şi eventual, să facem o rugăciune. Dacă nu cumva şi cuvintele devin neputincioase. Ne mai rămân crucile, metaniile şi lacrimile. Să nu ne zgârcim.

Frânturi de memorie ale educatorilor, învăţătorilor, profesorilor, diriginţilor, colegilor, prietenilor, membrilor de familie, ne-o readuc, mai vie ca niciodată în faţa ochilor, chiar dacă n-am văzut-o nicicând decât în fotografii.

Propoziţii şi fraze rămase memorabile, zeificate icoane pe scoarţă, din spusele Cezarei-Codruţa, din „ultimul caiet şcolar” al fetiţei, din schiţele, desenele, însemnările de jurnal, poeziile proprii, stau acum mărturie în casa memorială devenită Fundaţie de sprijin pentru copiii cu nevoi speciale dar şi pentru cei supradotaţi, Fundaţie care-i duce numele şi amintirea mai departe.

Să le memorăm şi noi, poate ne vom alege cu ceva trainic, ceva de neşters imprimat direct pe inimă:

„Şi numele parcă îi era predestinat acestei fiinţe gingaşe.

Codruţa – de la natură, codrul verde, plin de viaţă, tumultuos, mereu în mişcare. Aşa era Codruţa.  Iubea nespus de mult florile, insectele, furnicile, mămăruţele, tot ce era viaţă. Îmi amintesc cum, într-o zi de primăvară, a cules câteva păpădii din curte, apoi – în sală – le-a aşezat pe masă, rugându-mă să le pun în apă. Deşi le-am pus amândouă împreună în vaza cu flori, păpădiile, a doua zi, erau uscate. Codruţa a început să plângă necăjită şi să le mângâie cu mâna ei mică. A treia zi, Codruţa i-a spus unei fetiţe să nu rupă florile pentru că, odată rupte, ele „mor repede”. (Educatoare Mariana Adam, Târgu-Mureş, Grădiniţa cu program prelungit nr. 10).

Alte mărturii emoţionante în secvenţa intitulată: „Din amintirile  bunicii” oglindesc clipe din viaţa fetiţei:

„Purta mieii în braţe ca pe nişte păpuşi, şi vorbea cu ei, aşa cum vorbea cu copiii la joacă. Le spunea „servus”, „noapte bună” etc. Unuia i-a pus numele Oacheşu. De el şi-a amintit ani în şir.” (…)

„Era o iarnă grea, cu zăpada de un metru. N-am lăsat-o la săniuş. S-a dus totuşi la pârtie, dar a venit repede. Şi-a dat seama că am văzut-o şi urma săpuneala. Dintr-o dată, parcă a intrat a pământ! Când am început s-o strig şi să-i promit că n-o cert, s-a crăpat un morman de zăpadă din care a ieşit Codruţa. S-a ascuns pur şi simplu sub zăpadă!”

„Am cunoscut-o de când s-a născut – a relatat Prof. Maria Urzică, Liceul „Avram Iancu”, Târgu-Mureş -. Am îngrijit-o uneori, am răsfăţat-o, m-am jucat cu numele ei. Îi spuneam Codrişor, Duţa, Duţica şi aşteptam să-i pot spune (când va fi mai mare) Cezara-Cezarina…

Alţii o alintau spunându-i Codruna,  Cocuţa, Codrina, Druna, Duţ, Duţica,  Cezara, Cezi, Cezu, Zuc, Zu, Cezareea, Şopârliţă, Sfîrlează, Fâşneaţă etc.”

Bogdan Pantea, tânărul care era cu ea în ziua accidentului şi care a suferit, la rândul lui traumatisme grave şi-a amintit:

„Cezara avea un elefănţel mic de fildeş, Trompi. Îl avea de mică. L-a purtat mereu la gât ca pe o amuletă, până când l-a pierdut o dată la mare, dar l-a găsit. Apoi mi l-a dăruit mie, după Crăciun (1944) şi, de atunci, eu am fost cel care l-a purtat mereu. Elefănţelul era la gâtul meu şi în ziua accidentului…” (Trompi, elefantul de fildeş).

Iată şi mărturia învăţătoarei Maria Gherendi, de la Şcoala Generală nr. 3, Târgu-Mureş:

„I-am fost învăţătoare Cezarei-Codruţa în clasa a IV-a. Datorită zestrei intelectuale native, fără eforturi prea mari, îşi însuşea repede orice cunoştinţe, la toate obiectele de învăţământ. Nu accepta să memoreze ceva ce nu-i era pe deplin înţeles. Mereu punea întrebări, problematiza. Uneori, răsturna ceva demonstrat, cu întrebarea: „Şi totuşi, dacă  nu e aşa…?”

Cea mai mare satisfacţie o avea atunci când, prin efort propriu, ajungea să găsească cheia unei probleme; se poate spune chiar că refuza să fie ajutată.

Bogăţia vocabularului, corectitudinea exprimării orale şi scrise, expresivitatea citirii, universul ei creator exprimat prin compuneri, impresionau.

La olimpiadele de matematică şi limba română, obţine nota 10, iar anul şcolar îl încheie cu media generală 10 şi diplomă de merit pentru toţi cei patru ani de şcoală absolviţi cu nota maximă.”

Să privim o clipă cu ochii Cezarei-Codruţa, într-o scriere proprie, din anul 1990, intitulată: „Ce văd eu când privesc în jur?” Poate că, privind prin ochii unui copil, vom înţelege mai bine lumea şi ce se petrece în ea, fără să ne mai mirăm atât:

„Cerul e mare de tot. Şi colorat ca o viorea. Pe fruntea lui se înşiră rândunelele. Sunt şi ele albastre. Dar, mai ales, vesele. Parcă plouă cu rânduinele vesele.  Când copacii au strigat: „Bine aţi venit!”, ele parcă zâmbeau, mai mult decât zburau. Erau ca nişte copii mai mici. Zâmbetul lor s-a transformat într-un ciripit vesel. În jurul meu este acum un ciripit cum n-am mai auzit niciodată. Rândunelele şi-au găsit cuiburile. Pe aripile lor au adus ceva din albastrul cerului. Acum, îşi scutură aripile în cuiburi. E totul numai ciripit.”

Despre Cezara, între prieteni,” cuprinde mărturiile unor elevi de la Liceul „Bolyai Farkas”, Târgu-Mureş, din care merită să consemnăm:

„Îi plăcea foarte mult lumea teatrului, dar niciodată nu mi-a spus că ar vrea să se facă actriţă. Deşi avea mult talent. A jucat şi în spectacole regizate de mama mea, Doina POPA.

Discutam, adesea, pe teme ce ţin de iubire, nemurire. Filozofam. Odată, ne-am jucat un joc ale cărui pedepse erau nişte pupicuri. Mi-a spus că ea considera dragostea trupească un  lucru meschin. În relaţiile cu profesorii, era foarte directă; unii îi erau simpatici, alţii nu. Spunea întotdeauna ce avea de spus, ceea ce nu-i convenea.” (Paul Moldovan, 17 ani).

„Îi făcea plăcere să discutăm despre oameni, despre cum e lumea aceasta. Era miluitoare cu cei săraci. Ştia să-i înţeleagă pe cei din jur, mai ales dacă aceştia îi erau prieteni. Îşi forma repede o părere despre semeni şi reuşea să fie obiectivă.

Odată, eram pe B-dul Antonescu, pe o bancă, şi de noi s-au aproapiat doi „tineri”; cam de 70 de ani. Se ţineau de mână. Cezara a exclamat:

„Ei! Aşa aş vrea să fiu şi eu, să ajung de vârsta lor…!” (Delia Matei, 17 ani).

Conturarea personalităţii încă din primii ani de viaţă demonstrează de obicei  calităţi de excepţie pentru cel în cauză, dar şi o profundă cunoaştere a realităţii şi o curiozitate care se cere satisfăcută, un spirit cercetător, însetat de noutate. Astfel de calităţi de excepţie le-a manifestat Cezara-Codruţa, care s-au dezvoltat în timp până la atingerea perfecţiunii.

Iată ce-şi aminteşte Laura Cismaş (16 ani, Liceul de Artă – Târgu-Mureş):

Desena frumos. Odată a desenat ceva minunat, cu o zână înconjurată de lumină. Profesoara i-a spus să refacă  ceva, detalii de profesionist; eu eram de părere că n-are rost să faci din nou tot desenul.  În clasa a VIII-a, profesoara a chemat-o să stea ca model pentru portret.  A zis că are trăsături perfecte.”

Cezara-Codruţa era înzestrată cu talent nativ pentru muzică, pentru flaut, pian, voce, talent actoricesc,  limbi străine, limba română, matematică.

Profesoara ei, Florina Zehan de la Liceul de artă din Târgu-Mureş îşi aminteşte:

„I-am fost profesoară de flaut; Cezara-Codruţa colabora cu mine pe cele mai sensibile unde ale sufletului. Dialogul cu ea era o adevărată plăcere. Tainele flautului i-au devenit preocupări zilncie. Deşi nu voia să opteze pentru o carieră muzicală, punea suflet în tot ce făcea; avea calităţi artistice remarcabile, emanaţii a unei sensibilităţi şi inteligenţe deosebite. (…)

În mintea şi memoria mea, Codruţa va rămâne spiritul tânăr şi pur, imagine nepătată a tot ceea ce poate fi mai frumos – copilăria, în cea mai reprezentativă întruchipare a ei.”

Faptul premonitoriu că un regizor a ales-o să joace rolul îngerului din piesa „Faust” la Academia de Artă Teatrală din Târgu-Mureş în anul 1992 este relevant:

„În aprilie 1993, spectacolul „Faust”  a fost prezentat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş la Prima întâlnire a şcolilor şi academiilor de teatru din Europa. Spectacolul a fost jucat şi la Sala Studio din  Târgu-Mureş şi în tabăra de pictură „Armonia” de la Sângeorgiu de Mureş, în august 1992. (…)

ÎNGERUL

Personajul acela n-avea nume. Era un spirit bun, un înger venit din neunde, tulburător de fragil şi măreţ, simplu şi sacru ca nemurirea.

Faust încremenea diafan, cu ochii ficşi în sufletul său la auzul flautului divin ce, pasager, stăpânind Universul, îi semnala păcatul. Şi a venit această minune blândă şi pură, cu toată dragostea şi bucuria ei, şi a dat viaţă şi sens şi nume… Personajul acela nu mai era un simplu personaj. Era ea şi de aceea s-a numit Codruţa. Oamenii, văzând-o în spectacol, se întrebau, mă întrebau unde am găsit-o? Într-adevăr, există pe lume o astfel de fetiţă?!

Există! În sufletul meu. Şi, inconfundabil, se numeşte Codruţa.”

(Gavril Cadariu, regizor de teatru, Târgu-Mureş, 27 august, 1995).

Ecourile acestui spectacol au rămas multă vreme-n auzul spectatorilor şi al actorilor. Doina Popa, regizoare, îşi amintea:

„La Bistriţa, cu ocazia Festivalului de teatru ALEGORIA – 1992, după reprezentarea Academiei de artă teatrală din Târgu-Mureş cu spectacolul „FAUST”, în care Cezara-Codruţa era „ÎNGERUL”, actorul şi profesorul Victor Rebengiuc a întrebat „trupa”: „-Unde aţi găsit copilul acesta?! Este incredibil…!” Apoi, reputatul actor i-a mângâiat Cezarei fruntea, anticipând posibilul ei examen la teatru”.

Dar cel mai bine o portretizează Cristina Coman în textul intitulat: „Un cântec dulce-amar…”

„Cu Cezara eram colege la Artă, ea la Muzică, eu la plastică. Ea, toată o bucurie şi o voie bună. Atrasă de pictura impresionistă. Eu, prin Cezara, atrasă de Chopin. O imagine de neuitat.

Îmi spunea că-l citeşte pe Dostoievski  şi are impresia că forţa scrisului său îi deschide o perspectivă asupra lumii, incomparabil mai vastă decât a celorlalţi creatori de romane. Admira scrisul lui Jacques Prevert,  poetul-copil, unicul ce-l înţelegea pe copilul-ştrengar şi, poate, printre cei puţini care reuşesc să-şi păstreze sufletul de copil, capacitatea de a privi, cu ochii dilataţi de uimire, universul inaccesibil maturului serios.

Citise „Pe aripile vântului”, prin clasa a VII-a. O încânta mai mult atmosfera romanului, decât povestea pe care o găsea uşor dulceagă. Deşi recunoştea că preferă imaginea romantică a unei iubiri ideale, realităţii lipsite de componenta magică a ficţiunii, înecate în plictis şi în monotonia zilnică. Visa să viziteze Atlanta…

Cezarei i se potrivea melodia lui Joe Dasin „Et si tu n’existais pas”: un cântec dulce amar.  Am tras concluzia că era cântecul ei…

Citea din Biblie adeseori, pentru că ea credea cu tărie în Dumnezeu. Fără sprijinul divinităţii, îşi imagina viaţa lipsită de valoare. Îşi spunea că trebuie să existe un Dumnezeu, ca un ultim şi unic răspuns al neliniştilor şi coşmarurilor noastre. Dumnezeul creat de ea pentru sine nu era unul abstract şi îndepărtat, ci unul uman, căruia nu ezita să-i conteste autoritatea, punând, la orele de religie în special, întrebări îndrăzneţe legate de destin şi predestinare”.

Peste toate aceste mărturii, flutură ca o eşarfă cenuşie versul stănescian: „Brusc, pasărea a murit în zbor…” (Nichita Stănescu – A muri în zbor).

Şi zborul păsării s-a frânt în 4 iulie 1995, dimineaţa.

Neverosimil de adevărat. Incredibil. Şi peste toate întrebările lumii, se aştern şi cele ale lui Vasile Hodorogea, 18 ani, absolvent al Liceului Unirea, în evocarea intitulată: „Unde sunt cei care nu mai sunt”:

„Chiar dacă nu o cunoşteai, apariţia ei te făcea să tresari. Subţirică, blondă, mereu zâmbitoare, cu o privire vie şi pătrunzătoare, având întotdeauna o vorbă bună pentru oricine, era, într-adevăr, deosebită. Avea un ceva numai al ei; era originală din toate punctele de vedere. Cele 3-4 limbi străine pe care le vorbea, flautul, pianul, talentul actoricesc, capcitatea de învăţare  mă făceau să o numesc un mic geniu. Dar…geniile mor devreme… Calităţile ei însă nu fac să-mi pară moartea ei mai uşor de acceptat. Nimeni nu merită o asemenea soartă, cu atât mai mult Cezara…De ce tocmai ea? De ce tocmai aşa? De ce la  600 de km de casă? De ce la 16 ani? Viaţa părea atât de frumoasă pentru cea care voia să o trăiască din plin, să cunoască, să se afirme, să se realizeze.

După multe alte dezamăgiri şi decepţii, ziua de 4 iulie 1995 a venit să-mi pună la îndoială un alt reper: Dumnezeu. Când deja nu mă mai îndoiam că există, că vede tot şi că face dreptate, vestea morţii Cezarei m-a aruncat, din nou, pe o margine de prăpastie. Dacă moartea Ei e justiţia divină, atunci ce e această justiţie divină şi cine şi cum e acest Dumnezeu? O iluzie făurită de om şi pentru om? Absolutul absolut s-a transformat brusc într-unul relativ, iar relativitatea a devenit absolută. Întrebările de mai sus mi le-am pus căutând, aparent zadarnic, răspuns la o altă întrebare: „UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?” Totuşi, un răspuns s-ar putea găsi, şi încă unul foarte plauzibil: sunt printre noi, în sufletele şi în inimile noastre, în amintire şi în…durere.

Dar, pentru că avem nevoie de Absolut, relativ sau nu, mi-l amintesc pe preotul Şuteu, a cărui metaforă alină oarecum povara durerii unei morţi absurde:

„Dumnezeu este un grădinar. În grădina Lui cresc florile. În toate formele, de toate culorile şi mărimile. E o grădină Dumnezeiască. Dar o floare e mai frumoasă decât toate: Mlădie, galbenă şi delicat parfumată, e o încântare a ochiului şi a sufletului. Văzând-o, Dumnezeu o rupe, o duce lângă jilţul Lui şi o aşează la dreapta Sa, ca să se poată bucura în voie de frumuseţea şi parfumul ei. Grădina Sa e la fel ca şi înainte. Totuşi, parcă lipseşte ceva. Grădina e mai goală ca înainte căci o floare…Cezara….”

Există persoane care, cu sau fără voia lor, devin repere, modele, efigii.

Cezara-Codruţa este una din acestea. Ea a rămas în mintea, conştiinţa şi inima tuturor ca o lumină continuă. Mai are importanţă ce nedreptate, ce îngrozitor accident i s-a întâmplat pe o trecere de pietoni?

Mai are vreo importanţă faptul că cel care a ucis-o, deşi îşi conducea autoturismul în nebunia excesului de viteză şi a alcoolului, lovindu-i pe cei doi tineri angajaţi regulamentar în trecerea străzii, se plimbă şi azi nestingherit şi liber, fără să-i peste că a stins o lumină, o flacără?

Pentru părinţi şi prieteni, da… are o importanţă vitală.

O manifestare atât de odioasă şi sălbatică a răului pricinuit de om oamenilor, nu poate rămâne nepedepsită… Şi totuşi….

Amintirea Cezarei-Codruţa stăruie şi va mai stărui, atâta timp cât părinţii, rudele, colegii, profesorii, educatorii, chiar şi cititorii acestor rânduri, o vor păstra vie…Fundaţia care-i poartă numele îi conservă lucrurile, creaţiile şi amintirea. În acest fel, o continuă…

În rest, facă-se Voia Domnului!…

CEZARINA ADAMESCU

7 nov. 2010 Ajunul Sfinţilor Arhangheli

Mihail, Gavriil şi Rafail

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: