,,POEZII DESPRE ANIMALE” – ZIUA INTERNAŢIONALĂ A ANIMALELOR – 4 OCTOMBRIE – SFÂNTUL FRANCISC – PATRONUL ECOLOGIE

A fost odată

 

Pe-acest pământ

 

Un sfânt. Italian. Mai bine zis,

 

Umbrian. Din Umbria veche.

 

Şi sfântul acesta era

 

Fără pereche.

 

Frumos şi blââând,

 

Peste măsură

 

Şi cânta minunat din gură,

 

Astfel că oamenii l-ascultau

 

Şi se minunau

 

Ce glas duios avea

 

De până şi fiarele le îmblânzea.

 

Până şi pietrele plângeau

 

Când îl auzeau

 

Cum îl laudă pe Creator

 

În imnuri şi cântece simple,

 

Pentru popor.

 

Era din neam bun, de negustori

 

Vindea stofe fine la locuitori.

 

Dar, oricâte lucruri bune făcea,

 

Tânărul tot mai nemulţumit

 

Se simţea.

 

Pentru că nu ştia ce-i lipseşte

 

Ca să ajungă desăvârşit.

 

Aţi ghicit?

 

Nimic nu-i lipsea,

 

Decât voinţa sa.

 

Dar Isus Cristos răstignit

 

De pe un crucifix i-a vorbit

 

Şi i-a spus ce să facă

 

Să ajungă desăvârşit

 

Şi cum să se lepede pe vecie

 

De orgoliu şi de trufie

 

Aceste vicii mortale

 

Ce duc la ruină pe fiecare.

 

El a pornit din sat în sat

 

Propovăduind neîncetat

 

Lepădarea de averi şi păcate

 

Şi întoarcerea la bucuriile

 

Simple şi adevărate.

 

Iubea natura în chip negrăit

 

Şi pe Dumnezeu cel desăvârşit.

 

Cânta vrăbiuţelor

 

Şi ciocârliilor

 

Cântece voioase

 

Iar acestea-l ascultau

 

Curioase.

 

Odată a îmblînzit chiar un lup

 

Şi lupul, în semn de pace

 

i-a dat laba

 

să se împace.

 

Francisc – căci aşa era numele lui

 

O iubea pe Domniţa Sărăcia,

 

Logodnica lui.

 

Şi-i era devotat, cum altul nu-i.

 

El a păstrat-o, credincios,

 

Dar nu pentru că se născuse sărac

 

Ci pentru că aşa îi era pe plac.

 

Cerşea de mâncare şi

 

Pe bolnavi îi ajuta.

 

Dormea cu fruntea pe-o piatră

 

În loc de vatră,

 

Avea o singură rasă din sac

 

Încinsă cu sfoară

 

Iar pe mijloc era strâns

 

C-un ciliciu aspru şi-o sfoară,

 

În semn de pocăinţă amară.

 

Dar mai ales, lui Isus se ruga,

 

Neîncetat se ruga

 

Şi-nvăţa şi pe fraţii

 

Care-l urmau nesiliţi,

 

Să se roage smeriţi.

 

Multe, multe fapte bine a făcut

 

În Assisi devenind cunoscut,

 

Ba chiar şi prin alte comune

 

Din vremea aceea.

 

El a adunat fraţi sute şi mii

 

Şi a format un Ordin, să ştii,

 

Foarte răspândit în lumea întreagă

 

Pentru ca lumea să înţeleagă

 

Că trebuie să creadă în Cristos

 

Adică omul să fie credincios,

 

Bun şi smerit şi rugător

 

Către Mântuitor.

 

Francisc a descoperit Bucuria Adevărată

 

În credinţa nestrămutată.

 

Şi mai ales în smerenie şi simplitate.

 

Spre sfârşit Domnul s-a îndurat

 

Şi cu rănile Sale l-a însemnat.

 

Rănile acestea el le-a purtat

 

Dar nu s-a mândrit niciodat’.

 

Dragii mei, e greu, nu-i uşor

 

Să fii Sărăcuţ şi smerit,

 

Dar numai aşa poţi fi pe deplin fericit,

 

Aşa cum şi Francisc a devenit

 

În ceruri, Sfântul cel mai iubit.

 

Ordinul lui exista-va mereu

 

Fiindcă e îngăduit de Dumnezeu

 

Şi cuprinde mii de fraţi

 

În toată lumea împrăştiaţi.

 

Ei se salută cu PACE ŞI BINE!

 

Şi-i recunoaşte oricine.

 

Urmaşi ai lui Francisc vestiţi

 

Şi-n toată lumea iubiţi.

 

Dând o binecuvântare

 

E vestit în lumea mare

 

S-alergăm la el îndată

 

Cu o rugă preacurată.

 

Sfinte Francisc, noi venim

 

Zi de zi să te cinstim

 

Fiindcă tu ne eşti model

 

Cum s-ajungem dreptla El.

 

La Cristos, la Domnul Sfânt

 

Încă depe-acest pământ.

 

GRAIUL VIEŢUITOARELOR

 

De m-aş potrivi

 

Cred c-aş desluşi

 

Graiul iepuresc

 

Şi pe cel vulpesc.

 

De-aş şti tălmăci

 

Oac-ul brotăcesc,

 

Zumzetu-albinesc,

 

Trilul păsăresc,

 

Zborul fluturesc.

 

Alfabetul florii,

 

Graţia culorii,

 

Taina frunzei verzi,

 

Glas de mame-berzi.

 

De n-aş pregeta

 

Şi aş asculta

 

Cu luare-aminte,

 

Cred că aş deprinde,

 

Stelele ce-şi spun

 

Când răsar şi-apun.

 

La furnici parola,

 

Când străbat rigola.

 

Cerbul cum îşi cheamă

 

Ciuta lui de-o seamă.

 

Chiar mironosiţa

 

Doamnă vulturiţa

 

Ce-i răspunde, hei,

 

Vulturului ei!…

 

Şi-alte vechi însemnuri,

 

Taine şi îndemnuri,

 

Aş şti să contemplu

 

Al naturii templu…

 

POVESTEA MIELULUI

 

Un mieluţ mai cucuiat

 

Creţ şi neajutorat

 

Cu păreri de coarne-n frunte

 

Parcă vrând un lup să-nfrunte

 

Se plângea-ntr-o zi: Bee-heee!

 

Lumea asta rea mai e!

 

Cum de ce şi pentru ce?

 

Asta e!

 

Nici n-am împlinit trei luni

 

Însă baciul nostru luni

 

Mă va duce-n târgul mare

 

La tocmit şi la vânzare.

 

.

 

Cum să mă despart de oaie,

 

De măicuţa mea bălaie,

 

Bucălaie, drăgăstoasă,

 

Şi-asta pe nepusă masă?

 

.

 

Mama plânge de atunci

 

De se-aude-n văi şi lunci.

 

Behăie cu gândul dus

 

La mieluţii ce s-au dus

 

Rând pe rând de ani încoace.

 

N-a-ntrebat-o, dacă-i place,

 

Fiindcă suntem dobitoace.

 

Însă ea, cu ce-a rămas?

 

Cu durere-n piept şi-n glas.

 

.

 

Cum atunci să nu suspine

 

Să nu plângă-ntre vecine,

 

Căci mioarele surate

 

Toate-s astfel condamnate.

 

.

 

-Eu în fac, le dau şi lapte,

 

Alţii-s puşi pe rele fapte.

 

Îi desfid şi-i dezaprob

 

Fiindcă-mi fac mieluţii drob.

 

Ba şi borş de cap şi maţe

 

Şi din resturi dau la raţe.

 

.

 

E dreptate, frăţioare?

 

Pentru unii-i sărbătoare,

 

Că-i prilej de Înviere,

 

Pentru noi, de-njunghiere.

 

.

 

Mare pacoste îi paşte

 

Că-s sacrificaţi de Paşte

 

Toţi mieluţii graşi şi blânzi

 

Unii chiar şi mai plăpânzi.

 

.

 

Dmnului Cristos îl cer

 

Şi îl rog ca eu să pier

 

Să rămână mieluşelul

 

Că prea slab e, mititelul!

 

.

 

Oaia mamă îngenunche

 

Şi se roagă din răruche

 

Să nu-l ducă la Obor

 

Pe al său micuţ odor

 

Fiindcă-i miel neprihănit

 

Ca şi Domnul răstignit.

 

.

 

Şi-apoi mieii, dragii mei,

 

Să trăiască vor şi ei

 

Şi să zburde câţiva ani

 

Pân’or deveni cârlani!

 

VINE TOAMNA

 

Pomul s-a îmbolnăvit.

 

Mai întâi s-a-ngălbenit

 

Iar apoi a ruginit.

 

-Pomu-i fier, să ruginească?

 

-Nu, dar poate să roşească,

 

face febră şi tuşeşte

 

dacă se îmbolnăveşte.

 

-Poate are roşu-n gât?

 

-Nici atât.

 

Dacă stau să mă gândesc

 

Este un procedeu firesc.

 

Primăvara el renaşte

 

Cam în zilele de Paşte.

 

Dă mlădiţe şi lăstari

 

Şi mai mici dar şi mai mari.

 

Mai târziu, cam pe la coase

 

Face roadele gustoase.

 

Dup-aceasta, obosit,

 

El aşteaptă liniştit.

 

Vara, toamna, mai ales,

 

Toţi se-nfruptă din cules.

 

-Spune-mi, tu i-ai mulţumit

 

celui ce ţi-a dăruit

 

fructe bune şi zemoase

 

şi-ţi aduce mari foloase?

 

FIECARE-N CASA LUI

 

Domnul melc şi doamna melcă

 

Fiecare-n casa lui

 

Codobelc şi codobelcă

 

S-au gândit să crească pui.

 

Mi-a şoptit o albă floare-

 

Că-n curând

 

locuinţa lor va fi

 

Sigur neîncăpătoare

 

pentru când vor fi să iasă

 

melcuşori din cochilie

 

să se joace pân’ la Paşte

 

cu drăguţii pui de broaşte

 

şi corniţele să-şi scoată

 

ca să-şi plimbe ochii roată

 

peste nuferii din baltă!

 

CĂRĂBUŞUL

 

Cărăbuşul cărăuş

 

Cară lemne pe-un urcuş.

 

Tocmai traverseaz-o punte

 

Să-şi clădească sus, la munte,

 

O colibă pentru iarnă

 

Fiindcă a pornit să cearnă

 

Din văzduh o ploaie rece.

 

De primejdii multe trece.

 

Ce povară, ce urcuş,

 

S-a făcut alunecuş.

 

Toamna s-a-ntrecut cu gluma

 

Şi-a trimis solie – bruma.

 

Bate-un cui, cioc-boc şi iată

 

El acoperişul gată.

 

Uşa-nchide-ncet, încet

 

Şi dă ultimul concert.

 

Obosit şi somnoros

 

Lasă violina jos,

 

Somnul iernii să-l răpună.

 

Noapte lungă,

 

Noapte bună!

 

POMUL RUGINIU

 

Pomu-acesta-i trist şi gol

 

Fiindcă toţi îi dau ocol.

 

Când n-ai ce să dăruieşti

 

Nimănui nu foloseşti.

 

Frunzele din vara asta

 

Zici că le-a lovit năpasta,

 

Nu mai vor să stea-n copaci

 

Şi tu n-ai ce să le faci.

 

Împlinit-au rostul lor

 

Până anul următor.

 

Dar tulpina, rădăcina,

 

Duc tot greul cu pricina.

 

Peste iarnă stau în ger

 

Şi nimic, nimic nu cer.

 

Pentru asta-s ei făcuţi

 

Roade să ne dea, tăcuţi

 

Şi cu frumuseţea lor

 

Ei fac parte din decor.

 

Iar cu taina asta sfântă

 

Pomii-omenirea-ncântă.

 

Cicluri de-anotimpuri trec

 

Şi copacii le petrec …

 

CEZARINA ADAMESCU