-Ioan Miclău:,,Legendele zeilor”

OVIDIUS

O lume nouă apasa

Păgânitatea veche

Şi-un semn creştin se-ntrevedea,

Cum la zenit răsare-o stea

Drept zorilor pereche.

Se prăbuşeau toţi zeii mari,

Tot Panteonul din Olimp,

Când omul a-nţeles chemarea cea de sus,

De unde Duhul ne-a trimis pe Fiul său, Iisus.

Să ştim şi noi cine suntem

Şi viaţa de-unde o avem.

Chemaţi suntem, deschis şi deopotrivă,

Nu prin fereşti sau cu perdea închisă,

E Duhul viu atotcuprinzător,

Iar omul modelat de Sfântul Creator.

Iisus e Orizont,

Secantă între două lumi –

O lume veche ce cădea

Şi una ce abia năştea

Cu zorii ei cei buni.

Uimit, Ovidius luă

Pe Jupiter de coarne,

Căci prea trăgea zeul la rele

Când nimfele le transforma-n viţele.

Iar Juno rătăcea-mprejur

În braţe-avându-l pe Mercur.

El ţâţa mamei o scăpă,

De laptele se răsfiră

Fiind pe cer, azi Calea Laptelui,

Iar Jupiter se destrămă-n păcătoşenia lui.

E dragostea zidire de Bunul Dumnezeu

Şi-o simt cum se aşează pe-ntreg sufletul meu.

Aş vrea şi eu de-a pururi în cer să fiu primit.

MORFEUS

Zeul visurilor, Morfeus,

Ca orice zeitate, trăia printre ceilalţi,

În văzduh, supus lui Zeus,

Să supravegheze Pământul.

Viaţa lui fu numai visuri

Dar s-a născut din creierul omului;

Grecii au descoperit razele lui

Şi construiesc o coroană pentru el.

Morfeus nu a uitat asta,

Şi ne-a trimis nouă, copiii săi:

„Morfina, Heroina şli Dodeina”.

Dar să fim scuzaţi, Morfeus fiind zeu

El n-a avut soţie în văzduh

Şi fiicele lui au fost un miracol.

„Pentru aceasta el a luat un bob de mac”

Şi a alergat prin lume să-l semene.

Din mac s-a născut Opiu,

Opiu ne-a dat cadou pe fiicele lui Morfeus.

Ele au căzut în dragoste cu Luciano,

Care s-a căsătorit cu toate trei.

Pentru aceasta

Astăzi lumea visează.

MELODII DIN UNIVERS

Line sunete eterne,

Melodii din Univers,

Vin voios şi melancolic,

Iar auzu-mi fin le cerne,

Aşezându-le pe vers.

Freamătă viori de vânt

Cu suspine-n loc de graiuri,

Par chemările iubirii

Unor depărtate raiuri

Cu grădini ca pe Pământ.

Lui Ikarus i-am dat gândul

Şi chemat-am pe Orfeu,

Acel Trac, zeul cântării,

Taina s-o dezlege-i cer

Taina ce o poartă cântul.

Prin stejari înalte lire,

Ce-nting corzile de ramuri

Lăsând frunzele să sune

A Naturii idealuri,

Zeul răspundea subţire:

Vrei tu, dar, urmaşi nevrednic,

Să vezi ce ochiul nu prinde,

Ce urechea nu-nţelege?

Geamăn codrului te prinde,

Şi alegeţi-l de sfetnic.

Ce e-n jurul tău e-n toate,

Cu acelaşi plin în spaţiu,

De vibrări se mişcă piatra,

Crapă-n melodii şi-n luciu,

A Creaţiei dulci şoapte.

Dar în toate sta cel Sfânt,

Duh al vieţii unduioase

Iar întunecimea-i somnul

Unei nopţi orgolioase

Pe Pământul nostru strâmt.

Line sunete eterne

Melodii din Univers,

Vin duios şi melancolic,

Iar auzul le discerne,

Aşezându-le pe vers.

IOAN MICLĂU (Australia)


%d blogeri au apreciat asta: