-Ioan Miclău:,,Legendele zeilor”
OVIDIUS
O lume nouă apasa
Păgânitatea veche
Şi-un semn creştin se-ntrevedea,
Cum la zenit răsare-o stea
Drept zorilor pereche.
Se prăbuşeau toţi zeii mari,
Tot Panteonul din Olimp,
Când omul a-nţeles chemarea cea de sus,
De unde Duhul ne-a trimis pe Fiul său, Iisus.
Să ştim şi noi cine suntem
Şi viaţa de-unde o avem.
Chemaţi suntem, deschis şi deopotrivă,
Nu prin fereşti sau cu perdea închisă,
E Duhul viu atotcuprinzător,
Iar omul modelat de Sfântul Creator.
Iisus e Orizont,
Secantă între două lumi –
O lume veche ce cădea
Şi una ce abia năştea
Cu zorii ei cei buni.
Uimit, Ovidius luă
Pe Jupiter de coarne,
Căci prea trăgea zeul la rele
Când nimfele le transforma-n viţele.
Iar Juno rătăcea-mprejur
În braţe-avându-l pe Mercur.
El ţâţa mamei o scăpă,
De laptele se răsfiră
Fiind pe cer, azi Calea Laptelui,
Iar Jupiter se destrămă-n păcătoşenia lui.
E dragostea zidire de Bunul Dumnezeu
Şi-o simt cum se aşează pe-ntreg sufletul meu.
Aş vrea şi eu de-a pururi în cer să fiu primit.
MORFEUS
Zeul visurilor, Morfeus,
Ca orice zeitate, trăia printre ceilalţi,
În văzduh, supus lui Zeus,
Să supravegheze Pământul.
Viaţa lui fu numai visuri
Dar s-a născut din creierul omului;
Grecii au descoperit razele lui
Şi construiesc o coroană pentru el.
Morfeus nu a uitat asta,
Şi ne-a trimis nouă, copiii săi:
„Morfina, Heroina şli Dodeina”.
Dar să fim scuzaţi, Morfeus fiind zeu
El n-a avut soţie în văzduh
Şi fiicele lui au fost un miracol.
„Pentru aceasta el a luat un bob de mac”
Şi a alergat prin lume să-l semene.
Din mac s-a născut Opiu,
Opiu ne-a dat cadou pe fiicele lui Morfeus.
Ele au căzut în dragoste cu Luciano,
Care s-a căsătorit cu toate trei.
Pentru aceasta
Astăzi lumea visează.
MELODII DIN UNIVERS
Line sunete eterne,
Melodii din Univers,
Vin voios şi melancolic,
Iar auzu-mi fin le cerne,
Aşezându-le pe vers.
Freamătă viori de vânt
Cu suspine-n loc de graiuri,
Par chemările iubirii
Unor depărtate raiuri
Cu grădini ca pe Pământ.
Lui Ikarus i-am dat gândul
Şi chemat-am pe Orfeu,
Acel Trac, zeul cântării,
Taina s-o dezlege-i cer
Taina ce o poartă cântul.
Prin stejari înalte lire,
Ce-nting corzile de ramuri
Lăsând frunzele să sune
A Naturii idealuri,
Zeul răspundea subţire:
Vrei tu, dar, urmaşi nevrednic,
Să vezi ce ochiul nu prinde,
Ce urechea nu-nţelege?
Geamăn codrului te prinde,
Şi alegeţi-l de sfetnic.
Ce e-n jurul tău e-n toate,
Cu acelaşi plin în spaţiu,
De vibrări se mişcă piatra,
Crapă-n melodii şi-n luciu,
A Creaţiei dulci şoapte.
Dar în toate sta cel Sfânt,
Duh al vieţii unduioase
Iar întunecimea-i somnul
Unei nopţi orgolioase
Pe Pământul nostru strâmt.
Line sunete eterne
Melodii din Univers,
Vin duios şi melancolic,
Iar auzul le discerne,
Aşezându-le pe vers.
IOAN MICLĂU (Australia)
Trackback this post