-Cristina Ştefan:,,CU ŢARA ÎN INIMĂ”

Ţara Haţegului

Mă reîntorc, an după an, acasă

Şi bat la uşa pădurilor de brazi.

Haţegul, ţara pururea mireasă

Istoricului dac, efigia de azi.

Privirea mea pe trepte se-nvecheşte,

Alerg cu timpurile înapoi prin ere,

La Sarmizegetusa vieţuieşte

Un zid de netrecut căzut în stele.

Mai cântă aştri de credinţă-n Densuş

Şi în cetăţile de la Costeşti şi Deva

Tu doar aici în semnul crucii însuşi

Închini mileniilor dace seva.

Hotarul netrecut în munte Retezat

Îşi plânge-n lacuri albe Mureşul de sus

Atâtea haturi scoase la mezat…

Prinosuri antice acelui dac răpus.

Mai buciumă un Decebal pe munte

Şi-n valea cerc gem stemele de zimbri

Ca-n leagănul etern de braţe ciunte,

Jertfe păstrării zî-ului, divinul limbii.

Zamolxis încă râde morţii reci

Şi-n calendarul soare curge ţara

Haţegul e nucleul ei din veci

Şi bunii daci cărarea ei, amara.

Mă-ntorn mereu pe-acest tărâm de vrajă

Mustesc pământuri şi păduri istoric

Sunt doar o urmă, umbra lor în mreajă

Şi scriu o literă în dacul hronic…

–––––––––-

Ţara

Nu sunt poet!

Sunt doar un tril

Din nucul falnic

Din Haret

Ce-l îngâna încet

Bunicul meu

Emil.

Sunt doar un pas

Pe-alei de tei

Sub cerul violet

Ca-ntr-un tablou

Prin des Copou

Nu sunt poet.

Albă privire sunt

Spre-albastrul pur

De Voroneţ

Şi sunt un dangăt

Lung, molatec,

Din asprul clopotului

Cânt

De la Văratec.

Sunt foşnetul pădurii

Şi umbra ei prin raza

Din Haţeg

Sunt faurul armurii

Pământului s-o leg.

Şi sângele

Furtunii brici

Ce a lăsat o oază

De mereu şi-aici.

Nu sunt poet.

Dar sunt acasă

Sunt ale mele pâinea

Şi vinul de pe masă.

E-al meu ulciorul înflorit

Cu meşteşug,

Îmi place cântecul

De plug.

Iubesc

Şi cânt cu tot

Ce mă-nconjoară

Şi-mi fac din viaţă

Un poem

Aici, la mine-n ţară.

Cristina Ştefan