-Olga Morar: „O seară tristă de Crăciun“

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, nu aşa încep toate poveştile?! Nu se putea ca povestea noastră să înceapă altfel.

Undeva într-o îndepărtată ţară, atât de îndepărtată că nici numele nu i s-a mai păstrat trăia o biată mamă şi copiii ei, dar erau atât de săraci încât abia-şi duceau traiul de pe o zi pe alta. Grijile zilnice făceau ca mama să fie mereu îngândurată şi posomorâtă, neştiind ce-o mai fi aducând cu sine şi ziua de mâine. Singura bucurie a sufletului său chinuit era Marieta o frumuseţe de feţită frumoasă, cu ochi verzi, ageri şi înţeleaptă, deşi era încă mică. Am uitat să vă spun să tot fi avut vreo şapte anişori. Vlad, fratele Marietei era cu ceva mai mare decât surioara sa, adevăratul sprijin al familiei, căci pe lângă treburile zilnice pentru a avea ce pune pe masă, trebuia să aibă grijă şi de Marieta cam zburdalnică din fire.

Ca să-şi poată duce traiul mama şi cei doi copii munceau din greu fiecare după măsura puterii. Vlad era cel care alături de mama sa mergea să muncească pe la casele oamenilor, făcând treburi fiecare pe măsura puterii şi priceperii lor, în timp ce Marieta aştepta ca o fetiţă cuminte, încercând şi ea să facă câte ceva prin casă. De puţină vreme o rugase pe mama ei să o înveţe cum să aibă grijă de casă, astfel ştia să aranjeze paturile, să strângă cele câteva lucruşoare ale singurei păpuşi pe care o avea şi alte câteva lucruri mărunte, potrivite cu vârsta sa fragedă.

Era deja iarnă, iar viaţa micii familii era tot mai grea şi unde mai pui că se apropiau şi sărbătorile, fapt care se transforma nu într-un prilej de bucurie, ci într-unul de îngrijorare, ba chiar de durere pentru sărmana mamă care nu putea oferi copiilor săi cadouri. Adesea Vlad o găsea cu ochii înlăcrimaţi, deşi se ascundea de ei, plângând mai ales noaptea, când, credea ea, nu o mai aude nimeni, dar se înşela căci Vlad îi auzea mereu suspinele. Într-un asemenea moment de disperare şi durere a surprins-o Vlad şi luând-o de mână o întrebă:

De ce plângi mamă? Te aud de foarte multe ori plângând înfundat şi noaptea. Ştiu că suntem săraci, dar nu vreau să te mai necăjeşti pentru asta.Va veni şi ziua când îţi vei şterge lacrimile şi zâmbetul tău frumos va reveni, îţi promit asta, chiar dacă acum nu mă crezi.

Dragul meu, tu şi Marieta sunteţi singura mea avuţie şi plâng că se apropie Crăciunul şi nu vă pot oferi cadouri frumoase, un brăduţ împodobit, care să vă mai lumineze copilăria asta chinuită. Ce n-aş da să nu vă mai văd uitându-vă cu jind la ceea ce au alţi copii, să pot să-i ofer surorii tale păpuşa nouă pe care şi-o doreşte, iar ţie cărţile care atât de mult îţi plac. Mi-e teamă, însă, că nu o avem nici ce pune pe masă de săraci ce suntem şi cum să nu plâng.

Mamă ştergeţi lacrimile, nu vreau să te mai văd tristă şi îngândurată, va trece şi anul acesta cu ceea ce avem şi o să vezi că anul ce vine va fi mai bun şi nu vom mai fi atât de lipsiţi.

Vlăduţule drag, deşi nici tu nu eşti aşa de mare, găseşti întotdeauna o vorbă înţeleaptă pentru sărmana ta mamă. Mă rog lui Dumnezeu să fie aşa cum spui tu, dar nu ştiu dacă mai apuc acele zile bune la care visăm cu toţii. Orice ar fi vreau să-mi promiţi că vei avea mereu grijă de surioara ta, că vei face pentru ea ceea ce eu nu am reuşit.

Îţi promit mamă, dar ce înseamnă aceste vorbe triste? Mă sperii!

Nu ştia copilul că de o bună bucată de vreme mama lui se simţea tot mai rău, că era bolnavă. Ascunsese acest lucru de teamă ca bieţii copii să nu simtă ceva, ştia cât sunt de ataşaţi de ea şi cât de mult ar suferi şi apoi trebuia să muncească. Şi totuşi Marieta în nevinovăţia ei copilărească o surprinse într-o zi tuşind şi văzu apoi pe batista mamei câţiva picuri de sânge. Alergă într-un suflet la Vlăduţ să-i spună ce văzuse, iar fratele ei o linişti, neînţelegând nici el prea bine ce se întâmplă.

Zilele treceau, sărbătoarea Crăciunului se apropia iar sănătatea bietei mame era tot mai şubredă. Copii vedeau şi ei acest lucru şi au înţeles că mama lor era tot mai bolnavă. Degeaba lucra Vlăduţ cu toate puterile sale, căci banii erau puţini, iar medicamentele scumpe. Văzând situaţia în care se aflau Marieta l-a rugat pe fratele ei să o lase şi pe ea să meargă cu el la lucru pentru a putea face rost de medicamentele necesare mamei. La început Vlad nici n-a vrut să audă, însă văzând că situaţia se agravează s-a învoit să-l ajute cu ce va putea şi micuţa sa soră. Eforturile lor însă tot nu erau îndeajuns, iar ca să-i aducă un medic nici nu încăpea vorbă.

Într-o zi Marieta din disperare şi încercând să facă ceva pentru iubita sa mamă merse acasă la singurul medic din oraş, a cărui adresă o află întrebând prin vecini. Acesta văzând mogâldeaţa de fată, care cu lacrimi în ochi îl implora să o ajute, se lăsă convins să o însoţească şi să vadă bolnava, care de ceva vreme căzuse la pat. Marieta făcu acest lucru fără ştirea lui Vlad şi chiar îi oferi medicului un biet bănuţ pe care îl câştigase muncind alături de fratele său, dar care nu ar fi fost de ajuns să-l plătească pe medic.

Ajuns la căpătâiul bolnavei, consultând-o, medicul îşi dădu seama că starea de sănătate este cu mult mai precară decât şi-ar fi putut închipui şi asta datorită faptului că nu a fost tratată. Cu lacrimile şiroind pe obraz Marieta săruta mâna mamei, încercând să o îmbărbăteze, spunându-i că acum a venit un medic care o va face bine. Dar lucrurile nu aveau să fie cum credea micuţa. Mişcat de situaţia bolnavei, dar şi de ataşamentul copiilor faţă de mama lor, medicul cel inimos a încercat să facă tot ce-i stătea în putere pentru a o însănătoşi.

Bieţii copii au stat zi şi noapte, pe rând, rugându-se la căpătâiul bolnavei care delira din cauza febrei. Dar iată că într-o seară febra parcă mai scăzuse, iar draga lor măicuţă cu un glas stins a spus:

Ce mult aş dori să mănânc o portocală!

Era ajunul Crăciunului, iar ei nu mai aveau nici un ban. Unde ar fi putut găsi Vlad ceva de lucru ca să îi poată oferi mamei portocala pe care şi-o dorea atât de mult. Lumea se grăbea spre case, cu gândul la vesela sărbătoare a Crăciunului, fără să-i pese cuiva de durerea din sufletul copilului, care alerga pe străzi încercând să îndeplineacă dorinţa mamei.

Într-un târziu, întorcându-se spre casă, cu capul plecat şi îndurerat, văzu o femeie ce ducea cadouri, poate pentru copii ei, iar într-o pungă avea câteva portocale. Cu sfială şi ruşine se apropie de acea femeie şi cu lacrimile curgându-i pe obraz îi ceru o portocală, povestindu-i despre mama sa bolnavă. Înduioşată femeia îi dădu punga cu portocale stăruind să le ia pe toate, căci ea va cumpăra altele. Nici nu se poate spune în cuvinte bucuria pe care a simţit-o copilul, sărută mâna doamnei şi fugi spre casă de parcă ar fi avut aripi şi zbura. Dădu buzna în casă, strigându-şi mama fără să bănuiască nimic rău. Ajuns lângă căpătâiul mamei, o văzu pe Marieta cu capul pe trupul femeii care semăna cu o statuie de ceară, abia în momentul în care fetiţa ridică capul văzu lacrimile ce izvorau din ochişorii săi mici şi alunecau pe obraji înnodându-se sub bărbie.

Mama nu mai e, Vlăduţ!

Ajunsese prea târziu, mama lor dragă murise şi ceea ce îl durea şi mai tare era că trecuse pe lumea cealaltă dorind o portocală.

Cu siguranţă că acum îi privea de undeva de sus, din lumea îngerilor, surâzând de această dată că dragii săi copii sunt cei mai buni din câţi există pe lumea asta şi poate vedea şi portocala din mâna lui Vlăduţ care făcuse totul să-i ofere mamei o ultimă alinare.

Această poveste, dragi copii are şi o morală: fiţi buni, iubiţi-vă părinţii, chiar dacă nu vă pot oferi tot ce v-aţi dori voi, dar mai mult decât atât fiţi atenţi la ceea ce îşi doresc şi părinţii, căci mai mult decât o portocală fiecare părinte vrea să aibă copii buni şi ascultători de care să fie mândri.
Drd. OLGA MORAR