Ion Creangă:,,Pîcală”

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pîcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca oricare negustor,se apropie de dânsul şi-l întrebă:

-De unde eşti, măi creştine?

-Ia din sat de la noi, răspunse Pîcală.

-Din care sat de la voi?

-Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

-Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

-Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

-Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

-Doamne! Da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi acesta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Pîcală.

-Dar cum te cheamă pe tine?

-Iaca!…ce mă-ntreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

-Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

-Iaca aşa: vino! U! mă!, răspunse Pîcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

-Dar ce bucate se fac acolo la voi?

-Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pîcală.

-Înţelege-mă, prostule! Nu te-ntreb de bucate ferte.

-D-apoi de care bucate mă întrebi?

-Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

-Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pîcală.

-Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

-Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pîcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbuie şi c-o ţeapă în vârf.

-Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

-De! Nu ştii domnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

-Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă:

-Bre!… Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu; iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţei o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

-Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

-Dar ce fel mă-ntrebi! zîse Pîcală.

-Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

-Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

-Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

-U! hu!… este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

-Ho! Mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

-Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el e mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

-Bre!… proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

-Dar cum? zise Pîcală.

-Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

-I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

-Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te întreb.

-Ei, cum?

-Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

-Văleu, maică! Ia de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică! Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

-Mă!…da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

-Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumneata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mîni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

-Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

-Avem.

-Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Învăţătorul copiilor…, ed. a III-a, Iaşi, 1874.

(Cules din volumul: ION CREANGĂ, POVESTIRI, Postfaţă şi bibliografie de George Munteanu. Editura Minerva, Bucureşti, 1976).


%d blogeri au apreciat asta: