CEZARINA ADAMESCU:,,SUB STREAŞINĂ DE SUFLET – O PASĂRE MĂIASTRĂ”

ANA MARIA GÎBU, „Cafea cu zâmbet de rebelă”, „Antim Ivireanu” & “Destine”, Râmnicu Vâlcea, 2011. Cuvânt înainte: George Filip; Postfaţă: Cristina Ştefan.

 

            Cum altfel decât măiastră ar putea fi numită pasărea care a ales să-şi clădească sub streaşină de suflet, cuibul râvnit pentru viitorii puişori? Puişori de cuvinte, fără doar şi poate.

            Proteguită de distinsul poet din Canada George Filip, sub aripa căruia a ciocnit coaja oului şi a ieşit teafără în căutarea luminii, tânăra speranţă Ana Maria Gîbu, a dat de multe ori proba unui talent precoce în aproape toate domeniile artei, şi a unei râvne de invidiat în asumarea destinului literar, încă din zorii existenţei sale. Eu nu ştiu dacă această copilă s-a jucat cu păpuşile ori cu ursuleţii de pluş. Dar ştiu sigur că, de la şapte ani, jucăria ei preferată a fost cutiuţa fermecată plină de cuvinte color, pe care ea, cu o baghetă fermecată, le-a supus şi le-a făcut ascultătoare. Apoi le-a potrivit în consonanţă cu sufletul ei curat, până a ajuns să modeleze singură, o lume care a uimit lumea scriitorilor. Este cea mai de seamă jucărie. Jocul ei de-a cuvintele şi de-a notele muzicale, a fascinat lumea culturală, nu numai în oraşul ei, Dorohoi, dar şi în alte lăcaşuri din ţară şi din lume. Dar să începem cu începutul.

            Mai întâi a fost grădina. Grădina sufletească pe care şi-a propus să o cerceteze, aşa cum Alice şi-a început aventura într-o grădină care a devenit pentru toţi copiii, Ţara Minunilor.  Să tot fi avut vreo 11 ani. Aşa cum încep toate poveştile, „A fost odată o grădină”. Ea s-a pitit, cu toate minunile sale,  între coperţile unei cărţi minunate. Se numea chiar: „Grădina mea”. Proprietara, cine alta decât micuţa floare care creştea nestingherită în ea, desfăcându-şi petalele, aidoma gingaşei flori a Micului Prinţ de care acesta se simţea răspunzător.  În grădina fermecată a Anei-Maria Gîbu şi-au găsit locul potrivit toate soiurile de  flori şi vieţuitoare minuscule, lujeri subţirei prefăcuţi de micuţa zână în seminţe chihlimbarii de cuvânt. An de an au fost crescute cu drag şi stropite în  roua sufletească până au devenit, sub oblăduirea soarelui darnic, flori neasemuite.

            Dar Ana Maria nu şi-a propus să părăsească într-o zi grădina spre a colinda meridianele în căutarea diamantelor de gând şi de cuvânt. Cu grădiniţa ei în suflet, ea a pornit căutările, mai întâi în împrejurimi, apoi mai departe, în chip temerar, spre ţinuturi necunoscute. Cântecul de Liră i-a fost înger păzitor, însoţitor şi veghetor. Este metafora cea mai potrivită pentru Şcoala unde, ascultătoare elevă, a învăţat Jocul de-a Poezia. Profesoară i-a fost, de data aceasta, o bună dăscăliţă de Poezie, Cristina Ştefan, îndrumând-o cu răbdare şi dragoste, pe drumul uneori lin, alteori în zig-zag, al Literaturii. Cristina i-a ţinut micuţei păsări aţa, i-a arătat zenitul, nandirul, orizontul necuprins, până a învăţat-o să zboare singură. Şi păsăruica a zburat, când i-a venit vremea, cu aţă cu tot. Nu fără face rotocoale împrejurul casei şi a privi cu recunoştinţă înapoi, spre cei rămaşi, „sub streaşina de suflet” cum îi place să spună (Dorinţă).

            Conştientă de faptul că trebuie să dăruie totul fără murmur, pentru că aşteptările sunt mari, micuţa Poetă îşi face un autoportret, cum altfel decât, sub auspiciile Poeziei:

            „m-am născut / din ţăndări de pătrar / aruncate în lut / cu dor / cresc între margini de cer / uitată sub o frunză / jucându-mă / cu zorii şi amurgul / adorm / sub geana pământului / încă al meu!” (Autobiografică).

            E surprinzător, câtă maturitate poetică se află în aceste simple rânduri, în vreme ce autori trecuţi de prima tinereţe, ba chiar ajunşi în pragul vârstei a treia, alcătuiesc stângace alăturări de cuvinte copilăreşti, naive, terne, golite de conţinut, imature, cu declaraţii vetuste de dragoste care nu mai impresionează pe nimeni, ba chiar stârnesc zâmbete, uneori îngăduitoare, alteori ironice!

            Specificăm faptul că nu ne-am propus căderea într-un extaz gratuit privind fenomenul creaţiei la vârste fragede, ci de a căuta cu luciditate şi discernământ izvorul magic al creaţiei pusă în pagină de autori-copii sau adolescenţi, a căror preocupare principală ar trebui să fie în primul rând, programa şcolară şi joaca.

            Transgresând unele etape ale evoluţiei sale, fără a neglija cele de mai sus, autoarea de faţă, a căutat încă de la început, filonul adevărat al frumosului, fie sub forma cuvintelor, fie a muzicii, dansului, artei plastice.

Şi nu a dat greş în nici unul din aceste domenii ale artei frumosului, ba se poate spune că a excelat în toate, dovadă fiind premiile şi diplomele de excelenţă pe care le-a adunat în doar câţiva ani. Dar nu excelenţa este preocuparea Anei Maria Gîbu ci, căutarea formei ideale de exprimare a tuturor aspiraţiilor sale. E limpede că avem de-a face cu un suflet care aspiră şi care simte Frumosul prin toţi porii. Care nu doreşte să trăiască altfel decât sub Acoperişul Artei, indiferent de forma pe care-l dobândeşte, după ce a trecut prin filtrul sensibilităţii şi personalităţii sale.

           Ne vom opri momentan asupra celei de a doua cărţi, numită „Cafea cu zâmbet de rebelă” – titlu destul de comercial – cu iz de telenovelă – carte apărută recent, graţie eforturilor conjugate a două edituri „Antim Ivireanu” (Râmnicu Vâlcea)  şi „Destine” (Canada).

            De ce două, de ce din ţări şi continente diferite, nici nu contează, de vreme ce şi-au  asumat cu responsabilitate lansarea unui tânăr talent care are ceva de spus în lumea literară. Este mai mult decât o încurajare de rutină a unui tânăr, este un gir dat cu discernământ acestei autoare. Şi nu în zadar.

             De la universul copilăresc populat cu gâze de tot felul, cu flora şi fauna descoperite, mai întâi în universul apropiat, apoi în sfera poveştilor şi poeziilor care i-au legănat anii în preajma somnului, când Moş Ene întârzia să vină, Ana Maria Gîbu este beneficiara, în prezent, a unui arsenal întreg de metafore, sintagme şi alte figuri de stil inedite pe care le mânuieşte cu destulă lejeritate în pagini.

              Ea vrea să scrie cu nimic altceva, decât „cu un ţurţure” şi, unde credeţi că vrea să scrie? Pe caiet, pe foi, pe plasma laptopului, pe nisip? Nu, ea vrea să scrie direct „pe Soare”! (Vreau…) Ei şi când poetul îşi pune la suflet ceva, imposibil să nu reuşească, aidoma unui magician. El poate să schimbe şi elementele naturii şi flora şi fauna. Poate schimba chiar şi sufletele. Pentru Ana Maria, Pământul este  şi „va rămâne mereu / printre astre / Prinţ…”(Vreau).  Iată că nimeni nu a văzut Pământul până acum, în chip de Prinţ! Trebuie să ai un ochi special, un ochi magic pentru aceasta.

               Faptul că vrea să alerge „pe apa lumii”, să urce pe nori, să se înece în cerul albastru, nu mai sunt fapte menite să ne uimească. Poetul poate orice. Chiar şi să umble cu creştetul în lună, s-au văzut mii de cazuri.

               Pentru Ana Maria norii sunt instalaţi „în scaune cu rotile/ pe treptele Ateneului” şi „stau pe prispa cerului/ în şedinţă pe comisii” (Agenda copilului pentru nu ştiu cât timp).

              Şi dacă n-a convins încă de puterile miraculoase pe care le are imaginaţia şi fantezia poetică a acestei tinere, Ana Maria ne mai dă unele argumente despre puterea magică a cuvintelor sale, o putere cu totul ieşită din comun care vizează suprarealul:

             „Am puterea / să iau din aripi / de îngeri / pene de argint, / să mă-mbrac cu ele / să mă cred / nemuritor. / Am puterea/ să dau timpul / înapoi, / să muşc din mărul / copilăriei, / sau să iau săbii de lumină / din soarele blînd / cum era odată. / Am puterea / să rup din mare / o bucată de apă / s-o dau, de sete, / la porumbeii de praf, / la scatiii de vânt…” (Am puterea…)

            Poeta ne îndeamnă s-o căutăm, nu pe stradă, nu acasă, nu la şcoală sau la vreun club tineresc, locul ei e cu totul în altă parte:

            „căutaţi-mă acolo unde / desenez în ploi de stele căzătoare / sunetul primei brume fără ţară” (Protest). Ea a învăţat să culeagă „vise printre frunzele toamnei / călărind somoni în limpezimea cerului / vorbesc  cu bufniţele de argint / despre oraşul reclădit al Atlantidei / beau apa focului din munţii norilor” (Protest).

            În altă pagină, ea se recunoaşte drept „fata/ casei de arţar” (Trandafir alb).

           Nu se poate să nu fii cucerit pe loc de frumuseţea fizică şi spirituală a acestei copile, dar mai ales de gândurile sale curate transpuse-n cuvinte proaspete care nu se vor vesteji prea curând. Pentru că ea sparge canoanele vârstei sale, sare precum căprioara pe stânci, câte două-trei trepte deodată, ca să ajungă cât mai curând în vârf, acolo unde poate contempla toată măreţia Creaţiei divine din care şi ea se consideră o fărâmă.

             Aflăm la pagina 20 şi secretul „cafelei cu zâmbet de relebă” – care i-a inspirat titlul cărţii: „mă preling pe geana / unei petale din răsărit / în cana de cafea a mamei / ea însăşi / a treia culoare a sufletului / m-am agăţat de bluză / cu un ochi de apă / cad din zâmbetul ei / contrazicând legea gravitaţiei / absorb pietrele vinete / strivite de mojar // în dicţionarul ei / sunt fata rebelă” (Cafea cu  zâmbet de rebelă).

            Pare că Ana Maria şi-a părăsit prea curând copilăria, aşezând-o ca pe-o jucărie pe raftul amintirilor, aşa cum mărturiseşte. Cu toate acestea, ea nu s-a despărţit de ea pentru totdeauna, ci revine atunci când îi e dor de ea:

„Am promis / să o caut, / la tristeţe, / la bucurie, / oricând / dorul de ea / mă apasă” (Amintiri).

           Poate că e nedrept ca un copil de 14 ani să-şi pună copilăria pe raftul amintirilor. Dar în graba ei de a trece în altă etapă a existenţei, să prindă de trenă adolescenţa şi tinereţea, să fie considerată „om mare”, important şi puternic, cu o personalitate distinctă, Ana Maria ţine să demonstreze că merită încrederea şi atenţia maturilor printre care doreşte să fie socotită. Ea a descoperit jocuri cu mult mai serioase decât păpuşile şi celelalte jucării copilăreşti. Poate că a descoperit cel mai frumos joc din lume, pe care ţine să ni-l împărtăşească: „Mi-ai zis / că sunt bolnavă / pentru că stau / într-o poădure / de versuri / şi cânt / cuvinte / mănând salate / din strofe / îmi răcoresc fruntea / pe silabe de izvor / nu mă supăr // sunt bolnavă / de poezie” (Sunt bolnavă de poezie).

             Ana Maria a părăsit şi teatrul naturii – imensul câmp – atât de generos – care i-a fost leagăn al primei sale cărţi – acum e preocupată de întoarcerea spre sine, de relaţiile interumane, de ceea ce simte faţă de ceilalţi, de locul său în această lume de oameni mari în care s-a trezit parcă peste noapte. Că ştie să facă faţă cu brio, să se descurce onorabil şi să facă dovada precocei sale maturităţi, dovadă stau cuvintele sale. Joc subtil de metafore, comparaţii, oximoroane, şi alte figuri de stil care fac parte din bagajul liric, toate folosite într-o „Orchestraţie pentru îngeri” – dau măsura exactă a evoluţiei tinerei poete, dar dezvăluie structura sufletească a unei fiinţe foarte sensibile, aplecată spre contemplarea cu acuitate a concertului vieţii, cu tot ce cuprinde ea:

                „cuprind cu o aripă / chitara de flăcări / stinsă în cântecul mierlei / cu cealaltă deschid cerul / să urce în zborul clapelor / plânsul ciocârliei / vioara limpezeşte notele / pe malul râului din strune / solfegiul păsărilor fără grai / îngerii veghează / tăcerea / pe un do diez / uitat de flaut / într-un răspuns / fără întrebare / aud în concertul vieţii / tânguirea orchestrei / din clepsidra gândului / ceasul bate / de o doime şi o optime / adunarea fiiilor rătăciţi”. (Orchestraţie pentru îngeri)

              Nu trebuie pierdut însă din vedere că tânăra autoare mai are multe de învăţat, multe de ocolit, multe de acumulat până să ajungă la substanţa poeziei adevărate. Drumul e anevoios, dar, o dată ajuns pe el, nu mai poţi da înapoi, el are un singur sens: spre vârful muntelui.

             Există şi inerente neglijenţe stilistice, normal, stilul încă nu e format, există şi oarecare mimetism (normal şi el) precum şi locuri comune;  voit sau nu,  titlul unei poezii este un vers de Adrian Păunescu (Pe pământ avem de toate din poemul „Da, mai avem”) – devenit cântec folk, ori în altă parte, replica de final a lui Scarlet O’Hara din celebrul film „Pe aripile vântului” –  a devenit titlul unei poezii: „Şi mâine va fi o zi”; sintagme-imagini rămase pe retină ori în memorie, nimic mai firesc, doar că trebuiau puse între ghilimele; stângăcii de limbaj, cuvinte nepoetice. Cu timpul, autoarea va învăţa să le înlăture singură. Exemple de locuri comune: stropi de lumină, ochii cerului, suflete răvăşite, şoapte divine, fruntea timpului, buzunarul timpului, marginea destinului, clepsidra gândului, lacrimi de ploaie, lacrima lunii – nu atât de frecvente ca la unii poeţi, chiar profesionişti.

              Dar există şi multă prospeţime şi originalitate: „sunt în capcana / de oţel de apă, / lemn de nisip, / gratii de vânt” (Capcana).

              Anaforul vârstei te poate fura şi duce în vârtejul ameţitor al mimetismului păgubos ca într-un mărăciniş, ca o capcană din care anevoie mai poţi ieşi la lumină.  Dar deocamdată, micuţa prinţesă a cuvântului, poate spune cu nonşalanţă: „cânt lumii / cu vioară / de greier tăcut // râd stelelor / cu lacrima / ochilor închişi / plâng ierbii / cu strună / de suflet viu // trăiesc” (Viaţă). Poate că aceasta e cea mai sinceră mărturisire a tinerei autoare.  

              Iată şi cum se vede autoarea în câmpia literelor contemporane:

              „desenează pe cer / semne verzi / de exclamare / joacă Aţa / cu rima / încrucişată / sari coarda / la mijloc de vers alexandrin / eu dansez în ritm / de strofe albe / cânt arpegiu / din elegii / dorm cu sufletul / pe haiku / visez / poezii într-un vers” (Alegerea îţi aparţine).

            Spiritul ludic nu i-a dispărut cu desăvârşire Anei Maria, ea încă se joacă de-a cuvintele, construieşte, brodează rime,  e inventivă, e inspirată, e nemaipomenită, sare într-un picior pe azurul poemului şi râde la stele, mai precis la lună, aşa cum îi stă bine oricărui poet.

             „alerg prin trestii-chestii / în mână cu harta / S.U.A. / (Scătrilor Urcate Alaltăieri) / am sărit din avion cu paraşuta / plecată în Rusia / ceasul ei sună tot timpul / ocupat / am invitat-o la saltul / de pe muntele de haine / când am împlinit 13 ierni / în toiul verii / n-a răspuns / fac injecţie / unui căţel de usturoi / la „Porţile de Fier” / deschise cu „Cheile Bicazului” / nu-i aşa că-s criminală? (La 13 ierni). Ori, alt poem în care spiritul ludic se îmbină perfect cu seriozitatea:

„mănânc / topping de zâmbete / mama îmi aduce / jumătate din soare / vara / a luat la subţioară / vacanţa, // poate sta mai mult la noi / eu cu gaşca o aşteptăm / în gara / dintre linia 1 şi 2… // are tren  / la trei săptămâni lumină / îi dau beep / linia este liberă” (Beep!)

            Micuţa magiciană ştie să prepare însă, uimitor de repede,  cu o reţetă specială şi într-o viziune nouă, pentru fiecare din noi ceva dulce, de pildă, o viaţă de…ciocolată, cu ingrediente proprii, plus farmecul personal care-i dă culoare şi aromă: „amestec bucata / de vară / cu stropi de iarnă / torn o mână de flori / primăvăratice / peste melodia ritmată / a toamnei / tai inima aprinsă / cu rază ascuţită / din podul cu vechituri / fierb o porţie de suflet / în suc de lumină / amestec totul şi… / bonjour / viaţă de ciocolată! (Viaţă de ciocolată). Şi cine n-ar dori să guste, fie şi cu pipeta, dintr-o astfel de delicatesă?

            Foarte frumoasă, inedită, tulburătoare este poezia: „Mărturisirea unui orb” care e chiar o scurtă poveste de dragoste, transpusă în câteva versuri esenţiale:

            „parfum nu-i cumpăr niciodată / adulmec mirosul trupului / din depărtări / şi o recubnosc / ştiu dacă-i este bine sau rău / paşii ei compun melodii / nu le poţi asculta niciodată / sunt îngrijorat / când picioarele iubitei cântă blues // o ştiu nu pe bâjbâite / culoarea părului / ochii / zâmbetul…/ văzând-o doar cu degetele / nu are nume / nu-i trebuie / astea le-aţi inventat voi / să nu vă încurcaţi / sunt în avantaj / văd urma iubitei în aer” (Mărturisirea unui orb).

           Deseori se remarcă la Ana Maria Gîbu tendinţa de a scrie poem în poem, adică unul decurgând din celălalt, puse cap la cap şi formând ideea de bază. Aceasta şi pentru că tânăra cochetează cu genul fix,  de orientare niponă –haiku – domeniu în care a obţinut şi unele rezultate pozitive şi care-i oferă posibilitatea respiraţiei scurte în poezie. Iată un exemplu: „ridurile apei / înghit amurgul / ascuns în iarbă” (în poemul „Pânze la bărci”); apoi, în acelaşi poem, alt haiku: „ţin la suprafaţă / un pian sicriu / cântec neterminat”;  şi tot aşa în continuare: „oameni în zbateri sălbatice / plutesc / spre nicăieri”; „ printre icoane / păpuşi / ochelari” ; „pustiurile-şi sapă gropi / în suflete de stele / pe valuri ucigaşe”; „îngerii / îşi cos aripile / pânze la bărci”. Toate aceste 6 poeme pot fi şi de sine stătătoare, dar pot şi alcătui un poem mai vast.

             Iată, în alt poem „Greva foamei” nişte imagini uluitoare: „obosită / mă întind / în pat din ierburi / lângă un cotor de viaţă…” şi „speriată / m-am aruncat / pe fereastra infinitului” ş.a. – care vin în sprijinul afirmaţiei  de mai sus.

            „Pe cărări de timp” după frunzele anoptimpului pierdut, poeta îşi alcătuieşte „cântecul mirific / al vântului plecat / la starea cuvilă” – foarte frumos spus în poemul „Însemnări”.

              Poeta a căpătat nu demult, un obicei cel puţin curios: „tolănită / pe umărul speranţei” – ea nu stă locului, ci aleargă „pe drum de vise / aruncând cu bucăţi de rai” (Bucăţi de rai).

             Iată şi nişte bijuterii lirice,  mici catrene adunate-ntr-un poem: „rătăceşte raza / prin senin / topindu-se în lacrima / agăţată de geană // ochii aleargă / de la o stea la alta / scântei gemene / înecate în zbor // fruntea proptită / pe prispa lunii / leagă speranţa / de carul mic / tăcerea cuprinde / în gheare de-mprumut / hotarul liniştii / zbatere de fantasme” (Nedumeriri).

             Expresivitatea poemelor Anei Maria este de natură să stârnească, nu numai uluire firească, dar şi o emoţie co-participativă la starea de graţie de care ea este învăluită atunci când muzele îi dau ghes. Dacă nu şi-ar declara vârsta, cititorul ar lectura liniştit poemele ori alte  specii abordate de ea, fiind convins că are de-a face cu o poetă deja formată, un condei destul de matur care abordează teme, e adevărat, egocentrice, poeme de stare, de atmosferă, de comuniune spirituală cu toate persoanele din jur pentru că se observă o mare lejeritate în ceea ce priveşte comunicarea interumană, lucru care-i va fi de folos în evoluţia ulterioară.

              Nu trebuie deloc neglijată latura meditativă, contemplativă a liricii Anei Maria, cea care o provoacă la întrebări care aşteaptă răspuns sau la răspunsuri care nu caută întrebări, dar sunt formulate instantaneu, dintr-un imbold lăuntric al fiinţei sale poetice.

              De multe ori ea surprinde prin versuri-şoc, versuri-chemare, versuri-invitaţie la viaţă, poeme ale stării ferice a omului de dinainte de cădere. Nimic rău, nimic ameninţător nu pare să tulbure universul său, deocamdată. Fie să nu întâlnească niciodată reziduurile mentalităţilor vechi care caută noduri şi pete până şi-n soare şi să nu cunoască răutatea confraţilor de condei care nu pot admite succesul altuia, astfel ca zborul să-i fie drept şi lin, într-un avânt fără precedent, spre cele mai înalte albăstrimi cereşti, de unde să poată contempla cu dragoste şi înţelegere universul.

          Colegii de cenaclu unde a ucenicit, astăzi se bucură şi sunt mândri  în numele ei şi pentru ea, văzând că floarea crescută în „grădina înmiresmată” a Lirei a ajuns la rândul ei să parfumeze aerul şi să rodească seminţe de har. Cenaclu-şcoală, cenaclu formativ-educativ care-i învaţă pe membri ştiinţa frumosului şi a miraculosului, frecventată cu drag de sute de tineri îndrumaţi cu pricepere şi generozitate de poeta, scriitoarea şi promotoarea culturală Cristina Ştefan, redactor de specialitate la revista Cetatea lui Bucur.

           Florile răsădite şi crescute cu drag în această grădină lirică au dat deja proba virtuozităţii lor, prin mai multe Antologii lirice, concursuri de poezie şi aslte modalităţi de comuniune literară,  dar şi prin volume personale alcătuite sub îndrumarea Cristinei Ştefan.

           Această Şcoală de frumos are porţile deschise pentru orice creator, în toate domeniile culturii şi artei şi se constituie într-un atelier lucrativ al creaţiilor fiecăruia.

           Sub acoperişul ei generos, poeta Ana Maria Gîbu şi-a aflat drumul propriu şi acum se bucură de roadele muncii ei.

            Să ne bucurăm împreună pentru că, fiecare debut, constituie un bun început, sub auspicii favorabile, fără încrâncenări ori dispute sterile.

 

 

 

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

membră a Uniunii Scriitorilor din România

16 octombrie 2011