,,SONETE PĂUNESCULUI”

Cutreierând de-a surda în Olimp

Cutreierând de-a surda în Olimp

Neostenit, cu paşii ca de cearã

Poetul s-a ales în piept c-un ghimp

Ce l-a purtat aproape-un veac – povarã.

.

Dar – pãsãtori – toţi zeii cei strãini

Îi aruncau priviri fulgerãtoare

Cum singur culegea cununi de spini

Şi le-aşeza pe frunţi nemuritoare.

.

În urma lui cuvintele şuvoi

Ca lava se preling şi varsã parã.

Primiţi-le, sunt scrise pentru voi,

Şi rãstigniţi-l, pentru-a câta oarã?

.

Dar iatã-l jefuit de anotimp

Cutreierând de-a surda prin Olimp…

…………………

Vã las, iubiţii mei, acum cu bine….

Vã las, iubiţii mei acum cu bine

Rãmâneţi toţi, precum v-am cunoscut.

Cu neputinţã sã vã iau cu mine

Eu mã îndrept spre Marele-Nceput.

.

O columbiţã m-a-nsoţit prin lume

Şi chiar şi în derivã mi-a dat semn

Sã înţeleg singurãtatea cum e

Dar numele sã îmi rãmânã demn.

.

Amurgu-ncet se lasã peste fire

Şi mã retrag discret cum am venit.

În palme-ascund doar ciobul de iubire

Se vede cã atât mi-a fost menit.

.

Rãmâne-n urmã Cântecul de sine

Vã las, iubiţii mei, vã las cu bine…

………………

Dezvãluit ca un Poet pur sânge

Dezvãluit ca un Poet pur sânge

Cu rimele transpuse-n evantai

Atât cât neagã minţile nãtânge

Voind sã-nchinge herghelii de cai…

.

Cum ştii sã iei cuvântul viu în coarne!

Şi muza-i posedatã în rãspãr

Cuvântul tãu e gata sã rãstoarne

Izvorul dulce-al apei în ciubãr.

.

De-atâta rouã, tâmpla-ncãrunţitã

Şi sufletul, atât de vãmuit.

Şi-e viaţa astãzi îmbucãtãţitã

Atât e-al tãu – cuvântul drãmuit.

.

Dezvãluit ca un poet pur sânge

Ai vrea s-auzi „materia cum plânge”…

……………………

Se-ntunecã icoanele-n perete

Se-ntunecã icoanele-n perete

Şi din luminã mai rãmâne zgura.

Mã ţintuie un ochi ca un erete

Cu un tãciune-mi scrijeleazã gura.

.

Departe sunt ninsorile imberbe

Şi ornicul din frig a-ncremenit.

Mã biciuieşti cu fulgere de verbe

Şi-a dispãrut şi punctul din zenit.

.

Priveşte mustrãtor din cer icoana.

Un înger bate noaptea în fereşti.

Îmi strigã sã-ncetez îndatã goana

Smintitã dupã vanitãţi lumeşti.

.

În turnul meu privesc pe îndelete

Cum se-nnegresc icoanele-n perete.

……………..

Ţi-am scris asearã ultimul sonet

Ţi-am scris asearã ultimul sonet

Cu gene şi cu buze-ntredeschise

Iar literele-n pas de menuet

Se legãnau cerând sã fie scrise.

.

Pãreau nişte bobiþe de Rozar

Gãtindu-se de sfânta rugãciune.

Chemând aceiaşi sfinţi din calendar

Sã se cuminece şi sã ajune.

.

Ţi-am scris cu rouã caldã pe obraji

Era o noapte propice femeii;

Cãdeau ninsori albastre pe grumaji

Şi se roteau în dansul Salomeii…

.

Şi-n noaptea cea cu stele – berechet

Ţi-am scris în tainã ultimul sonet…

……………….

Purtai pe umeri cruce de damnat

Purtai pe umeri cruce de damnat

Şi-aveai în ochi stigmatele iubirii;

La oiştea Lunii pururi înhãmat

Plãteai bãnuţ de vamã nemuririi.

.

Şi din lãcaşul fraged al prunciei

Tot alergând ca sã ajungi himera

Ţi-ai luat pe lume crucea Poesiei

Şi versul tãu colindã emisfera.

.

La fel cum muza, veşnic aripatã

Din Polul Nord, în Sud, ori în Canberra,

Ca şi regala tâmplelor – fregatã –

Din Caraibe pânã-n Englitera

.

Plãti-ai preţul scump al nemuririi

Purtând în ochi stigmatele iubirii.

……………………..

Când strig surpatã-n gânduri departele din mine

Nu sunt nici ploi destule dogoarea sã-mi aline

Când strig surpatã-n gânduri departele din mine.

Deasupra vântul frânge safire-n crengi de tuia

Atunci mã duc la nuntã spre ceruri: Aleluia!

.

În clipa când alaiul îmi fi-va amintire

Când carnea subţiatã uita-va, totuşi rostul,

E prea târziu, iubite, târziu pentru nuntire

Curând, curând afla-voi ce mare este costul!

.

Pe ţarini, grãdinarul a-mprãştiat seminţe

’N cãuşul întâmplãrii, doar una rãsãri-va

Zvârlitã de Acela ce-n palide fiinţe

Un Duh de mângâiere va pune, ne uni-va.

.

Abia pre când Selene porneşte sã-nlumine

Eu strig cu-nfrigurare departele din mine…

………………..

Aş vrea s-ajung în cer pământ de flori

Aş vrea s-ajung în cer pãmânt de flori

Din trup sã-mi creascã irişi, orhidee.

Sã simt în trup arcuşuri de viori

Vibrând precum câmpia Elizee.

.

Apoi prin sângele sudorii sale

Sã las în mine grâul sã-ngermine

Stropit cu vin de ambrã din pocale

Lumina din pãmânt sã nu mã-ntine.

.

Fiinţa-n obositul abandon

Sã se-nvârteascã-n ritmuri pulsatile

Pe când din depãrtãri s-aud un zvon

De aripi sângerânde peste file.

.

Şi-atunci florarul va striga în zori:

Veniţi sã cumpãraţi pãmânt de flori!

………………

Dar ce eternitate ne va ţine

Dar ce eternitate ne va þine

Şi ne va adopta în sfera sa?

Stãpân pe suflet şi pe trup, vezi bine

Nu-i nimeni, Doamne, decât mâna Ta.

.

Ca strugurii de tainã pe ciorchini

Ne adunãm în dorul de-a zbura

Dar clipa de-nãlţare, ştie-oricine

Nicicând, niciunde va putea dura.

.

Ne întrebãm atât : ce-a mai rãmas

Din floarea ce-am strivit-o sub cãlcâi?

Pustiul, înzadarul de pripas

Ne face semn spunându-ne : rãmâi!

.

Ia-ţi aripa şi-nalţã-te cu mine!

Dar ce eternitate ne va ţine?

……………….

În cântec, ce tăcere, în versuri ce mutism!

În cântec, ce tãcere, în versuri ce mutism!

Se-nverşunã cuvântul sã stea ascuns o vreme.

Mã vãd în naufragiu şi stau întins pe istm

În timp ce mâna dreaptã se tânguie şi geme.

.

E iarna cuibãritã în cuibul cel pustiu

Ce toarnã în clepsidrã neînduratul bob

De-atâta risipire nu ştiu sã-l mai îmbin

Sã-mi ierte risipirea din visul celui rob.

.

E amintirea crudã şi parcã jefuitã

De tot tumultul vieţii, de mustul ei amar;

O stea rãmas-a albã şi-i neasemuitã

Sunt negre celelalte, cu gust de înzadar.

.

De parcã suferit-am de-un straniu autism

În cântec, ce tãcere, în versuri ce mutism!

………………….

Sonet căzut din tipar

E viaţa mea cãzutã din tipar

Ţesutã în cuvânt cu acribie

E-o clipã-ntr-un ocean de veşnicie

Şi-i patimã, iluminare, har.

.

Adeseori, eşarfã cenuşie

E voalul ce acoperã mãcar

Cã stins fiind, tãciunele din jar

Rãmâne praf vândut pe veresie.

.

E pasãrea având în coad-o lyrã

Şi e strivitul fir de calomfirã.

În arşiţã e apa de cleştar

Ce ostoieşte vipia-n câmpie

.

E suflul necesar unui sticlar

Ce naşte-n forme prunci de Poesie…

…………………..

Se duc poeţii-aşa cum au trãit

În patria de ei închipuitã

Iar timpul care-i cerne ca prin sitã

Rãmâne fãrã ei mai sãrãcit.

Şi viaţa risipitã în cuvinte

.

O iau cu ei ca pe un sfânt secret,

Ei rând pe rând se leapãdã discret

De ”foaia pentru inimã şi minte”…

Rãmân apoi, ca-n ironia sorţii

.

Petalele de vers în dreptul Porţii.

Se duc poeţii într-o lume dreaptã.

Când se gãtesc îndatã de plecare

Cuvântu-i defineşte ca o faptã

.

Şi se întorc la ceas de sãrindare…

……………….

Tăcerea din cuvânt

Ce apã vorbitoare şi fecundã

Din trupul cel setos şi obrintit

Precum un gând pios ce-a izvodit

Ce-l simt din adâncime cum inundã.

.

Şi clipa care brusc în uşã-mi bate

Intempestiv cerându-mi un tribut

Se zvârcoleşte-n cortul meu de lut

Şi vrea sã-mi þinã de eternitate.

.

De-o viaţã Timpul vreau sã-l ctitoresc

Dar vin pândarii şi mã jefuiesc.

Balanţa-nclinã mult înspre amurg.

Şi în cuvânt se face-acum tãcere

.

Iar lacrimile curg spre înviere

Aşa cum curgem noi spre Demiurg.

………………….

Sufletul drept pravilă

Doamne, strigãtul primordial

Întâlnit în cartea cu versete

Îmi aprinde ochiul pineal

Ca un mir sortit sã mã îmbete

.

Port de frunte-aureola morţii

Ca pe un ciulin însângerat

Flacãra întreţinând a sorţii

Liber sã mã aflu de pãcat

.

Înţelept şi orb precum pãmântul

Sufletul drept pravilã mi-a fost

Numai pe Iisus aşa mai cântu-L

Fiindcã ştie moartea pe de rost.

.

Cântul meu sã-ţi fie adãpost

Cãci şi mie pravilã mi-a fost….

CEZARINA ADAMESCU

5 NOIEMBRIE 2010 – ZI TRISTĂ

LA MOARTEA POETULUI

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: