,,SONETE PĂUNESCULUI”
Cutreierând de-a surda în Olimp
Cutreierând de-a surda în Olimp
Neostenit, cu paşii ca de cearã
Poetul s-a ales în piept c-un ghimp
Ce l-a purtat aproape-un veac – povarã.
.
Dar – pãsãtori – toţi zeii cei strãini
Îi aruncau priviri fulgerãtoare
Cum singur culegea cununi de spini
Şi le-aşeza pe frunţi nemuritoare.
.
În urma lui cuvintele şuvoi
Ca lava se preling şi varsã parã.
Primiţi-le, sunt scrise pentru voi,
Şi rãstigniţi-l, pentru-a câta oarã?
.
Dar iatã-l jefuit de anotimp
Cutreierând de-a surda prin Olimp…
…………………
Vã las, iubiţii mei, acum cu bine….
Vã las, iubiţii mei acum cu bine
Rãmâneţi toţi, precum v-am cunoscut.
Cu neputinţã sã vã iau cu mine
Eu mã îndrept spre Marele-Nceput.
.
O columbiţã m-a-nsoţit prin lume
Şi chiar şi în derivã mi-a dat semn
Sã înţeleg singurãtatea cum e
Dar numele sã îmi rãmânã demn.
.
Amurgu-ncet se lasã peste fire
Şi mã retrag discret cum am venit.
În palme-ascund doar ciobul de iubire
Se vede cã atât mi-a fost menit.
.
Rãmâne-n urmã Cântecul de sine
Vã las, iubiţii mei, vã las cu bine…
………………
Dezvãluit ca un Poet pur sânge
Dezvãluit ca un Poet pur sânge
Cu rimele transpuse-n evantai
Atât cât neagã minţile nãtânge
Voind sã-nchinge herghelii de cai…
.
Cum ştii sã iei cuvântul viu în coarne!
Şi muza-i posedatã în rãspãr
Cuvântul tãu e gata sã rãstoarne
Izvorul dulce-al apei în ciubãr.
.
De-atâta rouã, tâmpla-ncãrunţitã
Şi sufletul, atât de vãmuit.
Şi-e viaţa astãzi îmbucãtãţitã
Atât e-al tãu – cuvântul drãmuit.
.
Dezvãluit ca un poet pur sânge
Ai vrea s-auzi „materia cum plânge”…
……………………
Se-ntunecã icoanele-n perete
Se-ntunecã icoanele-n perete
Şi din luminã mai rãmâne zgura.
Mã ţintuie un ochi ca un erete
Cu un tãciune-mi scrijeleazã gura.
.
Departe sunt ninsorile imberbe
Şi ornicul din frig a-ncremenit.
Mã biciuieşti cu fulgere de verbe
Şi-a dispãrut şi punctul din zenit.
.
Priveşte mustrãtor din cer icoana.
Un înger bate noaptea în fereşti.
Îmi strigã sã-ncetez îndatã goana
Smintitã dupã vanitãţi lumeşti.
.
În turnul meu privesc pe îndelete
Cum se-nnegresc icoanele-n perete.
……………..
Ţi-am scris asearã ultimul sonet
Ţi-am scris asearã ultimul sonet
Cu gene şi cu buze-ntredeschise
Iar literele-n pas de menuet
Se legãnau cerând sã fie scrise.
.
Pãreau nişte bobiþe de Rozar
Gãtindu-se de sfânta rugãciune.
Chemând aceiaşi sfinţi din calendar
Sã se cuminece şi sã ajune.
.
Ţi-am scris cu rouã caldã pe obraji
Era o noapte propice femeii;
Cãdeau ninsori albastre pe grumaji
Şi se roteau în dansul Salomeii…
.
Şi-n noaptea cea cu stele – berechet
Ţi-am scris în tainã ultimul sonet…
……………….
Purtai pe umeri cruce de damnat
Purtai pe umeri cruce de damnat
Şi-aveai în ochi stigmatele iubirii;
La oiştea Lunii pururi înhãmat
Plãteai bãnuţ de vamã nemuririi.
.
Şi din lãcaşul fraged al prunciei
Tot alergând ca sã ajungi himera
Ţi-ai luat pe lume crucea Poesiei
Şi versul tãu colindã emisfera.
.
La fel cum muza, veşnic aripatã
Din Polul Nord, în Sud, ori în Canberra,
Ca şi regala tâmplelor – fregatã –
Din Caraibe pânã-n Englitera
.
Plãti-ai preţul scump al nemuririi
Purtând în ochi stigmatele iubirii.
……………………..
Când strig surpatã-n gânduri departele din mine
Nu sunt nici ploi destule dogoarea sã-mi aline
Când strig surpatã-n gânduri departele din mine.
Deasupra vântul frânge safire-n crengi de tuia
Atunci mã duc la nuntã spre ceruri: Aleluia!
.
În clipa când alaiul îmi fi-va amintire
Când carnea subţiatã uita-va, totuşi rostul,
E prea târziu, iubite, târziu pentru nuntire
Curând, curând afla-voi ce mare este costul!
.
Pe ţarini, grãdinarul a-mprãştiat seminţe
’N cãuşul întâmplãrii, doar una rãsãri-va
Zvârlitã de Acela ce-n palide fiinţe
Un Duh de mângâiere va pune, ne uni-va.
.
Abia pre când Selene porneşte sã-nlumine
Eu strig cu-nfrigurare departele din mine…
………………..
Aş vrea s-ajung în cer pământ de flori
Aş vrea s-ajung în cer pãmânt de flori
Din trup sã-mi creascã irişi, orhidee.
Sã simt în trup arcuşuri de viori
Vibrând precum câmpia Elizee.
.
Apoi prin sângele sudorii sale
Sã las în mine grâul sã-ngermine
Stropit cu vin de ambrã din pocale
Lumina din pãmânt sã nu mã-ntine.
.
Fiinţa-n obositul abandon
Sã se-nvârteascã-n ritmuri pulsatile
Pe când din depãrtãri s-aud un zvon
De aripi sângerânde peste file.
.
Şi-atunci florarul va striga în zori:
Veniţi sã cumpãraţi pãmânt de flori!
………………
Dar ce eternitate ne va ţine
Dar ce eternitate ne va þine
Şi ne va adopta în sfera sa?
Stãpân pe suflet şi pe trup, vezi bine
Nu-i nimeni, Doamne, decât mâna Ta.
.
Ca strugurii de tainã pe ciorchini
Ne adunãm în dorul de-a zbura
Dar clipa de-nãlţare, ştie-oricine
Nicicând, niciunde va putea dura.
.
Ne întrebãm atât : ce-a mai rãmas
Din floarea ce-am strivit-o sub cãlcâi?
Pustiul, înzadarul de pripas
Ne face semn spunându-ne : rãmâi!
.
Ia-ţi aripa şi-nalţã-te cu mine!
Dar ce eternitate ne va ţine?
……………….
În cântec, ce tăcere, în versuri ce mutism!
În cântec, ce tãcere, în versuri ce mutism!
Se-nverşunã cuvântul sã stea ascuns o vreme.
Mã vãd în naufragiu şi stau întins pe istm
În timp ce mâna dreaptã se tânguie şi geme.
.
E iarna cuibãritã în cuibul cel pustiu
Ce toarnã în clepsidrã neînduratul bob
De-atâta risipire nu ştiu sã-l mai îmbin
Sã-mi ierte risipirea din visul celui rob.
.
E amintirea crudã şi parcã jefuitã
De tot tumultul vieţii, de mustul ei amar;
O stea rãmas-a albã şi-i neasemuitã
Sunt negre celelalte, cu gust de înzadar.
.
De parcã suferit-am de-un straniu autism
În cântec, ce tãcere, în versuri ce mutism!
………………….
Sonet căzut din tipar
E viaţa mea cãzutã din tipar
Ţesutã în cuvânt cu acribie
E-o clipã-ntr-un ocean de veşnicie
Şi-i patimã, iluminare, har.
.
Adeseori, eşarfã cenuşie
E voalul ce acoperã mãcar
Cã stins fiind, tãciunele din jar
Rãmâne praf vândut pe veresie.
.
E pasãrea având în coad-o lyrã
Şi e strivitul fir de calomfirã.
În arşiţã e apa de cleştar
Ce ostoieşte vipia-n câmpie
.
E suflul necesar unui sticlar
Ce naşte-n forme prunci de Poesie…
…………………..
Se duc poeţii-aşa cum au trãit
În patria de ei închipuitã
Iar timpul care-i cerne ca prin sitã
Rãmâne fãrã ei mai sãrãcit.
Şi viaţa risipitã în cuvinte
.
O iau cu ei ca pe un sfânt secret,
Ei rând pe rând se leapãdã discret
De ”foaia pentru inimã şi minte”…
Rãmân apoi, ca-n ironia sorţii
.
Petalele de vers în dreptul Porţii.
Se duc poeţii într-o lume dreaptã.
Când se gãtesc îndatã de plecare
Cuvântu-i defineşte ca o faptã
.
Şi se întorc la ceas de sãrindare…
……………….
Tăcerea din cuvânt
Ce apã vorbitoare şi fecundã
Din trupul cel setos şi obrintit
Precum un gând pios ce-a izvodit
Ce-l simt din adâncime cum inundã.
.
Şi clipa care brusc în uşã-mi bate
Intempestiv cerându-mi un tribut
Se zvârcoleşte-n cortul meu de lut
Şi vrea sã-mi þinã de eternitate.
.
De-o viaţã Timpul vreau sã-l ctitoresc
Dar vin pândarii şi mã jefuiesc.
Balanţa-nclinã mult înspre amurg.
Şi în cuvânt se face-acum tãcere
.
Iar lacrimile curg spre înviere
Aşa cum curgem noi spre Demiurg.
………………….
Sufletul drept pravilă
Doamne, strigãtul primordial
Întâlnit în cartea cu versete
Îmi aprinde ochiul pineal
Ca un mir sortit sã mã îmbete
.
Port de frunte-aureola morţii
Ca pe un ciulin însângerat
Flacãra întreţinând a sorţii
Liber sã mã aflu de pãcat
.
Înţelept şi orb precum pãmântul
Sufletul drept pravilã mi-a fost
Numai pe Iisus aşa mai cântu-L
Fiindcã ştie moartea pe de rost.
.
Cântul meu sã-ţi fie adãpost
Cãci şi mie pravilã mi-a fost….
CEZARINA ADAMESCU
5 NOIEMBRIE 2010 – ZI TRISTĂ
LA MOARTEA POETULUI
Trackback this post