-,,Poveşti despre iscusinţa minţii.Născociri, descoperiri.”

FRUCTUL FOCULUI

Şi iată că a trecut atâta amar de vreme şi eu n-am încropit măcar un cuvânt despre jarul din lemn sau cel de cărbuni. Ce minuni am auzit povestindu-se despre jar, n-aveţi habar!

Ca să se nască îi trebuie niscaiva iască, o scânteie şi câteva surcele din lemn sau nuiele. Să crească voinic şi să se aprindă îi trebuie vreo câteva bucăţele de loazbă ori grindă, un butuc de stejar sau de nuc, măcar vreo câţiva cărbuni uscaţi şi o pală de vânt să-i aţâţe. Dacă n-aveţi vânt, puteţi să luaţi de sub limbă, atunci când aceasta se plimbă să scoată un cuvinţel. Suflaţi iute pe el şi aprindeţi focul, bată-l norocul!

Jarul este fructul focului şi la rândul lui, tatăl cenuşii. Are o mulţime de nepoţele şi nepoţei care se numesc scântei. Scânteile sar şi ţopăie împrejur, după cum vântul e slab sau molatic sau viscoleşte sălbatec.

Şi atunci spulberă mii de steluţe şi praf de cenuşă într-o încăierare jucăuşă.

Îi mai trebuie împrejurul sobei de tuci vreo câteva mâţe care să-i toarcă alene, dar numai atunci când somnul se furişează printre gene. Atât. Apoi se aşterne pe dogorât şi degajă atâta căldură că ar putea să-ţi ardă bucătura în gură.

După ce-a obosit să dogorească, jarul începe mai potolit să mocnească. Atunci când vântul face tumbe prin trumbe, jarul se porneşte să spună poveşti pe mocneşte, adică pe şoptite, abia auzite la gura teracotei sau vetrei de lut, fiindcă se ştie, jarul e foarte limbut. În viaţa lui arzătoare, jarul e parcă o părticică din soare. El nu are gură să strige atunci când frige. Dacă nu eşti atent cu el, nu preget să-ţi spun că te arzi la deget. Şi te previn: cu piciorul desculţ dacă vrei să calci pe el, n-o să-ţi fie bine defel.

Uneori el şuieră după vânt, aşa că e poreclit Şuieră Vânt. Alteori geme, scânceşte de parcă e prins într-un cleşte.

Câte istorisiri ciudate n-a auzit el săracul, n-ai putea să le ştii pe de rost, cât îi veacul! Jarul iubeşte bunicuţele şi bunicii, fiindcă ei ştiu multe poveşti şi-i aduc veşti de prin grădină şi ogradă, stând cu el adesea la sfadă.

Nici cu nepoţii n-aş putea spune că se plictiseşte pentru că aceştia, cât ai zice: peşte! se aştern pe zburdat lângă el, învârtindu-se ca-ntr-un carusel fermecat, la un foc de tabără învăpăiat, unde vin copii din tot cuprinsul ţării, din lung şi din lat. Când se adună destui copii, încing câte-o horă vioaie-mprejur, iar în mijloc se-nalţă în pălălaie până aproape de cer. Într-un fel, jarul e foarte folositor putând fi întrebuinţat la grătar sau cuptor.

Pe el se coc tot felul de bunătăţi cum e pâinea de vatră străbună care-i foarte dulce şi bună.

Uneori, jarul hrăneşte câte-un cal slăbănog, priponit lângă stog şi acesta, după două-trei făraşe de tăciuni aprinşi, se-nalţă-n copitele nărăvaşe până la nori, muşcând cu poftă din aer. Şi se aude un vaier în urmă, parcă ar trece o turmă de balauri şi zmei. Alelei! Jar mănâncă nemestecat orice căluţ năzdrăvan adevărat, sub copită vrând tot pământul să-nghită, să se strecoare până la soare şi de acolo mai departe, dincolo de viaţă şi moarte.

Când vântul se rostogoleşte-n burlane e semn că jarului îi e foame. Şi-atunci trebuie să-l alimentezi cu lemne şi cărbuni, din zori până-n amiezi, de parcă ar năvăli o ceată de huni.

Apoi el se aşterne pe tors un caier întreg de poveşti cu prinţese şi prinţi care călătoresc în caleşti, cu minunate castele cu turle, unde poposesc cavalerii întâmpinaţi cu trâmbiţi şi surle.

În sfârşit, ar mai fi de vorbit despre jarul din ochi – ce scânteiază atunci când inima e fierbinte şi cutează să se avânte într-un înalt ideal al unei adânci năzuinţe.

Şi în adâncul unor fiinţe micuţe se poate naşte, asemenea unei dorinţe puternice, sâmburele de jar arzător, al cuvântului DOR.

Acesta ar fi jarul din inima noastră, a copiilor care vor pace pe planeta albastră…

Ei, şi nu aveţi habar, cum povestea aceasta m-a pus şi pe mine pe jar….

CEA MAI MINUNATĂ DESCOPERIRE

Era pe vremea când oamenii nu se grăbeau aproape deloc, făceau, aş putea vârî mâna-n foc, treburi cu rost şi cu har şi de secolul vitezei nu aveau habar.

Când ţineau cu toţii câte-un fluture în buzunar; pe care-l dădeau în dar prietenilor adevăraţi. Vremea când se credeau fraţi cu stelele şi cu luna cea tainică şi când natura ţinea locul de crainică a pământului, dând de veste la timp când se iveşte fiecare anotimp.

Când trimitea ca solii o mulţime de ciocârlii, umbreluţe de păpădii, drept scrisoare – şipotul de izvoare, iar înalt vestitori erau o mulţime de flori.

În sfârşit, era un timp magnific, când mare şi mic se împrieteneau la toartă, nemaiputând nimeni să-i despartă.

Pe atunci, ca să fii scriitor de basme, istorioare, poveşti, nu trebuia nimic să născoceşti, toate îţi picau mură-n gură, ca o cuminecătură.

Pe plai întâlneai balauri şi cai zburători, pe cer meteori, zmei fioroşi călăriţi de Feţii Frumoşi, iar de luni până luni, îşi ieşeau în cale numai căpcăuni. Nota bene: însoţiţi de Ilene Cosânzene.

Multe minuni se mai petreceau pe atunci! Şi de la bătrâni până la prunci, toţi hoinăreau prin zăvoaie şi lunci, să vadă fecioarele verii despletindu-şi costiţele şi să descâlcească poveştilor iţele…

Trăia tot atunci şi Zâna cea Bună ţinând ninsoarea-ntr-o mână şi ploaia în cealaltă şi care simţea cum tresaltă pământul şi îi trimitea norii sau vântul, aprige raze de soare şi chiar fulgi de ninsoare. După ploaie, tatăl ei, Zeul, arunca spre zenit curcubeul.

Magicienii vestiţi erau în vremea aceea foarte iubiţi. Ei puteau citi în zodii şi stele, puteau vindeca bolile grele doar cu un simplu gest din bagheta lor fermecată de-alun, şi pot să vă spun fără ocol: vrăjitorii aveau un rol însemnat fiindcă descoperiseră adevărul-adevărat care nu trebuia defel demonstrat, fiind luat ca atare şi de mic şi de mare.

Păsările cloceau ouă divine încât rămâneai de-a dreptul tablou când vedeai ce poate ieşi dintr-un asemenea ou.

Când apărea pe acoperiş o nălucă, te apuca subit dorul de ducă, iar fantomele, fiecare, aveau mereu căutare. Ele te vindecau din noapte în zori, de frică şi de fiori.

Dacă treceai peste această groaznică teamă deveneai uşor ca un fulg sau o scamă. Licuricii cu lămpaşele lor fermecate îţi arătau calea spre castele adevărate, cu papagali vorbitori, marionete trase de sfori, păduri cu pereţii de mucava, crocodili şi hipopotami chiar de pe Nil, mâncând castraveţi şi halva, motani încălţaţi cu ciobote vernil şi motance-n pantofi cu tocuri înalte, încalte să poată să-şi ţină echilibrul cu coada când dansează lambada… Când cotoii ţineau mâţelor trena ca să poată dansa macarena…

Ce mai, nimic nu era ca-n zilele noastre, chiar şi apele erau mai albastre, păsările ceva mai măiastre iar pământul era mult mai ferit de dezastre.

Oamenii eram mai calmi şi mai buni, nu se spuneau atâtea minciuni, iar suprema virtute a omului era, bunăoară, să-i facă apoapelui viaţa uşoară.

Aşadar, pe vremea aceea se mânca tot ce zboară: fluturi, ţânţari, albine şi muşte, ca pe găluşte.

Dar, între timp, omul a învăţat această cugetare adâncă: nu tot ce zboară se mănâncă. Şi de atunci, a început selecţia artificială, ierarhizările, treptele urcate de unii cu nemiluita. S-au inventat corupţia, mita, boala numită chiulangita, alte şi alte asemenea boli. Şi între cei doi poli ai pământului, s-a dat frâu liber cuvântului.

Cuvântul! Cea mai minunată descoperire de pe întreg pământul! El a circulat ca un vehicul al închipuirii în limita firii oricărui popor: ba şi-a înălţat aripi de zbor peste toate noroadele să-i afle gândului roadele.

Învăţând cuvântul şi – scrisului – semnele – omul a învăţat şi desemnele care l-au ajutat să-nţeleagă lucrurile cu adevărat. De aici totul a mers ca pe roate fiindcă se poate spune că în clipa aceea el le ştia pe toate.

Aflându-i pământului tainele, omul a simţit nevoia să-şi schimbe şi hainele, să creeze, să se modernizeze şi-n felul acesta să se armonizeze cu mediul înconjurător.

Văzând câte – cu mâinile şi cu mintea a făurit, omul a început să fie din ce în ce mai nemulţumit. Astfel, nu-i mai plăceau iasca şi amnarul: la aprins focul folosea bricheta cu gaz, însă lui îi era tare necaz.

Un dirijabil nu mai era deloc confortabil şi i se păreau, pentru zbor, tonice, numai avioanele supersonice. Tot atunci apăruseră şi celelalte aparate electronice de tot felul. Şi a început caruselul întrecerilor, care mai de care, e mai deştept şi mai tare. Dar, din păcate, s-au născocit tot atunci şi rachetele nucleare, are au luat un asemenea avânt, încât primejduiesc întregul pământ.

Şi uite-aşa, din etapă-n etapă şi din eră în eră, omul a ajuns la o viaţă prosperă. Cutreierând pământul şi cerul, el i-a aflat universului tot misterul.

Iar dacă nu a mi avut nimic de aflat s-a pus pe fabulat. S-a aşezat în grabă pe treabă, colindând în fermecatele caleşti ale minţii, ca să mai afle poveşti şi să vină la voi să vi le spună, ca şi când n-ar fi totul O MARE ŞI ADEVĂRATĂ MINCIUNĂ…

APARATE DE ZBOR

Credeţi voi copii, că-i uşor să călătoreşti cu asemenea aparate de zbor?

Bine, fie. Aparatele pot fi de hârtie (adică de jucărie), dar să nu credeţi că pentru această categorie ar lipsi imaginaţia vie – despre care astăzi, doresc a vă povesti. Dacă pe principiul ei te bazezi, toate aparatele te vor ajuta să visezi. Pentru că visul, este şi el o modalitate de a ajunge în ţări îndepărtate, de pildă în ţara culorilor, sau mai aproape de noi, în ţara tuturor florilor.

Eu am fost acolo şi vă spun, aşadar, că un asemenea aparat nu se găseşte rar, dimpotrivă, toate fiinţele îl poartă în, tefere, minţile… Însă nu-l poţi obţine decât dacă te comporţi foarte bine.

Dar fiindcă vă ştiu curioşi şi nerăbdători din fire, am să vă povestesc cum am ajuns eu să călătoresc cu ajutorul aparatului numit închipuire.

La început am închis ochii, de teamă că visul mi se destramă. Băgasem de seamă că atunci când eşti ostenit, visul te va căuta negreşit.

Abia închisesem ochii şi am văzut o mulţime de flori îmbrăcate-n culori multicolore, de catifea, mătase, atlas. Nu puteai face un pas de frică să nu le striveşti sub călcâi, aşa că întâi şi-ntâi m-am aşezat pe iarbă să-mi satur privirea. Nu-mi puteam reţine uimirea şi încântarea – pentru că eu nu văzusem niciodată atât de multe flori la un loc şi nu-mi închipuiam deloc cum – întreagă – suflarea aceasta fragedă şi mlădie mi s-ar fi dăruit dintr-o dată, doar mie.

Trebuie să vă spun că pluteau în aer atâtea miresme de flori, încât îţi venea imediat poftă să zbori.

Ştie orice copil din ce-i compusă o floare, pe lângă petale, stamine, pistil. Lujeri şi tulpiniţe de crini şi garofiţe, lalele, bujori şi alte splendori, pictau pământul cu atâtea culori încât ţi-era greu să nu te opreşti pe dată, să le priveşti.

Roua le împrospăta obrazul în fiecare dimineaţă şi le adăuga culoare pe faţă. Spre nămiezi, pe dogoarea de foc, florile încingeau fantasticul joc de lumină şi sub bolta senină se auzeau explozii de muguri de flori de parcă se aprindeau meteori.

Ce să vă mai spun? Doar un viscol de stele se mai poate asemui cu ele.

Albăstrelele – sau nu-mă-uita, romaniţa şi macul, cel care se înroşise ca racul, luminau cât mai departe peste câmpii, ca nişte făclii. Umbreluţele de păpădii ţineau loc de paraşute pentru sute de gâzuliţe încălţate în cizmuliţe verzi, mai, mai să le pierzi din privire. Am privit cu uimire zburând ca un gând, gărgăriţe cu buline pe spate, libelule, musculiţe şi aşa mai departe.

Spre seară, când deja auzeau pulsul ierbii, iar cerbii veneau să se adape din şipotul limpedei ape, florile abia atunci se pregăteau de culcare, de la cea mai mică, la cea mai mare, făcându-şi toaleta petalelor, fiecare.

Şi să vă mai spun un secret: existau acolo şi flori răspândind un miros foarte discret care, după cum spun unii, se numeau petunii. Şi-n lumina de seară, am distins o floare care era chiar a nopţii regină. Mai stăruia în auz cântecul vântului, deasupra imensităţii pământului, pentru ca apoi totul să se piardă în noapte şi adiere de şoapte până spre dimineaţă, când din nou se trezeau la viaţă florile înveşmântate-n rochiţe de toate culorile. Dar să nu-mi uit cuvântul.

Un alt aparat de zburat este gândul. El are aripi măiastre şi se deplasează mai iute ca vântul.

Gândul – te poate purta – să nu te miri, în orice locaş de închipuiri. Destul să-l formulezi şi apoi, năvălesc ca un roi deasupra capului tău, zeci de cuvinte. Poţi să te scuturi cât vrei, nu scapi uşor de zumzetul lor ca un stup de albine. Pentru că gândul mai întâi se întrupează-n cuvinte care nu sunt tot nişte aparate de zbor construite în minte.

Cu ele, cel mai uşor poţi să călătoreşti, în orice ţară pofteşti.

Aceste aparate, fără excepţie, sunt trase de asemenea bidivii, încât nici nu ştii, cu ajutorul aceştilor, cum şi când ajungi direct în ŢARA POVEŞTILOR!

CUM L-AM VĂZUT EU PE PROMETEU

Azi, fiindcă se anunţa zi senină, ne-am dus cu clasa într-o vizită de documentare la o uzină. Am aflat că e chiar cea mai mare din combinat şi că se numeşte oţelărie-refractare.

Acolo lucrează mulţi tătici de copii, chiar de la noi din clasă, să ştii.

Erau îmbrăcaţi cu toţii în salopete albastre, aveau ghete negre şi purtau căşti pe cap. Erau atât de mulţi încât mă miram unde mai încap.

Toţi erau nerăbdători să ne primească de parcă ar fi fost o zi sărbătorească. Noi avea, un buchet mare de flori şi le-am dăruit, la plecare, câte o floare.

Ce splendori am văzut eu acolo, n-o să le uit niciodată.

Cum am păşit pe poarta uzinei, îndată am văzut nişte cuptoare care se numesc convertizoare. În ele fierbe oţelul incandescent, ca jarul aprins pe moment. Apoi era turnat în nişte oale, curgând ca o imensă limbă de foc, ca a unui balaur. Aşa că am avut un şoc. Noroc că eram destul de departe, altfel ne-ar fi ajuns dogoarea de jar. Acum să fi avut un armăsar costeliv să-l hrănesc fără-ncetare, ar fi căpătat aripi să zboare.

Mi-a spus o fată că focul acesta este continuu, adică nu se stinge niciodată. Am mai aflat că atunci când se toarnă oţelul din cuptorul acel, aceasta se numeşte şarjă de oţel.

Am urmărit călătoria lui neîntreruptă şi plină de mister pe banda rulantă spre altă uzină la fel de mare, numită uzina de laminoare, unde ia naştere tabla groasă şi cea subţire.

-Cum, tabla roşie sau albastră cum e caroseria de la maşina noastră?

-Ba şi galbenă şi argintiu, încât nici nu ştiu dacă există culoare să nu fie folosită la avioane şi la vapoare.

Şi cum se mai lungea oţelul trecând prin faţa ochilor noştri, rotunzi de uimire! Dar nici nu bănuiţi cine dirija acest clocot viu, nu-i aşa?

Cât sunt ziua şi noaptea de mari, oţelul era supravegheată de oţelari. Cu braţe robuste, cu piepturi puternice, respirând, aşa cum respiră oţelul şi dăruind, fiecare, această unică floare. Ca-ntr-un joc neasemuit de frumos, c-o năframă de stele rostogolindu-se pe jos.

Şi-atunci l-am văzut aidoma. Era curajos şi neînfricat, tocmai ca Prometeu, pe care-l văzusem eu mai demult într-o carte cu poze şi care, îmi povestise un frate mai mare, furase focul din cer, să-l ducă în dar muritorilor. Limbile focului păreau nişte zmei paralei şi el stăpânea cu un gest firesc, întreg universul ceresc, plin de scântei presărate ca nişte stele.

Apoi, omul acela cu chip ca de zeu (pe care eu în secret l-am numit Prometeu), a scos cu o lingură mare, o probă de foc din cuptoare. Avea un costum de azbest cu mănuşi la fel, în rest, arăta ca toţi semenii lui. Gesturile îi erau la fel de fireşti, doar boabele de rouă mărunte ţâşnite de pe frunte păreau şi ele incandescente ca razele de luceafăr, veghind cu ochii mijiţi la gura cuptorului, această naştere supremă.

M-am gândit că din arginţii vii ai boabelor de rouă de pe fruntea lui s-ar putea strânge un potir cu apă vie care nu s-ar goli pe vecie. Şi mi-a venit atunci o idee că acest om ar putea dirija oricând simfonia culorilor tuturor sorilor vii de oţel şi că nimeni altul ca el n-ar fi mai priceput la cântecul acesta doar de dânsul ştiut.

Şi-n ochiul lui mijit am întrezărit o coloană infinită, ca o libertate îndelung năzuită şi păstrată cu înverşunare, precum cea mai gingaşă floare.

Şi mi-am promis, că şi eu cândva, o să mă joc cu prinosul de vis al şarjei de foc. O să fiu oţelar să privesc zilnic cum se naşte oţelu-n cuptoare ca tatăl lui Nelu, să stăpânesc această splendoare iscată la gurile de covertizoare.

Acesta este un vis secret al meu, să devin un modern Prometeu.

***

10 octombrie 2008 Cezarina Adamescu