-Ioana Stuparu:,,Clipa de lumină”

Când eşti bucuros, îndreaptă-ţi privirea către cer!

Când eşti trist, îndreaptă-ţi privirea către cer!

Când eşti necăjit, iar necazul ţi l-au făcut semenii tăi, nu te răzbuna ca să-ţi faci singur dreptate!

Mai bine priveşte către cer şi spune: Ajută-mă Doamne!

În mod sigur, cel care te-a necăjit, iar tu nu ai avut nici o vină, acela îşi va primi răsplata.

Să nu te bucuri de răsplata pe care a primit-o pentru necazul pricinuit ţie!

Mai bine spune privind către cer: Ajută-mă Doamne!

Sigur te va auzi şi îţi va trimite o clipă de Lumină.

Nimic nu se poate compara cu o clipă de Lumină.

O clipă de Lumină, primită chiar şi numai o singură dată în viaţă, te poate mângâia pentru toţi anii de suferinţă.

Dar dacă primeşti mai multe clipe de Lumină?

Eu am primit şi sunt un om fericit.

Îţi mulţumesc Doamne, pentru clipele de Lumină pe care mi le-ai trimis!

Este uluitoare graba cu care trecem prin viaţă. Cum ne dorim să treacă timpul mai repede. Mereu aşteptăm câte ceva. Abia aşteptăm să vină ziua de salariu sau chiar ziua în care ne vom pensiona. Aşteptăm să ne crească mai repede copiii, aşteptăm chiar să moară cineva, care ne-a fost drag, dar acum considerăm că „i-ar fi timpul”, pentru a ne reveni nouă un bun, pe care nu am reuşit să-l obţinem altfel.

Şi toate acestea se datorează numai preocupărilor noastre pentru trup. Pentru că asta facem: purtăm grija trupului. Să-i oferim tot timpul, iar uneori mai mult decât are nevoie.

Probabil am uitat că Dumnezeu nu ne-a creat numai trupul, ci şi sufletul. Iar acestea două, aici pe pământ, trebuie să-şi ducă viaţa împreună. Aşa ne-au fost dăruite, împreună. Iar aşa cum trupul are nevoie de hrană şi sufletul are nevoie de hrană. Fiecare în felul lui. Pentru trup, te zbaţi uneori din zori până în noapte, ca să-i oferi totul. Iar pentru suflet nu ne mai rămâne timp.

Şi cât de puţin timp îţi trebuie pentru suflet! Căci cât timp îţi trebuie ca s spui: „Slavă Ţie Doamne!” sau, „Ajută-mă Doamne?” Câteva secunde. Şi ce înseamnă câteva secunde dintr-o oră? Sau chiar dintr-o zi? Ce înseamnă câteva secunde în care să-ţi opreşti gândul pentru alte preocupări şi să trimiţi un gând de slavă celui care ne-a creat?

Chiar dacă nu facem acest lucru, Dumnezeu ne iubeşte şi este mereu în preajma noastră. Un pic dacă am fi mai atenţi, i-am simţi prezenţa lângă noi. Are grijă să nu ne pierdem sufletele, iar dacă le-am pierdut, ne va ajuta să le găsim atunci când le vom căuta.

Cel mai rău este atunci când ţi-ai vândut sufletul. Pentru că cel care l-a cumpărat, nu este Dumnezeu. Dumnezeu. Dumnezeu nu cumpără. El ne-a dăruit sufletul. Cum să cumpere un dar, pe care ni l-a dăruit chiar El?

Cel care ţi-a cumpărat sufletul, nu iubeşte frumuseţea. Nici nu intră bine în posesia bunului cumpărat şi începe să-l schilodească, să-l urâţească, să-l facă după asemănarea lui. La fel face şi cu trupul. Ţi-l schilodeşte, ţi-l urâţeşte şi ţi-l pune la muncă, pentru că eşti al lui cu totul, trup şi suflet şi nu mai poţi da înapoi.

Aceasta însemnează că singur ţi-ai ales calea pe care vrei să o urmezi. Dumnezeu ne-a pus la încercare. Ne-a lăsat ispita şi dreptul de a alege singuri calea pe care să o urmăm. Iar noi, ţinând cont numai de trupul mereu nesăţios, uneori greşim drumul.

Pentru ce, omule? Cât îţi trebuie să spui: „Slavă Ţie Doamne!”? Cât îţi trebuie ca să o iei din nou de la capăt? Căci de vei trimite gândul tău de slavă către cer, vei primi în schimb o clipă de Lumină, care te va ajuta să te ridici, sau să-ţi trăieşti în continuare o viaţă liniştită.

Creatorul ştie că nu avem mult timp ca să ne gândim la El. Cum să nu ştie dacă El ne-a pus la încercare? La încercarea de a ne alege calea.

Dar tot El ne-a dăruit odihna, somnul, Şi tot El ne-a dăruit visele. Uneori vise urâte, alteori vise frumoase. Ca să putem cunoaşte şi altceva, decât trăim şi vedem în timp ce dormim. Ca să putem face uneori comparaţie cu ce este bine şi ce este rău. Aşa cred eu.

Aşa am înţeles eu din visele pe care mi le-a dat, vise frumoase, din care nu doream să mă mai trezesc, iar după ce m-am trezit am avut unele revelaţii. Probabil pentru a-mi da seama că dacă doresc. Va fi bine şi aici pe pământ.

Unele dintre aceste vise le-am scris chiar dimineaţa, după ce m-am trezit şi bineînţeles, după ce am realizat că a fost totuşi un vis, iar deocamdată, locul meu este aici pe pământ. Aşa am simţit eu că trebuie să fac: să le scriu.

Altele le-am scris mai târziu, de team că le voi uita. Mi se păreau prea importante, iar dacă le-aş fi uitat, nu mi-aş fi iertat-o niciodată. Mă obseda gândul că le-aş putea uita odată cu trecerea anilor. Iar pe altele le-am scris dup mai mulţi ani. Am constatat că au legătură unele cu altele şi îmi erau atât de proaspete în minte, de parcă s-ar fi întâmplat chiar în acest moment.

Sunt vise şi revelaţii, sunt întâmplări pe care le-am trăit aievea şi pe care cu tot curajul, le voi numi „minuni Dumnezeieşti.”

La început le-am scris pentru mine. Aşa am simţit eu că trebuie să fac. Apoi mi-a încolţit ideea de a le face cunoscute şi altora. Am avut totuşi o reţinere, deoarece nu ştiam dacă îmi este permis.

Hotărârea am luat-o pe la sfârşitul anului 1999, în urma unei întâmplări, care a urmat altora similare.

***

(Fragment din volumul IOANA STUPARU, Clipa de Lumină, Editura Miracol, Bucureşti, 2001).