-,,În patria cuvântului”
La una din şezătorile literare îndumnezeite, undeva, într-o comună de pe lângă Adjud, aveam să mă descopăr definitiv, prin sufletul unui copil care a intuit, sau poate i s-a „transmis”, să-mi pună o întrebare legată de una din poeziile mele.
Învăţătoarea, o femeie cu mult drag de carte şi de copii, a ţinut morţiş să mă invite, de fapt să mă înregească acolo.
Şi cum, pe copii nu pot să-i refuz niciodată, m-am dus.
Stingherit, copleşit, încărcat de emoţii şi sentimente, aşa cum am păţit întotdeauna când a trebuit să ies în public.
Aici însă, era o altă planetă, o altă lume, cea a copiilor, asemuiţi cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Totul a decurs frumos până când s-a trecut la dialogul dintre ei şi, vezi Doamne, marele poet!
Nu, nu mă simţeam deloc marele poet, chiar mi-era ruşine.
Şi se ridică un prichindel, cu cartea mea deschisă la o poezie anume şi mă întreabă:
-Am văzut că folosiţi mult metaforele, pe unele le-am înţeles, pe altele, nu. Vreţi să-mi spuneţi, ce aţi vrut să spuneţi prin: „Din cuvânt am smuls o pană?”
Am stat o clipă mai lungă până i-am răspuns.
Dar, pentru mine întâmplarea aceasta a fost o pildă pe care n-am s-o uit niciodată.
A fost ca şi cum ar fi ghicit ce întrebare să-mi pună ca să mă înfrângă.
Nu era în stare copilul de ironii, ştiu bine lucrul acesta, poate nici nu şi-a dat seama şi, pur şi simplu, a ales, acolo, la întâmplare versul acesta.
Ceva însă îmi spunea că acea clipă nu a fost deloc întâmplătoare, de m-a marcat şi m-a cutremurat până în lăuntrurile cele mai ascunse.
Cu toate că ştiam dinainte sensul versului, pentru că izvorâse din rănile mele nevindecate, abia atunci, în acea clipă, lungă cât o viaţă de om, am înţeles că poetul nu poate fi decât asemenea cămăşii lui Iisus şi nu poate scrie pe nisip decât smulgând din când în când câte o pană din
Întâiul cuvânt. Ca sa poata ramane macar in Memoria Timpului.
Că jertfă se cheamă această lucrare ce nu are nimic de-a face cu lumea căreia el i se dăruie cu cea mai nestricătoare iubire.
Că el sortit este şi misiune sfântă are, a se culca pe a lumii murdărie, ca în urma lui să răsară flori şi raze de speranţe…
Constantin GHINIŢĂ
Mărăşeşti, Vrancea
11 iulie 2008
Trackback this post