-Mirela Nicoleta Hîncianu:,,Piticul cu haină verde”

poveste hazlie

-Hei, hei! Aşteaptă!

Un glas piţigăiat răscoleşte tăcerea din jur în bucăţi mari de sunete.

Piticul cu zâmbet bizar şi haina verde, încheiată cu nasturi mov, zărise copila cu ochii trişti şi figură inocentă cum strângea în palmă un mic bolovan de la rădăcina bătrânului caistan şi care mergea încet spre grădina de lângă calea ferată.

-De ce eşti tristă când e zi şi lumină? întreba fiinţa cu ochi ca două boabe de cafea clipind des şi a mirare.

-Ei, uite-aşa, tu nu vezi ce tristă este ziua asta oarecare din calendar! Mai ales pentru mine. Uite, am pus toamna trecută, când doamna cea cu haine pestriţe se plictisise de atâta verde şi picta distrată tot ce întâlnea în cale, am pus aici, cum îţi spuneam, trei boabe de verde să fie răsad de primăvară şi acum nu le mai găsesc nicăieri.

Şi unde mai pui, completă explicaţia copila cu nasul cârn, gesticulând dezamăgită, că am promis primăverii că încui gândurile negre în aripile ciorilor să le ducă la groapa de reciclare a sentimentelor.

Ceasul din scorbura timpului nu mai contenea să treacă minut după minut mijlocul de iarnă în primăvară ,când nu mai era nici măcar un amănunt de anotimp asemănător celor două.

Piticul, cel gătit de sărbătoare colorată, ceru mâna întru prietenie copilei, care-şi rătăcise paşii copilăriei în pădurea crescută din seminţele gândurilor ei.

Porniră împreună pe cărarea paralelă căii ferate, cărare că-şi avea începutul lângă castanul singuratic cu rădăcinile răsfirate a nişte tălpi crescute din pământ.

Un cuplu cu o umbrelă în formă de coif aştepta în gara ce duce spre satul unde locuiau pruncii lor, născuţi sub clar de lună. În ochi li se citea dorinţa de viaţă. Piticul râse şi şopti către copilă:

-Vezi, aici este o boabă din cele rătăcite, ale tale! Priveşte în ochii lor şi cere o lacrimă de bucurie. O ducem primăverii să fie rouă dimineţii şi sevă zilei.

-Bun, zise copila, mai avem două şi gata!

Mergând ei în drum de vis …deodată, drumul se răsuci în spirală, iar în zare se conturau ruine ale Cetăţii fără nume. Ajunseră curând, iar lângă zidul cu fereastră albastră care primea soarele prin vitralii, au rămas ultimele lucruri de preţ din tot ce a fost cândva, cum povesteam, lângă un perete un melc ce nu-şi găsea liniştea pentru că nu mai avea verde în faţa antenelor.

Atunci, copila lăsă lacrima cea din verde de privire să alunece înăuntrul spiralei lui, să crească în frunză spre soare, apoi în planta fericirii lui arcuită într-o îmbrăţişare verde, verde de lumină.

Fata încolăci o frunză din plantă pe palma dreaptă a ei şi o alta pe cea stângă a prietenului care avea pantaloni cadrilaţi în ton total nepotrivit cu restul hainelor.

Porniră din nou la drum.

Acum mai aveau de găsit ultima boaba verde, schimb cu frunza de tainică unire.

-A…uite…uite acolo! arată ţopăind de bucurie copila. Uite un fluture, un fluture se zbate între o secundă trecută şi una viitoare, nu mai are culoarea verde pe aripi.

-Ba cred, şopti amicul, ba cred că nu are o aripă. Da, poate a pierdut-o când a crezut că îmbrăţişează lumina din para lunguiaţă a becului de colo, din pridvorul casei de la marginea lanului de grâu.

– Hai, hai vino, cred că îl putem ajuta, surâse copila…cu frunza cea verde.

– Uite, ştiu eu cum…o coasem cu fir subţire de iubire de trupul lui, cum se cos bucăţile de inimă primite în dar pe inima ta.

Firav, plăpând şi cu o lacrimă cât el de mare, fluturele primi darul îmbrăţişării prietenilor.

Avea acum haină nouă pentru carnavalul vieţii şi culoare cât să înoate în toate boabele de rouă.

– Ufffff…acum am înţeles de ce nu am găsit nicăieri vreo urmă verde de primăvară…rosti copila cu inima rămasă acolo, o parte sau dincolo…pentru că boabele trebuiau dăruite fericirii!

Izul de iarbă proaspăt tunsă îi încolăcea nările iar lumina îi desena forme alungite de crengi, pe perete…iar visul se destrăma, copila rămânând acolo lângă scorbura castanului ca într-un tablou cu ramă strâmbă în galeria amintirilor pe care o cercetase odată, curioasă…

A…ceasul deşteptător mă smulge somnului…de parcă viaţa ar avea vreo traiectorie atât de dreaptă şi nu strâmbă…

Iar cafeaua…ah, cafeaua, aroma ei, tocurile-cui şi fustiţa în pliuri…rimelul desenează genele…

Grabă…minutele gonesc paşii. Doar piticul din gradină zâmbeşte a prietenie cu frunze verzi în loc de palme…

– Ah, copilă cu dinţi de lapte…de ce ai lăsat inima în trup de femeie?

MIRELA-NCIOLETA HÎNCIANU

IRLANDA, 13 februarie 2009