Cezarina Adamescu:,,Scrisoarea buclucaşă”

Gabriel a găsit ieri pe drum o scrisoare. Zăcea colbuită ca o hârtie oarecare dar parcă cerea trecătorilor ajutor şi îndurare.

Oricum, când găseşti ceva, te bucuri, e un fapt constatat, dar să vă spun mai bine ce s-a întâmplat.

Ieşise pe stradă în fugă ca o zvârlugă să-i caute pe cei câţiva prieteni vecini, să se joace de-a ghicitul mărcilor pe maşini. În stradă, ţipenie de copil.

Atunci Gabriel se apucă singur să le urmărească pe fiecare: dacii nova, cielo sau espero, mercedesuri, ieşite cu toatele la plimbare. Avea ochi ageri şi le distingea la distanţă. Îl învăţase-n vacanţă un verişor, urmărindu-le cocoţaţi într-un măr. Tocmai trecea o maşină gri la culoare când el, cu ochii în soare, mai-mai să nu observe că scrisoarea-i zăcea la picioare.

Se aplecă şi culese agale scrisoarea pe care era cât pe-aci să o calce sub noile sale sandale. Avea un plic alb marcat pe faţă şi pe spate, adică timbrat cu două timbre mari, colorate. Unul înfăţişa un biciclist mergând pe ghidon şi care apăsa pe-un claxon. Celălalt timbru avea un aeromodelist c-un deltaplan pe deasupra unui tăpşan.

Gabriel părea puţin încurcat. Nu ştia nici măcar cui trebuie dat, în astfel de cazuri un plic, despre al cărui destinatar nu se ştie nimic.

Pentru că am uitat să vă spun, scrisoarea, în loc de adresă, la destinatar, număr şi stradă, avea o mulţime de flori şi o casă, de unde reiese destul de clar că expeditorul n-avea habar să scrie şi să citească. Pe una din flori se odihnea o albină, probabil trebuia să ajungă la o stupină. Cineva aştepta deci, veşti, la o stupină, unde probabil, până şi albinele ştiu zumzăi un muşuroi de poveşti.

Oare cum să procedezi, cum să afli un secret, fără să pari indiscret?

Gabriel era în dilemă, avea de rezolvat următoarea problemă: să deschidă scrisoarea, ştia că nu se cade, iar să ignore, mai ştia că bine nu-i şade. Poate era aşteptată de vreo bunică îngrijorată. Poate era o ştafetă sau chiar o solie, vrând să dea mărturie de nişte fapte adevărate, de mult sau de puţin timp, întâmplate.

Cum să ghicească? Poate plicul poznaş fusese pierdut în grabă de vreun poştaş?

Pipăi eticheta la plic, era bine lipită, nu zic. Nu cumva, cineva cunoscut se ţine de şotii şi glume, se gândi Gabriel, ca apoi să răspândească în lume întâmplarea cu scrisoarea cea năzdrăvană, gândea el, învârtind-o pe ambele feţe, nedumerit. Cum o fi nimerit pe stradă în loc să şadă în taşcă la nenea poştaş-buclucaş? Să i-o fi sustras careva? Ei aş!

Poate cineva vrea să-i dea de veste că se află-n plină poveste, dezvăluindu-i o taină, aşa cum bunicul îi scotea la iveală o jucărie de sub haină, după ce mai înainte îl necăjea, punându-l să ghicească, ce i-a adus. Iar până nu obţinea un răspuns potrivit, refuza să i-o dea.

În sfârşit, ca să nu se işte din senin o tragedie, Gabriel a dus-o la mesagerie, predând plicul buclucaş unui alt poştaş care avea înclinaţii de detectiv.

Dacă nu vi se pare prea atractiv acest sfârşit, găsiţi voi unul mai nimerit.

Eu atât m-am priceput.

Aşa că, până la următoarea poveste: VĂ SALUT!

Galaţi, 12 octombrie 2008

Cezarina Adamescu